«

»

Lazăr Lădariu – Memorii • File de jurnal • Confesiuni



Toate trei, sub aceeaşi semnătură., încredinţate tiparului, deci puse în vitrină, la îndemâna cititorului judecător.

Un gest curajos din partea autorului, care, după părerea mea, îşi asumă o serie de riscuri, atenuate, desigur, de notorietatea credibilităţii, sau de credibilitatea notorietăţii dobândite la masa de scris vreme de peste jumătate de secol şi încununată, de nenumărate ori, cu premii reflectând aprecierea publică unanimă.

Ce fel de riscuri? Nu sub aspectul calităţii demersului literar, desigur, ci pentru că unele „personaje” ale „iepocii” cuprinse între file încă se mai fâţâie printre noi, în costume Armani ori parfumate cu Christian Dior, sau Lancome, ocrotite de trecerea vremii ce le prescrie hidoşeniile proletcultiste,  clamându-şi acum „disidenţa” antedecembristă şi mai ales dieta lipsită de emanaţia usturoiului la nivel oral. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase – altfel spus.

Aşadar… Memorii, File de jurnal, Confesiuni. Sunt pagini de „literatură subiectivă” – cum ar spune Tudor Vianu -, cuprinzând adevăruri trăite, necoafate, amintiri – unele duioase, altele revoltătoare – ale obsedantului deceniu, ale epocii ticăloşilor şi ticăloşiilor, care, iată că, din păcate, nu numai că nu s-a încheiat în decembrie 1989, ci proliferează într-o veselie şi la parametri ce depăşesc închipuirea tinerilor furioşi – care eram noi pe atunci, lipsiţi de locuinţe, ca şi cei de acum  – dar nu şi de perspectivă, şi care, dintr-un salariu, puteam cumpăra o valiză de cărţi bune (pe care le şi citeam!) şi chiar şi o haină, modestă – ce-i drept-, dar cu miros de aţă nouă, nu de naftalină, ori, punând ban pe ban, ne puteam permite o excursie pe aici, pe aproape, prin lagărul socialist.

Nu sunt o nostalgică, dar chiar dacă aş fi, nu văd ce-i rău în a contabiliza cu duioşie perechile de blugi tocite mai târziu la Cenaclurile „Flacăra”, ale lui Adrian Păunescu, ori chiar întâlnirile scriitorilor târgumureşeni de la restaurantul hotelului „Grand”de altădată (şi eu am prins câteva, venind la Târgu-Mureş în 1976), când se disecau, la o sticlă-două de Cabernet, fie spectacolul abia încheiat de la Teatrul Naţional, concertul de la Filarmonică, dar, mai ales, cele mai bune cărţi citite, până în zori, de fiecare dintre noi. Căci atunci se citea pe rupte. Şi aveam şi ce citi, fiindcă se editau capodopere şi ne înscriam pe liste, pentru a le cumpăra de la Librăria dlui Oprea, astăzi distrusă de mafia locală, ca şi placa amplasastă pe zidul clădirii din buricul târgului, ce nemurea trecerea prin această urbe şi  prin viaţa literară mureşeană – de doi lei acum! – a genialului Romulus Guga.

          Cum spuneam, Lazăr nu îşi coafează, nu îşi edulcorează scrierile, nici măcar de teama „criticilor săi” (parafrazându-l pe Eminescu, păstrând proprţiile, desigur) –, care unii au încercat să-l distrugă, alţii l-au şicanat o viaţă întreagă, ne-au şicanat, de fapt (căci nici eu nu am fost, şi nu sunt scutită, dar nu îmi pasă!), şi bine face. Măcar în ceasul al 12-lea, adevărul trebuie spus. Dar nu îşi dă „poalele peste cap”, picanterii să nu căutaţi, căci nu veţi găsi, nu este acela, nu suntem aceia!

 Avem în faţă o carte-document, apar nume, situaţii, unele comice, altele groteşti, unele dezastruoase, altele sublime. Aproape fiecare episod poate deveni o carte, un scenariu de film, de teatru… Unora nu le va plăcea. Ei, şi? El scrie ca să nu se uiute. Noi scriem ca să nu se uite! Ca să ştie şi cei care vor veni după noi.

Şi mai e ceva!

