«

»

Mariana Cristescu – România despre care tăcem din ce în ce mai des…

,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…” (Vasile Pârvan)

       Cel mai vechi oraş european – Provadia, în vârstă de peste 7 milenii – a fost găsit lângă un fost teritoriu românesc – ne anunţă gazetele lumii civilizate, referindu-se la recentele descoperiri arheologice de lângă Varna, datând din perioada 4.700 – 4.200 i.Hr. Descoperirea a fost confirmată de cercetătorii japonezi, britanici şi germani. Potrivit acestora, aici se află „pereţi înalţi de 3,3 metri şi groşi de 2 metri, iar în acel oraş locuiau între 300 şi 350 de oameni, toţi foarte prosperi, pentru că stăteau în apropierea uni mine de sare. În epoca preistorică, sarea era monedă de schimb.”
       Este importantă pentru noi, românii, această informaţie, deoarece oraşul Provadia se afla în apropiere de Cadrilater, parte integrantă a României Mari, împreună cu Caliacra şi Durustorul, cedate ruşinos, fără luptă, Bulgariei, în 1940, ca şi Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi Transilvania, la presiunile Germaniei.

Da!  Şi Cadrilaterul era în România Mare. Acea Românie despre care am început să vorbim din ce în ce mai şoptit. Sau, pur şi simplu, să tăcem. De ce?

Cadrilaterul este şi el parte a spaţiului etnogenezei româneşti, care, în sud, a avut loc până în Balcani. „Din sec. VIII-VI îdHr. a avut loc colonizarea greacă a litoralului vestic al Mării Negre, dar dincolo de zidurile cetăţilor populaţia cea mai importantă o constituiau geţii.” Herodot povesteşte că, înainte de a ajunge la Istru, Darius a biruit mai întâi pe geţi, ce se credeau nemuritori şi care au luptat cu multă vitejie în trecătorile munţilor Balcani şi la nord de aceştia.

Să răsfoim Istoria Românilor!

          „În sec. II î.Hr. – ne spune prof. Viorel Dolha -, rege peste geţii din sudul Dobrogei, aliat cu romanii împotriva bastarnilor şi răsplătit de Octavian cu titlul «amicus et socius populi romani», a fost Rholes. Burebista pusese stăpânire pe oraşele greceşti de la Olbia până la Apollonia. Dionysopolitanii recunoşteau că acesta, devenit «stăpânul întregii ţări de dincolo şi de dincoace de fluviu», era «cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Tracilor».

Poetul Ovidiu spunea «că-i învinsă de getică elena (greaca veche –n.n.)» . Ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii, îşi aduc legiunile în zonă încă din anul 72 î.Hr. dar încorporarea efectivă la imperiul roman va avea loc după 29 î.Hr., pentru ca la 46 d.Hr., Durostor să fie deja municipiu din provincia Moesia Inferior. Sallustius spunea că «moesii sunt totuna cu vechiul neam aprig al geţilor». La Durostorum (Silistra) a fost fixată Legiunea a XI-a, Claudia. Sub Antonius Pius se găsesc numeroase enclave de veterani şi negustori romani sau romanizaţi convieţuind cu geţii băştinaşi. Romanii vor numi Dobrogea şi Scythia Minor, de la populaţia stabilită aici în sec. III î.Hr. şi asimilată de geţi.

Teritoriul dintre Dunăre şi Mare a fost scena trecerii a aproape tuturor popoarelor migratoare cunoscute de istoria europeană. Dobrogea au stăpânit-o: 292 ani bulgarii (679-971), 280 ani bizatinii (971-1186 şi 1320-1385), 70 ani patriarhatul din Constantinopol (1250-1320), 458 ani turcii (1420-1878) şi 679 de ani romanii, strămoşii noştri, la care se adaugă 77 ani de stăpânire directă a românilor (1385-1420 şi 1879-1919) plus 64 ani de dominaţie a valahilor asăneşti (1186-1250), totalizând 820 ani de stăpânire latino-romană şi 292 ani de dominaţie bulgară.”

          În jurul anului 1320 se cristalizează nucleul statal independent Ţara Cărvunei, cu fortificaţii la Cavarna, Caliacra, Dristra. Balica, unul din cârmuitorii acesteia intervenea în conflictele din Imperiul bizantin. Dobrotici va fi recunoscut despot de către Bizanţ, fiind suveran în Dobrogea, valea Carasu, zona Silistra, Vlahia Asăneştilor etc. A luptat în multe rânduri împotriva turcilor, a ţaratului de Târnovo, a Genovei sprijinită şi de unguri. S-a sprijinit pe ajutorul domnului Vlaicu Vodă, pe al Veneţiei şi şi-a întărit prestigiul printr-o unire dinastică cu Bizanţul. Va fi urmat de fiul său, Ioancu, care va continua politica antiotomană .

