«

»

In memoriam Mihai Rădulescu – Daris Basarab, poeme

MIhai Radulescu 

         „ Postumele ”

 

Antume scrise-n ceas târziu

Când parcă-ntârzie plecarea,

Când parcă-n jur nimic nu-i viu

Şi-n suflet bântuie-nserarea.

Că ceasul vine, toţi o ştim,

D-am vrea să ştim ora exactă;

Să-ncepem să ne pregătim,

Căci ştim că timpul se contractă.

Ai vrea să pari cum îţi doreşti,

Să laşi o stea în amintire;

O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,

Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.

Va fi ceva deliberat,

Va fi o nouă măsluire?!…

În amintirea lui Nea Mihai

Ai fost…

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?

Mă bântuie-ntrebarea…

Un erudit, cum greu găseşti,

Un generos, peste măsură,

Un literat de anvergură,

Un mentor – sigur adăpost.

Un chip blajin, dar sculptural,

Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,

Fără cuvinte de paradă,

Fără de sfaturi fără rost.

Cu cât mai mult ai suferit,

Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;

Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,

Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost…

Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.

Te-am cunoscut…

 

Te-am cunoscut întâmplător,

Pe la TV, la ”AS”, se pare;

Cu Todea drept mediator,

Vorbeai de Shakespeare – cercetare.

Erai acasă, cum să spun?!

Pluteai prin secolul în care,

Shakespeare putea părea nebun,

Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.

Şi-l prezentai drept psiholog,

Şi nu ca pe-unul orişicare –

Era, aş spune, un prolog,

La ce urma în prezentare.

Renaşterea ţi-a fost tărâm

Unde-ai ţintit dihotomia –

Un Jago ţi-a deschis un drum,

Spre ce-ai numit antonimia.

Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,

Inventica şi-a spus cuvântul –

Stilistica a câştigat,

Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…

*

Lui Mihai, cu lacrimi…

Au trecut…

Au trecut zile destule

De când soarta te-a luat –

Râsfoind prin amintire

Pe-al meu site de tine-am dat.

La ecourile aprinse

De-al meu ”Povod” blestemat,

În cuvinte aurite

De blestem m-ai dezlegat.

Am simţit c-am făcut bine

Şi am şi perseverat,

Şi ochind în vers durerea,

De trecut m-am scuturat.

Când mi-ai scris că am „condeiul

Uns cu miere” am aflat,

Ce înseamnă să fii mare,

Să fii om adevărat…

Mi-ai fost mentor şi prieten,

De la tine-am învăţat –

Ce înseamnă suferinţa

Şi credinţa-n Înviat!

Se moare…

 

Se moare, cum să spun, pe rupte –

Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –

Maurul, Dalea, Rădulescu,

În suflet au săpat falii abrupte.

Şi culmea! au fost unul şi-unul,

Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,

Trei crai ai lumii de poveste,

Ce-au luminat călcând cărări terestre.

Maurul, medic cum puţini există,

Mi-a fost şi partener şi sfetnic –

Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,

Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.

Şi Dalea, inginerul, melomanul,

Prieten din liceu şi facultate,

Sărind într-ajutor precum un frate,

Plecă lăsând lacrimi uscate.

Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!

E drept să fiu lăsat de unul singur?!

Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,

Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…

Erau prieteni, nu! erau un sprijin –

Erau mai buni ca mine-n multe cele –

Erau precum mana cerească,

Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…

Aş vrea…

Aş vrea să scriu,

Dar astăzi, parcă, nu se prinde –

O fi tristeţea ce cuprinde

Când văd trecând câte-un sicriu?!

Din ce se naşte-a mea tristeţe?

Din faptul că se moare timpuriu?!

Sau caracterul meu zurliu

Nu vrea să dea morţii bineţe!?

Şi-n glumă spun c-a fost destul,

Dar nu destul pe cât se pare –

Că mai zăresc doruri în zare,

Că nu mă satur, nu-s sătul.

Şi îmi planific să scriu multe

Şi îi spun morţii: mai târziu!…

Din clipa-n care…

 

Din clipa-n care n-oi mai scrie,

Voi şti că-n fapt eu am murit –

 Nimic din ce-a fost, n-o să fie,

Doar o sintagmă, ”s-a sfârşit!”

În jurul meu o lume seacă,

Mergând cu gândul la ce-am fost –

Căci tot ce e, e ca să treacă,

Iar tot ce trece,-i fără rost.

N-oi mai visa câte în stele,

Nici cale de-a împărtăşi –

În goană timpul vrea să spele,

Chiar amintiri, spre-a nu se şti.

Un timp, ce-am scris, va mai ”pluti” –

Apoi, nimic nu va mai fi…

De-un timp…

 

 

De-un timp, întorc eu ceaşca de cafea

Şi-o las, să se şi scurgă lin –

Ce-aştept, e peste vrerea mea,

Ce văd, să descifrez e-un chin.

Căci nu o iau precum e la ţigănci –

Ele-ţi pătrund în suflet, nu în zaţ –

Îţi spun ce-ţi place, şi atunci,

Se ţese-n jurul tău un laţ.

Şi fiindcă-ţi place, iar mai vrei,

Şi-aştepţi o nouă confirmare,

Licoarea cu savoare-o bei

Şi-i mulţumeşti, ca de-o urare.

Dar cum am spus-o, nu-i la fel,

Căci întâlneşti lucruri oculte –

Figuri, obiecte, fel de fel,

Legându-se în feluri multe.

Găseşti un chip pe gustul tău,

Dar nu-nţelegi de ce şi-o cruce?!

Şi-un drum ce urcă-n felul său,

Şi te întrebi, unde el duce?

Şi-o pasăre, ca un condor,

Ce parcă-aş spune, dă târcoale –

Şi văd, privirea de-o cobor,

Cum cineva vrea să se scoale.

Da, nu-i o joacă să scrutezi

Al ceştii zaţ în panoramic –

O-nvârţi încet şi-ncepi să vezi,

Cum ce-a fost static, e dinamic.

Atât ţi-a fost, căci o zbugheşti

Şi-ncepi să ţeşi scenarii multe,

Şi parcă nu poţi să te-opreşti

Împins de semnele oculte…

Încerc

Încerc să scriu dar nu se prinde

Albul hârtiei nu mă-mbie

Tăcerea nopţii se intinde

Şi-ntunecă ce va să vie

Un nou mod de a percepe

Tot ce era mai ieri în mine

Ocult îmi e tot ce începe

Lipsit de sens e lucru-n sine

Oglinda nu mă recunoaşte

Tot mai puţini întorc privirea

Ceva nedefinit mă paşte

Şi nu-nţeleg ce e iubirea

O lume stranie se cască

Un fel de haos fără fine

Viaţa îmbracă-o nouă mască

Sub care nu e loc de bine…

 

 

(din Ciclul „POSTUMELE”)

Ianuarie 2012

 Daris Basarab

Lasă un răspuns