«

»

Aurel Dumitrașcu – remember

Născut la 2 noiembrie 1955, sat Sabasa, comuna Borca, Neamţ, se stinge din viață la16 sept,1990, Bucureşti- spitalul Fundeni. Între 1983-1987, urmează cursurile fără frec-venţă ale Facultăţii de Filologie (română – franceză) de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Lucrarea de diplomă se axează pe opera celor doi poeţi dispăruţi prematur – Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. Contribuie la formarea nucleului poetic din Neamţ (cu Daniel Corbu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan).

Cicatricea

 

„Numai că întîlneşti oricînd cuvîntul

 ca un guler ridicat şi privit din spate

 nu ştii cine este

 vezi numai urmele. Se rostogoleşte umezeal-îţi spui

 

 Şi după mulţi ani într-o dimineaţă caldă

 în faţa casei în care ştii

 că tu nu trăieşti (sînt mutaţi toţi)

 însufleţiţi de o nouă presimţire

 introduci cheia în broască

 şi auzi neverosimilul foşnet al cicatricei

 de care nu mai poţi niciodată

 să scapi.“ 

 

 Femeia venitã din carte

 

„Foarte rar scrie o carte poştală

 şi o lasă pe masă

 cu un zîmbet neruşinat de plăcut.

 Singur iar nu voi putea bănui

 pieliţa roşie ce desparte viaţa de femeie de cea de bărbat.

 Iar voi răsfoi zodiacul tăcut voi plînge

 puţin la o poartă neagră

 cu cheie de lemn.

Nu-mi va fi teamă (sălbăticia din text e poem pentru mine) vreau să spun: plînsul orbilor închipui lumea

 dar numai cenuşa le ştie pe toate.

Poate va veni o apă mare cu peşti cu

 răţoi şi flaşnete poate numai o zi

cerul va mărşălui printr-o carte.

Voi fi un vînător trist prin celulele vii

 şi la masa aceea mă voi aşeza obosit

 voi citi. Voi înţelege numai ce merit”..

SCRIERI: Debut poetic în 1976. Publică volumul Furtunile memoriei, Ed. Albatros. 1984, Biblioteca din Nord, Cartea Românească, 1986 (premiul „M Eminescu“ al Asociaţiei Scriitorilor Iaşi). Apare postum volumul Mesagerul, Editura Canova, Iaşi, prin reconstituirea manuscrisului predat în 1988 de poet la Cartea Românească, dar pierdut (realizatorii ediţiei – Adrian Alui Gheorghe şi Ion Dumitraşcu, fratele scriitorului). Tratatul de eretică este al doilea volum de inedite, apărut în 1995, la Ed Timpul din Iaşi (selecţie realizată de Adrian Alui Gheorghe). Din 1994, Inspectoratul Judeţean pentru Cultură organizează anual Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu“ pentru debut în volum, primul de acest fel în ţară (proiect realizat de Adrian Alui Gheorghe). În 1991, un ciclu din poemele sale apare în Anglia, într-o antologie de poezie românească, la Editura Forest Books. Titlul unui poem: Omul de fum (Füst á dombrol) dă titlul unei antologii în limba maghiară (alături de Nichita Danilov, Bogdan Ghiu şi Ion Mureşan), apărută la Budapesta, în 1997.  (O Antologie a literaturii nemțene- Laurian Ante)

*

Azi ar fi împlinit 57 de ani. O vârstă a maturităţii creatoare pentru un scriitor. S-ar fi bucurat alături cei câţiva, puţini, prieteni pe care i-ar fi avut. I-ar fi lăsat azi să bea şi să sporovăiască în jurul lui şi ar fi ciocnit şi el un pahar. Se bucura când era împreună cu cei la care ţinea. La Borca era singur, nu prea avea cu cine comunica. De aceea, ieşirile în judeţ sau în ţară deveneau file de istorie proprie pentru el. Din aceste file a ieşit un jurnal. Am găsit de cuviinţă că cea mai interesantă pagină a jurnalului său (publicat în două ediţii de prietenul său cel mai apropiat, scriitorul Adrian Alui Gheorghe) ar fi aceea în care Aurel Dumitraşcu povesteşte întâlnirea cu un alt poet, inegalabilul Nichita Stănescu. Întâlnirea a avut loc cu doar câteva luni înainte de trecere lui Nichita în eternitate, la 13 decembrie, acelaşi an.