      Vlaicu Vodă a avut şi el posesiuni pe malul drept al Dunării. Şi Radu I Basarab a colaborat cu Dobrotiţă. Moartea, în 1386, după o domnie de aproape 4 decenii, a despotului Dobrotiţă a deschis prilejul ca moştenirea acestuia să fie râvnită de ţaratul bulgar de la Târnovo şi de turcii otomani. Pentru Dobrogea a luptat, în 1386, şi Dan I, iar după moartea acestuia într-o luptă cu ţarul bulgar Şişman, îi urmează la domnie fratele său, Mircea.

       Susţinut de contingentele dobrogene, Mircea cel Bătrân îl învinge şi alungă de la putere, în 1388, pe vizirul Candarli Ali Paşa şi înfăptuieşte unirea Dobrogei (inclusiv Silistra) cu Ţara Românească. Din 1390, stăpânirea lui Mircea în Dobrogea este formulată «terrarum Dobrodicii despotus». Cetatea Dârstorului apare în titlul voievodului ca entitate separată, pentru că «Ţara Dristei», separată de despotatul lui Dobrotici, a luat naştere în jurul centrelor Păcuiul lui Soare şi Silistra. După cucerirea Bulgariei (cu toate că, de exemplu, Mircea a salvat Vidinul la 1390), turcii, în 1393, atacă Dobrogea, asediind cetatea Silistra. Oştirea lui Mircea, ajutată de populaţia oraşului, este învinsă printr-un «şiretlic». În tratatul încheiat între Mircea şi Baiazid se spunea «toţi creştinii care, îmbrăţişând religia lui Mahomed, vor trece apoi din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor deveni acolo din nou creştini, nu vor putea fi reclamaţi în niciun fel şi atacaţi». În iarna 1393-1394, Mircea a repurtat o victorie desăvârşită la sud de Balcani, în zona Karânovasâ. Urmarea fost redobândirea Silistrei. La 1404, arhiepiscopul Ioan de Sultanieh afirma: «Lângă Marea cea Mare sau Pontică, este Valahia, o ţară mare. Are un domnitor al său, şi, deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei, nu a dobândit stăpânirea acestei ţări». Încercarea turcilor de a cuceri Silistra românească în 1408, a eşuat. După Mircea, fiul său a continuat aceeaşi politică. La 1418, întitulându-se ,«Mihail, domn al Tării Româneşti şi al munţilor şi până la Marea Neagră», Dan II izbutise cu forţa armelor să asigure controlul Dunării, luptând în 1425 la Vidin şi Drâstor. Şi Radu II se va intitula domn şi al «Podunaviei până la Marea cea Mare».

       Vlad Dracul şi fiul său, Vlad Ţepeş, asediază, în 1445, Silistra şi cuceresc Turtucaia, ajutaţi de cruciaţi. În iarna 1461-1462, Vlad Ţepeş a trecut prin sabie malul drept al Dunării, de la Zimnicea până la gurile Dunării, ucigând 23.809 supuşi turci şi primind la nord de fluviu numeroşi creştini. Turcii au zis ţinutului dintre Dunăre şi Mare până la Varna. Dobrugi-lli, adică ţinutul lui Dobrugă, după numele celui mai vechi stăpânitor al zonei pe care îl ştiau.

După definitivarea cuceririi ei de către otomani, între 1445-1466, Dobrogea a fost organizată militar şi administrativ în sangiacurile Tulcea şi Silistra. Populaţia creştină era exclusă de la serviciul militar, dar efectua îndatoriri administrativ-poliţieneşti. În unităţile militare din Dobrogea se aflau, pe lângă turci şi cazaci, tătari. Sangeacul Silistra avea districtele Constanţa, Mangalia, Balcic şi Bazargic.

       În 1595 Mihai Viteazul a eliberat oraşul Silistra, fără însă a cuceri şi cetatea. Împreună cu Aron Vodă a alungat garnizoanele turceşti din raialele din sudul Moldovei şi Dobrogea, Nicopol, Rusciuc, Vidin, Vârşeţ. După înfrângerea lui Hdăm Paşa, conducătorul Vidinului, Mihai a stat în ţinutul acela 10 zile. Şi în 1596 el va întreprinde o campanie la sud de Dunăre.

