«

»

Blândeţe, farmec şi adevăr: Eugen Steţcu

note de lector

Placheta de poeme „Pânza mov a obsesiei” (Ed. Crigarux, 2012), a lui Eugen Steţcu, am primit-o de la autor cu autograf şi cu rugămintea verbală de a face o  recenzie a lucrării: „Te rog să consemnezi ceva şi despre această carte, fiindcă mi-a plăcut cum ai scris despre primele două volume. Dar, nu te grăbi, așteaptă când vei prinde momentul…”. Citind Postfaţa „Vizionarism şi notaţie hieratică” a editorului cărţii, dr. Cristian Livescu, notele acad. Eugen Simion şi prof. Gh. A. M. Ciobanu, de pe ultima copertă, am rămas oarecum cu „aripile” lipite de trup în a întreprinde vreun zbor  cu „note de lector” asupra celor 61 de pagini.

„Pânza mov a obsesiei” este cea de a treia carte de poezii a lui Eugen Steţcu, după „Mitologii şi sentimente” (Nemira, 1996) şi „Pe vocala unui zeu” (Crigarux, 2005). Cunoscând autorul încă din adolescenţă, m-am întrebat adeseori dacă demersul scriitoricesc al lui Eugen Steţcu (n. 1949), este doar un „capriciu” de fiu al reputatului istoric literar, monografist şi exeget al lui Garabet Ibrăileanu, profesorul de limba și literatura română Nicolae Grigore Steţcu (1910-1995), fiindcă volumele de poezii ale fiului au apărut la o vârstă relativ înaintată. Orice întrebare rămâne însă de prisos: apariţia cărţilor sale ne convinge, prin actele ideatic şi afectiv, de dobândirea nobilei libertăţi în cadrul  atemporalităţii, deoarece, concentrat, scriitura lui Eugen Steţcu garantează valențe estetice .

Dacă Eugen Simion afirmă despre autorul în cauză că a învăţat bine lecţia de a construi o „imagine-obiect” şi mai puţin o „imagine-mit”, proprie poeziei romantice, asociindu-l sentimental cu poetul Emil Botta, Eugen Steţcu, în „I. Regele Undeva” (prima parte a cărţii „Pânza mov a obsesiei”), vine a întări cu o imagine-existenţialistă: „Există un Mâine de cupă / Şi-un Mâine de caro / Există un Mâine de pică / Şi un Mâine de treflă. / Jonglezi cu cei ce / Ai putea să fii. / Jonglezi cu Cei ce / Nu vei deveni / Şi nu te hotărăşti / Şi înoţi pe spate, / Tu înotătorul / Prin râul de frunze uscate. / Un Dumnezeu de caro / Şi-un Lucifer de cupă / Se urmăresc în ei înşişi, / Vor labirintul să-l rupă, / Însă şi ei sunt furaţi / De-o jonglerie ciudată. / Din Biblia jocului / Nu vor ieşi niciodată.”(***).  

„La Eugen Steţcu, travaliul poetic e complex, autorul pendulând între concizie de «haiku» şi secvenţe baladeşti…”, afirmă Gh. A. M. Ciobanu, în nota de pe coperta 2 a cărţii citate mai sus. Iată şi confirmarea autorului, în „II. Erotice vămi în alb vinovate”(partea a doua a volumului „Pânza mov a obsesiei”): „Cumpăna zâmbetului tău / Se balansează / Să scoată apă / Dintr-o moarte. / O ciutură fără-nrobire / Se-afundă într-o / Despărţire.”(***), „Un cal troian / În cuşca toracică / A tăcerii / Fără  s-o cucerească.”(***), „O vâslă / Aproape de tâmpla / Unei iernatice / Prevestiri.“(***).

„Scotocind prin «abisul dintre rostiri», Eugen Steţcu scrie o poezie discretă, de notaţie hieratică, închisă în idealitatea sa orgolioasă… ezitând între sugestie şi plăcerea de atelier liric.”(C. Livescu, coperta 2). Şi iată un atelier de dulce stil clasic, intr-un ludic euritmic: „Vineri şi bicicleta ei verde / Peste ore în formă de nuri / Şi peste ore în formă de / «Nu încerca, te rog, să mă furi !»” // … „Vineri şi bicicleta ei verde / Lunecă peste un mov labirint / Şi peste ore în formă de / «Eu nu te mint, eu te mai mint!» // Vineri şi bicicleta ei verde / Peste o sete de deflorări / Şi peste ore în formă de / Încercănări. Încercănări.“(Vineri şi bicicleta ei verde).

