«

»

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate.

Prea repede înălţat în eternitate, în ultima zi a acestui martie 2013 ar fi împlinit 80 de ani. Şi moartea face parte din viaţă, iar viaţa, de cele mai multe ori, e nedreaptă, mai ales cu oamenii buni. S-a născut la Ploieşti, în 31 martie 1933, şi a murit, după o inimaginabilă suferinţă, pe patul Spitalului de Urgenţă din Bucureşti, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Se vor împlini, aşadar, 30 decenii de la plecarea sa. „Fugit irreparabile tempus…”

„În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. (n.n. – Din 1961 datează volumul «Sensul iubirii».) În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului «O viziune a sentimentelor». Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă. Nichita şi-a adunat poeziile sale «băşcălioase», scrise, după propriile sale cuvinte, «fără mamă, fără tată», într-un volum numit «Argotice – cântece la drumul mare» şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.”

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare” (director, Zaharia Stancu). Publică „Dreptul la timp” (1965), apoi volumele de poezie „Roşu vertical” (1967) şi „Un pământ numit România” (1969): „Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru, / ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul, / ştim cel mai bine legea şi mersul înainte, /suntem, după nevoie, şi lacrimă şi dinte (…) Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine / dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine. / Aici şi pâinea, sarea, noi o avem la masă, / căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă („Noi”). Urmează „Oul si sfera” (1967), „Laus Ptolemaei” (1968). Tipăreşte „Necuvintele” (1969), pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.

Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.

În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.

Publică „În dulcele stil clasic” (1970), apoi, la Editura Tineretului, volumul „11 elegii”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Măreţia frigului” (1972) şi „Strigarea numelui” (1973).

Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii „Epica Magna”, care primeşte, în acelaşi an, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.  Apare volumul de „Opere imperfecte” (1979).

      În 1980 este nominalizat pentru  Premiul Nobel pentru Literatură.

„În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat, ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară.”

Primeşte premiul Cununa de Aur, în 1982, în Iugoslavia, la Struga, pentru volumul „O viziune a sentimentelor”.
 La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională. (n.n. – Apar, în 1982,  „Noduri şi semne”– subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”,  „Oase plângând”, volumele de eseuri „Respirări” şi „Maşina de meditat cu glas tare”).

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor. Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: «Respir, doctore, respir».

Considerat atât de critica literară, cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea «Dumnezeiesc de frumoasă», Nichita Stănescu aparţine, temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca oricare mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.”

„Aidoma lui Eminescu în cadrul romantismului european, poate mai tranşant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni” – apreciază criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper”.

„Nimeni ca Nichita nu şi-a păstrat adâncul daco-get şi mai ales în taină credinţa ortodoxă. Când imberbul «puşti genial» (n.n. – Nicolae Labiş) şi-a aruncat pumnul proletar spre cer cu ameninţarea «Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm a-nsufleţitii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi,/ în flăcările sale se destramă! », Nichita cădea în genunchi pe pietrele părăsite ale mănăstirii Putna şi striga în pustiu: «Mă mut în lup,/ Sfântă maică Putna,/ tu biserică de piatră/ care ai născut din mâinile două/ ale lui Ştefan cel Mare,/ care stătea în genunchi/ şi cu ochii la cer…// De durere, de singutătate,/ de grijă pentru ţară/…iată-mă vin la tine,/ cu tristeţile ciorchine, cu privirile dulbine,/ cu vorbirile haine/ şi cu oasele mulţime/ ca să mă iubeşti pe mine/ care una sunt cu tine”… Amintindu-şi de animalul Carpaţilor, devenit emblemă pe steagul daco-geţilor, zice: «Voi lupilor, clopote la Putna de piatră/ de veche vechime,/ pentru zidirea ne-ngenunchiată,/ mă mut în voi şi mi-e bine./ Ca să se ştie că nu au murit/ bărbaţii în această ţară / şi nici ce e vechi, ce e mit / şi nici ce se naşte a doua oară»! (Aviz patapievicilor!)

Prin acest poem, «Mutarea în lup», ca şi prin inegalabilele poeme «Cohortele romane» şi «Un pământ numit România», Nichita Stănescu a trecut drept, întreg şi de neatins de flăcările evului zănatic, întors pe dos de himerele marxiste. Istoria, neamul şi credinţa i-au dat forţa de exprimare unică care l-a aşezat în a doua policioară de valori după Eminescu, după cum s-a exprimat exegetul său Alexandru Condeescu: «La distanţă de un veac de literatură, prin rolul de novator a viziunilor şi a stărilor limbajului poetic, importanţa apariţiei în poezia română a lui Nichita Stănescu e comparabilă cu cea a lui Eminescu pentru poezia noastră clasică»”.  (Traian Bădulescu-Şuţeanu, Confruntări literare: „Trecut neatins prin flăcările unui ev aprins”, Alternativa/ The Alternative/ L’Alternative)

„Nichita a ştiut să înveţe din istoria literaturii române şi universale că lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. După ce a deprins acest adevăr, s-a încumetat să uite de el.

Nichita s-a stins din viaţă la doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, fiind înmormântat lângă Mihai Eminescu, la Cimitirul «Bellu» din Bucureşti (Constantin Ilie, „Nichita Stănescu, instituţia «stării de increat», Gazeta de Sud, 29 martie, 2007).

 

„…Voi, lupilor, clopote de carne,
eu limba voastră sunt;
coastele mele-s perete de arme
cu ţevile-n cer din pământ.
voi, lupilor, semn de victorie
plătită cu însumi, plătită cu însuţi,
ochi dublu în memorie,
amestecând plânsu-mi cu plânsu-ţi.”…

 

În editorialul intitulat „Emoţie de toamnă”, publicat la sfârşitul lunii august 2012, scriam: „Privesc o fotografie datată 7 aprilie 2006, reprezentând bustul cu «inima de aur», de la Chişinău, al Poetului care spunea că «Limba română e frumoasă ca o duminică». Un comentariu adiacent marchează întru neuitare: «Scriitorii şi oamenii de cultură din Basarabia consideră că mişcarea anticomunistă şi de eliberare naţională din Basarabia a fost declanşată de vizita lui Nichita Stănescu la Chişinău, în 1976, când a îngenunchiat la gara Chişinău şi a spus: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”»… . Aşa să fie? Şi dacă da, îşi mai aminteşte cineva?”

Să nu uităm! Fiindcă tot el ne anunţa că este vremea schimbării lupilor în clopote”.

Şi pentru că Nichita încă respiră în fiinţa unora dintre noi.

MARIANA CRISTESCU

Lasă un răspuns