«

»

Emanuela Carmen Biru – la aniversare Melidonium vă urează La mulţi ani!

S-a născut în 14 ianuarie 1974 la Huşi. Licenţiată a Facultăţii de filozofie, de la Universitatea Al. I. Cuza, din Iaşi, în anul 1998. studii aprofundate. Masterat: „Spiritualitate şi filozofie răsăriteană” (1998-1999) Doctorandă cu frecvenţă (1999-2003). Doctorat cu distincţia „Cum laude” (2003). Profesor de filozofie la liceele „Costache Negruzzii” şi „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. Redactor la revista pentru tineret „Ekpirosis” –Iaşi. Preşedinta juriului la Concursul „poezia tinereţii” 2002. Publicaţii în revistele: „Hermeneia”, „Analele Universului AL.I.Cuza”, „Cronica”, „Ateneu”, „Cultura” etc.

Autoare în 2 volume: „Integrare europeană prin educaţie multiculturală” (Ed. Lumen, 2003) , coautoare a cursului de Filozofie românească de la Facultatea de filozofie a Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi.

 

PROBLEMA OMULUI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Homo europäus şi Cultura europeană în viziunea lui Noica

 Noica este unul dintre puţinii cugetători contemporani care a pus, cu temei ontologic, problema omului în hăţişul contradicţiilor generate de pluralitatea culturilor Europei (şi ale lumii) şi globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan şi viitorul, viitorul filosof conferenţia că „Omul de azi” este: „unul care nu se

sinchiseşte de viitor; unul care nu crede în viitor (…) Viitor – nu-i aşa – are omul care visează, care năzuieşte, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit”[1].

Critic acerb al întregii „literaturi a sfârşitului”, care excelase prin Oswald Spengler şi alţi falşi profeţi ai „sfârşitului de lume”, Noica ne reaminteşte că: „Nu trebuie să credem însă că singur omul contemporan e încercat de un asemenea sentiment al sfârşitului – sfârşit de civilizaţie, sfârşit de epocă sau sfârşit de lume. La contemporani, lucrul ia o formă mai gravă fiindcă e mai rafinată ceva (…) Omul de azi nu are atât sentimentul sfârşitului absolut, cât greutatea începutului, indiferenţă faţă de viitor. Iar dacă are şi sentimentul sfârşitului, adică dacă spune: cu noi se sfârşeşte o anumită civilizaţie sau o anumită perioadă a istoriei, e pentru că nu vrea să aibă răspunderea zilei de mâine, nu iubeşte ziua de mâine. E atât de comod să aştepţi împlinirea vremurilor, ca şi cum n-ai avea nici o răspundere la ceea ce se <<împlineşte>>”[2].

Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schiţa unei contradicţii esenţiale ce măcina proiecţia către viitor şi posibil a individului uman: „Viitorul înseamnă creştere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, oraşul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă iniţiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităţilor, înţelege să nu răspundă de nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârşit, viitorul mai înseamnă singurătate. Eşti singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea”[3].

Această exigenţă a presantei responsabilităţi în faţa viitorului, de care au vorbit atâţia mari oameni ai secolului XX, un Jaspus, un Sartre, un Camus i se revela şi lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful îşi punea întrebarea – cu aceeaşi responsabilitate umanistă – încotro merge cugetul contemporan[4] şi răspundea, pornind candid de la trăirea convingerii că „omul e o fiinţă care se ruşinează!”, prin câteva argumente perene, ca acestea: „…trebuie să ieşim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om (…) (la) fii tu însuţi, fii cât mai mult tu însuţi (…) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, ştim bine asta (…) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârşi mai mult”[5]. Este o „încercare a omului de a se lămuri pe sine, trecând lucrurile prin sine” – relevă hotărât Noica.

Umanismul concret al lui Noica poate fi numit un umanism al răspunderii faţă de individ, colectivitate, dar şi faţă de naţiune şi umanitatea epocii actuale[6]. În anii 40 Noica scria un articol de răsunet, Celălalt umanist, relevând de ce este atâta nevoie în lumea de azi. „E nevoie, aşa cum e nevoie de cuvântul „virtute””[7]. „Noi avem nevoie, în lumea de azi, de o expresie care să califice adâncimea omului în sine şi, calificând-o, s-o unifice şi s-o organizeze. