«

»

În voia sortii – interviu cu actorul Mircea Diaconu (II)

Am început discutia cu binecunoscutul actor Mircea Diaconu, undeva, la margine de oras, într-o seară de la sfîrsitul anului trecut, rememorînd impresiile pe care le-am încercat cu zece ani în urmă, la finalul unei reprezentatii de exceptie cu spectacolul „Variatiuni enigmatice“ de Eric – Emanuel Schmitt, pus în scenă de regizorul Claudiu Goga printr-o colaborare a Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Brasov cu Teatrul „Nottara“ din Bucuresti, si în care evoluau, cu farmecul binecunoscut, doi mari actori ai teatrului românesc dintotdeauna: Alexandru Repan si Mircea Diaconu. 

I-am amintit interlocutorului meu, rîndurile mele de atunci – cam exaltate, recunosc acum – despre starea resimtită în fata unui act artistic ce s-a dovedit a fi, ulterior, de mare succes. Era un pretext apreciat, cred, de către actorul care, după cum veti afla în rîndurile următoare, se pregăteste pentru o lungă pensie.

Boala si cartea

Ioan Amironoaie: Prin voia sortii, pentru că tot ati pledat pentru asta în prima parte a discutiei noastre, ati avut si talent literar, precum ne-ati mărturisit si precum am constatat, de altfel. Cum ati început, totusi?
Mircea Diaconu: Cît de cît am încropit o carte, scrisă asa cum am făcut cel mai des; pe unde am putut, în tren, pe genunchi… Am si o poveste; nu stiu dacă am mai spus-o. Eram într-o noapte în cămăruta aceea a mea si nu mai aveam de scris nimic. Voiam să scriu ca disperatul si n-aveam cu ce. Si am iesit pe stradă pe la unu noaptea. În plus nu aveam toaletă în casă. Era un veceu public mai încolo pe stradă. Mergînd într-acolo m-a oprit un militian, gras si cu banderolă. „Buletinul! Păi ce cauti tu pe stradă?“ Ce să-i răspund. Am zis inspirat: „Uite ce e domă’le! Eu sînt scriitor. Si stii, cînd scrii e asa ca un fel de febră. Si nu pot să dorm. N-am creion si nu pot să scriu. Si sînt nervos si mă plimb pe stradă.“ S-a uitat la mine lung, a tras de tunică, a băgat mîna asa si a scos un chistoc de creion si mi l-a dat. Si m-a lăsat în pace. Am mers acasă, am scris, m-am linistit si am adormit. Mircea Sîntimbreanu mi-a publicat cartea în 1977 cînd am si primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. E flatant faptul că eram pe acelasi stat de plată cu Marin Preda, care luase premiul pentru „Delirul“, un imens roman la vremea aceea si din toate timpurile. De atunci această pasiune a rămas cea mai importantă pentru mine. A scrie…
I.A.: Mai mult decît actoria?
M.D.: Infinit. De ce vă zic astea? Că lucrurile se leagă. Scriitorul si actorul fac acelasi lucruri, care nu sînt deosebite. Personajul trebuie trăit la rîndul lui, trebuie jucat la rîndul lui, asa cum si actoria înseamnă material pe care îl descompui în bucăti si pe care îl refaci după acea ca un ceasornicar; bucată cu bucată, surub cu surub. El trebuie să meargă, trebuie să functioneze; ti-l asumi. Scriitorul are mai multe personaje si acolo poti creea o lume întreagă. În cîteva rînduri am vrut să mă las de actorie total si să trec pe scris. N-am avut tăria, din păcate. Am zis să mai fac un rol si încă unul si după aceea. Dar aceste patru cărti pe care le-am scris, toate au corespuns unui concediu medical. Adică, m-am îmbolnăvit, am scris o carte…
I.A.: Cu alte cuvinte, boala si cartea.
M.D.: Întocmai. Una a fost splendidă. Cu un concediu mai lung de sase luni, cu o hepatită care mi-a picat ca din cer, vă spun. Cînd m-am îmbolnăvit asta a fost prima întrebare: „Si cît e concediul?“. Si nici nu mă durea ceva ca să sufăr; vreo mînă, vreun picior… Hepatita nu doare. Te omoară doar. În fine, si atunci am scris o carte… Nici nu mi-au trebuit sase luni; într-o lună si jumătate am scris-o. Ca o descărcare a fost; splendid. Si astept ultima boală, asta voiam să spun, care se numeste pensia, ca să scriu.
I.A.: Pensia, ultima boală. Ce figură de stil!
M.D.: Să zicem.
I.A.: Poate părea putin cinic, poate părea…
M.D.: Să-i zicem ultimul concediu medical. Cred că e mai bine. Si lung, lung… cît mai lung cu putintă.