      În februarie 1603 voievodul Radu Şerban a lovit şi el Silistra şi înfrânge pe Ahmed-Paşa. Bogdan Boksici, primul episcop catolic al Bulgariei, făcea, la 1641, constatarea că locuitorii bulgari din Dobrogea «vorbesc şi turceşte şi româneşte». În toată perioada stăpânirii turceşti în zonă, pe fondul autohton al acelor dicieni sau «români vechi», au continuat să se stabilească locuitori din Muntenia, Transilvania şi Moldova. În secolul al XVIII-lea, oraşul Silistra cuprindea 60.000 de locuitori, cam cât Bucureştiul de atunci.

      La 1673 Grigore Ghica, Mihai Apafi şi Ştefan Petriceicu, împreună cu Polonia, adunaseră oşti şi se pregăteau să atace cetăţile Silistra, Brăila, Ismail, Chilia, Tighina, Cetatea Albă. Peste un secol, în 1773, forţele ruse desfăşurau lupte în Dobrogea, mai ales pentru cucerirea Silistrei. În aprilie, unităţi de voluntari români, sub comanda maiorului Bogdan, au executat atacuri în jurul Vidinului, iar în iunie un detaşament format dintr-un regiment de infanterie, unul de carabinieri, arnăuţi şi recruţi au atacat Turtucaia şi i-au înfrânt pe otomani.

Mitropolia Brăilei (Proilavei) cuprindea şi Silistra, unde de câteva ori s-a şi mutat reşedinţa acesteia. În sec. XVI-XVIII în fruntea mitropoliei de Dârstor au păstorit o întreagă pleiadă de clerici români. Biserica mitropolitană din Silistra şi biserici din zonă au fost întreţinute serios de domnii români. Nicolae Iorga a găsit cărţi vechi pe care era «în grai românesc însemnarea vechilor dascăli», iar în şcoala românească din Turtucaia (sec. XVII) condicele şi cărţile bisericeşti cuprindeau un întreg pomelnic de vechi cărturari. În sec. al XVII-lea erau, la Silistra, 40 de şcoli islamice. În 1806 armatele ţariste ocupă iar cetăţile din Moldova şi Dobrogea. În 1811, la un recensământ moldovenesc se semnalează 2487 «băjenari de peste Dunăre», din care mai mult de o mie «români veniţi din satele dobrogene».

În Primul Război Mondial, încă de la aderarea Bulgariei la Tripla Alianţă, ea îşi rezerva dreptul să emită pretenţii teritoriale asupra României. Între august 1916- noiembrie 1918, Bulgaria va ocupa Dobrogea întreagă. În dezastrul românesc de la Turtucaia a căzut prizonier şi apoi ucis de bulgari publicistul arădean Mircea Russu Şirianu, care lupta ca voluntar în Armata Română. La sfârşitul războiului ni se recunoaşte dreptul asupra Cadrilaterului. În 13 decembrie 1919, reprezentantul musulmanilor din Dobrogea (în Parlamentul român intraseră 4 deputaţi musulmani) amintea că «la marele Congres din Constanţa al musulmanilor s-a protestat contra dezlipirii Cadrilaterului de ţara mamă, România». Principala populaţie a Cadrilaterului dorea să fie între frontierele României, simţind de pe atunci viitoarele campanii de slavizare a ei, pe care i le va aplica Bulgaria mai târziu.

          În 1928, regina Maria începe construcţia unui mic castel la Balcic, transformând locul într-un cuib de linişte şi regăsire deosebit de pitoresc. Conform testamentului, «cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş, lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o pe malul Mării Negre în Cadrilater». În 1940 inima îi este dusă la Bran, iar din 1965, la Muzeul Naţional de Istorie.

     În tragica vară 1940, diplomaţii bulgari vorbeau deja de probabilitatea ca Bulgaria să primească sudul Dobrogei «ca un cadou din mâinile Uniunii Sovietice». Şi Hitler a făcut presiuni pentru această soluţie. Drama Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului a făcut ca cedarea celor două judeţe dobrogene să treacă aproape neobservată. Comitagii bulgari infiltraţi de organizaţia teroristă DVRO au început asasinate, pentru ca românii să plece cât mai repede şi să îşi lase bunurile. În zadar populaţia striga: «Nu cedăm, să luptăm!». Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, ceda, ruşinos,  Bulgariei un teritoriu de 7.726 km pătraţi, 378.000 de locuitori, oraşele Balcic, Bazargic, Silistra, Turtucaia.

         Revenind în zilele noastre, cel mai vechi oraş european – Provadia, în vârstă de peste 7 milenii – a fost descoperit lângă un teritoriu românesc abandonat. Cu trecutul începem să ne descurcăm. În ce priveşte viitorul, „bucuroşi le-om duce toate”… C-aşa-i românul!

 

 

Lasă un răspuns