Poemele lui Eugen Stețcu traduc melancolia descompunerii psihosomatice – reflex regăsit perpetuu în  Logos-ul, constructiv și distructiv totodată, deoarece, in extremis, „doar vidul gândeşte”, fiind răspunzător până şi de Absolut: „Dumnezeu se rostește pe sine/ Şi nu se mai termină. // Un Dumnezeu nerostit / Până la capăt / Aşteaptă un alt Dumnezeu / Să îl termine. / Dumnezeu îl rosteşte pe diavol / Aşteptându-l să se verse / Într-o cameră goală. / Dumnezeu rosteşte nimicul / În încăperi de amurg / Unde se înghesuie / Iluzii de mobile / Şi iluzii de scribi. / Peniţele lor desenează / Un alt Demiurg / Încercând să-şi citească / Arborele genealogic. / Din viitorul călcâiului Lui / Călătoreşte încet / Cu un tren de tahioni / Citind modele de univers / Perimându-se mereu, / Războaie între leucocitele Lui, / Crucificări ale celor / O infinitate de Isuşi, / Implozii şi expansiuni / Ale hematiilor Lui, / Leucemii ale unor ţesuturi / Înconjurate cu garduri / De sârmă ghimpată. / Idee de a crea Dumnezei / Tot mai perfecţi. / Dumnezei daţi la reformă / Într-un cimitir / Al Dumnezeilor. / Nemulţumit de sine / Ultimul Dumnezeu / Se hotărăşte să doarmă / Timp de câteva geneze. // Doar vidul gândeşte: / «Singurul Dumnezeu sunt eu.»”(Dumnezeu se rosteşte pe sine). Ca şi în prima plachetă, „Mitologii şi sentimente”, autorul inserează şi în „Pânza mov a obsesiei” un sonet în formă de două catrene şi două terţine, care e, după cum observă C. Livescu, „întocmit din «goluri» şi «angoase»”, sintetizând un efort confesiv ce „conduce melancolia spre tărâmuri volatile”. Eugen Steţcu  prin întreprinderile sale lirice, abundente în metafore surprinzătoare, trădează parcă ticurile profesionale de cadru medical în domeniul chirurgiei, „pânza mov a obsesiei” producându-i un feedback în actul creator: „Ia-mi tensiune arterială, / M-a rugat copacul, / Am să fac infarct! / Ia-mi tensiunea arterială / Pe patul de cetină al toamnei, / M-a rugat iubita / Şi sângele ei se subţia / În labirinturi împânzind / Cărţi deschise spre cer / Şi palme şi aplauze / Tot mai somnoroase.”… „Ia-ne tensiunea arterială, / M-au rugat paturile de spital / Şi cearşafuri murdare de sânge, / Şi picioare amputate.”… (Somaţii). După primele două cărţi apărute sub semnătura lui Eugen Steţcu, autorul a avut o mare satisfacţie, nu creatoare, ci procreatoare, la vârsta de 60 de ani: i s-a născut fiica Ana-Maria. Cu Ana-Maria în braţul stâng, iar cu „Pânza mov a obsesiei” în mâna dreaptă, îndreptată spre noi, am avut revelaţia că totuşi lumea împărtăşeşte unitatea dintre spirit şi materie, ancestral, spre împlinirea esenţei umane. Petru Diaconu, semnatarul compoziţiei plastice de pe coperta întâi a celui de al treilea volum de poezii, completează sugestiv şi sinestezic cadrul metaforic al conţinutului scriitoricesc, dovadă evidentă că mijloacele de expresie artistică trec unitare acolo unde sunt cucerite blândeţea, farmecul şi adevărul.                     Constantin Enianu

 

 

 

1 comment

  1. GT

    Felicitari, Eugen!… si la mai multe creatii!…

Lasă un răspuns