„Ne dati ori nu ne dati?!“

I.A.: După o viată dedicată totusi actoriei, în primul rînd, maestre.
M.D.: Cînd am intrat eu la teatru aveam douăzeci si unu de ani. Generatia de dinainte era cam la douăzeci de ani înainte. Caragiu, Cotescu… Îmi spuneau toti „copiluă’“. A propos de „maestre“, unul dintre ei a făcut odată o glumă. Se fac des dintr-astea. Si auzindu-mă că le zic „domnuă’, unul dintre ei mi-a zis: „Măi, măi, măi…! Nu-mi mai zi „domnuă’“. Zi-mi simplu: „maestre“!“
I.A.: Orgoliul si vanitatea actoricească.
M.D.: Si cînd mi se întîmplă acum ca cineva să-mi zică „maestre“, înteleg un singur lucru: nu calitatea în sine de maestru ci doar vîrsta. A fi maestru înseamnă o vîrstă.
I.A.: Nu are rost să ne ascundem că nu ne crede nimeni. Si eu si dumneavoastră sîntem născuti si crescuti în perioada comunismului.
M.D.: Fireste, nu e nici o vină într-asta.
I.A.: Iar fată de actori aveam un anumit respect si un anumit cult, care se perpetua din tată-n fiu. Si părintii mei aveau idoli într-ale actoriei, eu la fel… Astăzi cred că este mai risipită admiratia aceasta.
M.D.: Nu stiu. Nu noi sîntem chemati să decidem. Stiti ce se întîmplă? Am ceva ce spun tot timpul: e loc sub soare pentru toată lumea. Soarele îi luminează la fel si pe cei buni si pe cei răi. De asta spun: fiecare actor are publicul lui. Iar noile generatii au la rîndul lor, idolii lor, să stii! Mă gîndesc iarăsi să spun, si stiu ce spun, că un actor apare si creste cu generatia sa; care-l percepe ca actor si cresc împreună. Au bucurii, practic actorul intră în memoria afectivă a spectatorului său, trec niste ani de zile, după care actorul moare. Se-ntîmplă lucrul ăsta si din păcate din ce în ce mai des în ultima vreme. Moare fizic, dar el mai rămîne încă atîta vreme cît mai trăieste ultimul spectator al său. Abia după aceea, poate, moare cu adevărat. De asta spun: actorul e al generatiei sale, plus minus.
I.A.: Vreti să insinuati că nu poate intra în eternitate?
M.D.: Da, prin cărti sau ceva de genul ăsta. Altfel se uită.
I.A.: Dumneavoastră prin ce sperati să intrati în eternitate: prin carte sau prin ce ati făcut în film si pe scenă?
M.D.: Depinde.
I.A.: Ati spus cîndva despre dumneavoastră că ati fost un copil mirat. Pe 24 decembrie e ziua dumneavoastră. Se întîmplă foarte frumos, chiar în Ajunul Crăciunului. Chiar, cum e să fii născut în ziua în care se aud colindele?
M.D.: Cred că e foarte interesant. Am fost născut pe vremea cînd lumea se năstea acasă; cu moasa. Sotia mea, mare pasionată de horoscoape, m-a întrebat odată: „La ce oră te-ai născut?“ Am întrebat-o pe mama, care nu stia decît că în acele clipe veneau colindătorii. Ceea ce înseamnă că era trei – patru dimineata, cînd copiii vin la geam si întreabă: „Ne dati ori nu ne dati?“ Si mama m-a dat.
I.A.: Frumos spus.
M.D.: De ziua mea, pentru mine e o bucurie si o usurare în acelasi timp. Pentru că am un sentiment asa de cald, de bine. E o sărbătoare generală, la care se bucură toti. Si în acelasi timp n-am nici o responsabilitate dacă iese bine sau nu ziua mea; că nu eu o organizez. Toată lumea se bucură oricum de ziua mea – pentru alte motive, slavă Domnului – si pe lîngă ei si eu.