„Duminică, 31 iulie 1983. În jurul orei 13 suni la Nichita, cum îţi spusese. Eşti invitat la domnia sa, îţi spune la telefon că te aşteaptă cu dragoste. A fost o zi minunată! Dora era îmbrăcată în alb, părea o zeiţă. Nichita, cu un mic accident în prima oră (o hipotimie? sau cam aşa ceva) s-a întins pe o canapea. Dora i-a dat să bea apă minerală, masându-i muşchii din jurul cefei), s-a simţit bine toată ziua şi toată seara. (…) Nichita te-a primit îmbrăţişîndu-te şi sărutându-te de mai multe ori. Repeta: „Nu ştii cât bine mi-ai făcut cu scrisorile tale, nu ştii cât bine mi-ai făcut!” – referindu-se la scrisorile „de solidaritate” pe care i le-ai scris în lunile din urmă, cînd avea piciorul în ghips. (…) Se uita des la Dora lui şi se minuna ce soţie minunată are! De fapt, în repetate rânduri Nichita avea momente de minunare în timp ce o privea pe frumoasa Dora. Îşi amintea că era seară când a cunoscut-o pe Dora şi că asculta Vivaldi.  (…) Te-a rugat să-i citeşti ceva. Nu prea-ţi place să faci aşa ceva. I-ai citit „Balada tahicardiei…”. I s-a părut că „tahicardiei” minimalizează poemul. Îl găsea „genial”, te-a rugat să-l reciteşti, minus două versuri. L-ai recitit, neţinând cont de sfatul lui în ceea ce priveşte înlăturarea celor două versuri. A apreciat faptul că n-ai ţinut cont de „sfatul” domniei sale. Repeta unele versuri încântat. Ştii că unele îi plăcuseră, chiar dacă le asculta cu subiectivismul unui prieten. Un recital Eminescu la TV. A spus şi dumnealui un poem. L-ai aplaudat fără ipocrizie. Nichita asculta poemele lui Eminescu şi plângea de emoţie. Se aşezase pe marginea canapelei şi cu lacrimi în ochi te „întreba” emoţionat: „Aurele, ce-a fost cu omul acesta? Cum de-a trăit atât de mult în 33 de ani!?” Asculta versurile lui Eminescu, pe unele le repeta înlăcrimat şi încântat, exclamând: „Nemaipomenit! Îţi vorbea de poezie, de poeţi. Credea că MirceaIvănescu e unul din marii noştri poeţi de azi. Îţi spusese să nu te iei după cei de la „Cenaclul de luni”(!?), că tu eşti un POET prin fiecare vers, „filonul” tău ar fi structurat pe „un tragism copleşitor”. (…) Crezi că Nichita era în una din zilele lui frumoase. Spiritual şi profund, îşi amintea multe. De exemplu, vorbea despre faptul că atunci când a văzut Pietà a fugit pe scări plângând, îngrozit de perfecţiunea acelui chip, de dumnezeirea acelui chip. (…) Ţi-a vorbit foarte profund despre naştere – care „e o mlaştină” şi despre moarte. „Numai moartea e virginitate”. Avea o întreagă teorie în acest sens. „Să-ţi dea Dumnezeu mai mult noroc decât mi-a dat mie!” – zicea. (…) Aţi băut bere Radeberger, aţi mâncat şi aţi fost singuri cu înserarea şi cu noaptea. Nichita te ţinea aproape de el şi te săruta cu o prietenie emoţionantă. Vorbea despre faptul că cifrele nu au trup, nu emoţionează, cifrele sunt abstracţiuni inumane. Spunea: dacă se prăbuşeşte un Boeing şi aflăm că au murit 850 de oameni, nu simţim nimic dureros, cifra ne îngrijorează doar în aparenţă, dar dacă aflăm că cei 850 de oameni erau Ion, Maria, Elena etc. – atunci, deodată, lăcrimăm, atunci suntem îndureraţi. Zicea el: 1 e Maria, 2 e Ion, 3 e Elena, „4 e Tudoriţa”… L-ai întrebat de ce a spus „4 e Tudoriţa”, dacă a spus-o la întâmplare sau dacă are o semnificaţie deosebită. Ţi-a spus că pe soţia lui o cheamă în acte şi Tudoriţa şi a zâmbit şi te-a îmbrăţişat amintindu-ţi că „şi tu ai o Tudoriţa”. Să-i duci primul exemplar din cartea ta, ca să scrie despre poezia ta. (…) Din când în când îi dicta câte un poem Dorei. Ea nota conştiincioasă. Ai fost foarte atent de fiecare dată când îi dicta, pentru a încerca să-ţi dai seama dacă ceea ce dictează sunt improvizaţii oarecare. Nu, multe din acele texte erau deosebit de profunde, cu metafore excepţionale. Îi era dor de Sorin Dumitrescu, pictorul, în acel moment la Paris. Pe stradă, ai observat, lumea întorcea capul după el, recunoscându-l. Chelnerii se înclinau. (…) Se făcuse ora 23. A doua zi în zori trebuia să pleci spre Tulcea cu cei de la „Scânteia tineretului”. I-ai spus domnului Nichita că nu mai poţi merge iar la dumnealui, trebuind să ajungi acasă pentru drumul din zori. Eraţi în faţa restaurantului Bucureşti. Te-a îmbrăţişat şi te-a sărutat de nenumărate ori, mulţumindu-ţi iar pentru „cât bine mi-ai făcut”, pentru poetul care eşti, îţi dorea „noroc şi glorie” etc. I-ai spus că te bucuri mult pentru că-l vezi mai bine, că se simte mai bine şi că binele acesta ţi se pare cel mai important în ceea ce-l priveşte. Te despărţeai pentru un timp de un mare poet, de prietenia căruia nu poţi să te simţi decât foarte onorat. Te despărţeai de un om tare bun, o bunătate ce da mereu peste margini. Şi cum la un om, ţie, bunătatea şi inteligenţa ţi se par cele mai importante lucruri, Nichita nu poate fi decât unul dintre oamenii tare dragi inimii tale. Pomenise şi ceva despre moarte, despre teama că poate nu o să te mai revadă. Pe străzi, singur, te-ai gândit că nu precizase la moartea cui se referea, la a lui sau a ta. Revederea cu Nichita Stănescu rămâne cea mai frumoasă zi petrecută în vara aceasta!” (Nicolae Sava- ziarul Ceahlaul din 21.11.2012)

1 comment

  1. CarlosAlbertoLaguiló (@carnicerocarlit)

    Eccellente informazione

Lasă un răspuns