„Partea nepublicată a Memoriilor – cea mai dramatică, însă –  este viaţa noastră începând cu naşterea, în noaptea de 21 decembrie 1989, sub gloanţe şi în panică generală, a ziarului „Cuvântul liber”, prezentat, în direct,  lumii întregi, la TVRL, ale cărei uşi se zguduiau sub presiunea mulţimii, de către medicul Ioan Sita şi actorul Vlad Rădescu (ziar apărut când cuplul dictatorial încă nu fusese arestat). Gestul nostru gazetăresc de atunci, singuri în noapte, sub ninsoarea pură, martor ce ne răcorea frunţile ieşind din tipografia în care ne făcusem datoria, este pare-se revendicat acum de alţii – atunci ascunşi după perdea. Mai mult – nu ştiu dacă e adevărat (voi verifica!), se pare că, în baza acestei minciuni sfruntate, există aşa-zişi colegi de breaslă care au cerut şi obţinut, nemeritat, Certificatul de revoluţionar, cu drepturile aferente. Să ne mai întrebăm de unde au unii bani?”

Nu e locul şi îmi este prea silă să abordez acest subiect aici, dar îi va veni rândul. Documentele respective sunt la păstrare în loc sigur. Aşa că dacă cineva mai are de gând să mă fugărească cu maşina, sau să-mi ameninţe şi să-mi insulte familia la telefon ori direct, îi invit să se potolească, fiindcă eu pot riposta şi altfel, nu numai vocal. Este adevărat, am afirmat, nu o dată, că „nu mă bat cu slugile”, dar, când obrazul este de toval, nu mai iau floreta, ci biciul. Unii înţeleg doar aşa. Dacă Lazăr e prea domn şi ardelean, eu sunt o munteancă aprigă şi, chiar dacă sunt incorigibil romantică şi am suflet de poet, traista nu mi-o pierd pe drum. «Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală». Amândoi suntem poeţi, dar mai cu seamă soldaţi. Şi nu ne speriem uşor.” Dacă nu v-a plăcut ce v-am citit până aici, consideraţi că este o ciornă din Memoriile… mele, care vor constitui un capitol substanţial al cărţii la care lucrez.

          Revenind la volumul lui Lazăr Lădariu, despre care discutăm, de data aceasta contribuţia mea a fost mai mică, jumătate din manuscris fiind cules de Ana Varo şi Ana Meghieşan. Iată că, spre deosebire de Meşterul Manole, autorul a folosit nu una, ci două Ane şi jumătate – dacă socotim şi a doua jumătate a prenumelui meu. Se dovedeşte şi acum că, în construcţia fiecărei scări către Dumnezeu, există măcar un suspin de femeie. Eu cred că fiecare carte este, trebuie să fie o scară către înalt. Slujinbd adevărul şi oamenii, ne slujim Neamul şi Credinţa creştină. Iar scara aceasta, a lui Lazăr, e înaltă – consider eu –  şi vă invit să vă convingeţi dacă am, sau nu, dreptate.

Mariana Cristescu


,,M-am nãscut într-un început de primãvarã a anului 1939, din trecutul secol în care, nu peste multã vreme, începeau sã bubuie tunurile celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial.

Marcatã cu roşu în calendar, ziua ivirii mele pe lume în sãtucul dinspre munţi se identificã, fericit, cu sãrbãtoarea Bunei-Vestiri, aducerea veştii, celei cu aurã de luminã şi cu alb crin, Fecioarei Maria, de cãtre Arhanghelul Gavriil.

Datorez mult rãdãcinii mele ţãrãneşti, în devenirea mea, eu, fiul de truditori ai pãmântului din Idicel-Sat, considerând, întotdeauna, cã rãdãcina aceasta mi-a conferit un titlu de nobleţe aparte. Le rãmân, aşadar, lor, pãrinţilor mei, tuturor ţãranilor care au dat numele ţãrii, recunoscãtor.

Am fost copilul neastâmpãrat, am fost, şi elevul sârguincios, şi studentul Heidelberg-ului ardelean al Universitãţii clujene, apoi cadru universitar, gazetar şi parlamentar.

Am parcurs, deopotrivã, sezonul înfloririlor şi al entuziasmului tineresc, toamna roadelor şi asprimea iernilor, precum şi încercãrile multe ale trudnicei munci de Sisif uneori. Şi am ajuns alunecând spre iarna încercãrilor.

Sorã şi frate fiindu-mi gazetãria şi scrisul, trecãtor pe scena lumii, martor şi luptãtor pe barcada neliniştii, am înaintat conştiincios în viaţã pânã în locul de unde, şi înapoi, şi înainte, pot vedea acum totul.” (Lazăr Lădariu)

*volum lansat în 28 decembrie 2012, la Tg. Mureş

 

 

Lasă un răspuns