Un student mirat

I.A.: Cu toate că, bănuiesc, vă place că se bucură si pentru dumneavoastră. Să revenim la copilul, la studentul mirat nimerit în Bucuresti. Întîlneati o lume nouă, o lume în care v-ati trezit, pur si simplu, dintr-o ambitie legată de firea dumneavoastră, fiind împins de la spate numai de destin, cum spuneati. Si mărturiseati că primul an de facultate a fost destul de chinuit, alături de George Mihăită…
M.D.: Si al doilea a fost la fel. S-a luminat totul abia din anul al treilea.
Vedeti, interviul dumneavoastră are niste pereti. Atît. Dacă ar fi să intru în subiectul acesta ar trebui să sparg peretii acestia. Este un subiect imens despre care chiar vreau să scriu. Ceea ce ati spus adineaori este perfect adevărat si exact. Asa este. Eu am venit accidental, nepregătit absolut deloc pentru admitere, dintr-o aiureală. Aveam saptesprezece ani, ce putea fi în capul unui copil? Ceva vag, nimic concret.
I.A.: Aveati saptesprezece ani fiindcă nu ati făcut clasa a douăsprezecea.
M.D.: Da. Am făcut unsprezece clase, cum se făceau atunci. Cineva, un profesor de sport mi-a zis, după ce am spus o poezie la o serbare unde am luat premiul cel mare. N-am înteles de ce mi l-au dat. Chiar nu pricepeam de ce. El mi-a spus că ar trebui să mă fac actor.
I.A.: Voia să vă înjure.
M.D.: Din clipa aceea am fost mai atent la actori. La televizor. Nu am văzut nici un spectacol de teatru pînă cînd am fost student. M-am uitat si poate instinctul meu mi-a zis că as putea să fac si eu asa ceva. Nici nu stiam măcar că pentru actorie trebuie să ai facultate. După ce m-am informat oarecum, m-am apucat să-i spun lui taică-miu. Tata a fost învătător, cu un simt pedagogic desăvîrsit. Un pedagog de modă veche. S-a enervat, nevenindu-i să creadă si neacordîndu-mi vreo sansă. Asta m-a încăpătînat si am insistat. A mai fost ceva ce a contribuit la ceea ce avea să urmeze. Atunci eram foarte îndrăgostit de o fată de la un alt liceu. Fără nici o sperantă. Aproape că nu mă cunostea. Dar eu o iubeam si îmi venea să fac ceva nefăcut. Eram bun la învătătură si simteam nevoia să explodez pentru că nimeni nu mă observa. Asta a adăugat portia aceea de curaj de care aveam nevoie pentru a-i spune lui taică-miu „Lasă-mă să fiu actor!“ Si tata, după ce s-a încăpătînat mai întîi, a înteles situatia si s-a gîndit că la teatru se dă admiterea eliminatorie înainte, ca si la muzică si sport. Si tata, care era un om pragmatic, a zis: „Copilul trebuie să se descarce de obsesie. Lasă’ să dea, să se linistească – că îl dau afară imediat, fiindcă nu are ce căuta acolo – si după aia punem dosarul la Universitate undeva si gata“. Si el era foarte linistit. Nenorocirea a fost că am trecut de prima probă. Erau mii de candidati pe douăzeci si cinci de locuri. Infernal. Si trierea cea mai mare se făcea la prima probă, eliminatorie. După asta, veneau părintii, iar dialogul cel mai frecvent era: „Ce-ai făcut?“ „Am picat!“. Si cînd am coborît si eu, tata nici nu m-a întrebat altceva. Ba mă consola: „Hai să mergem acasă, nu-i nimic…“ Si i-am zis că am trecut. Si nu a înteles din prima clipă. Mama unui viitor coleg, Gelu Colceag a exclamat: „Cum măi băiatule, tu ai trecut?“ Si în clipa aceea tata a realizat. S-a prăbusit, pur si simplu. Si zice: „Si acum ce ne facem?“

„Savoarea de a construi“

I.A.: Asta da, loviturăă’ de teatru!
M.D.: Am intrat pe ultima treaptă. Eu si George Mihăită. M-a salvat proba scrisă de literatură română. Si acum îmi aduc aminte de atmosfera examenului si de faprul că nu puteam distinge nimic dincolo de luminile care mă tintuiau. Cu colegii, apoi, a fost o problemă în primii ani. Nu-i întelegeam. Eu eram căzut din lună.
I.A.: Iată că ati rămas să vă luptati cu întunericul rampei, de care pomeneati, mai bine de patruzeci de ani.
M.D.: Stiti ce se întîmplă? Poate că as fi putut foarte bine să fiu un profesor, un medic… Profesoara mea, Sanda Manu, o foarte mare profesoară, îmi zicea: „Diaconu, ce să fac eu cu tine? Ce să facă un teatru cu tine? Tu nu trebuiesti la nimic, tu nu arăti în nici un fel. Te pune pe scenă omul si tu esti nimeni“. Nici ea nu întelegea, nici eu pe atunci că cele mai bune personaje sînt astea; în care pornesti constructia de la o foaie de hîrtie, de la nimic, de la banal, cum sînt, de altfel, cele mai multe personaje. Firescul, normalul din noi, acestea au fost personajele mele de mai tîrziu. Si este un domeniu urias, vast cu adevărat. Cu alte cuvinte, eu m-am dus unde a fost locul meu. Dar am înteles greu lucrul ăsta. Si m-am dus singur. Mai mult, m-am dus în compozitie. Deci, eu fiind banal, se putea construi. Asa s-a întîmplat în facultate cînd s-a îmbolnăvit o fată din cele trei doamne la curte din „Regele gol“. Cum eram cel mai scund din clasă, mi s-a pus rochia fetei si am intrat în spectacol. Si am avut cel mai mare succes. Era rol de compozitie. Si asta a fost savoarea, asta e savoarea actoricească cu adevărat: să te duci către altceva decît esti tu.
I.A.: Apoi filmul. Cum s-a întîmplat?
M.D.: Filmul a venit mai tîrziu. Eram deja consacrat în lumea teatrală. Iar filmul m-a ajutat să descopăr exact ceea ce am spus mai devreme: firescul, naturaletea, care este arma principală pentru cinema. În teatru am avut norocul să intru într-o familie fabuloasă; aceea a teatrului Bulandra, condus de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, cu marii actori de care am pomenit. De pildă, pentru că veni vorba, din prima distributie a Scrisorii pierdute numai eu mai trăiesc.
I.A.: Au!
M.D.: Da, asa este. Ei, în clipa în care ai suces cu un anumit tip de personaj – dau exemplul filmului „Actorii si sălbaticii“, un succes imens atunci, unde jucam un comisar – este periculos. Mi s-au oferit mai multe roluri de comisar, ulterior, pe care le-am refuzat. Si nimeni nu întelegea de ce. Pentru că devii un mecanism, te automatizezi…
I.A.: Un cabotin.
M.D.: Nu cabotin. Te mecanizezi, pur si simplu. Lumea îti pune o stampilă si asa rămîi toată viata. Iar marea savoare este aceea de a te duce mereu în alt personaj, si în altul… Savoarea, imensa plăcere de a construi.

(Ioan AMIRONOAIE)

 monitorulneamt.ro

Lasă un răspuns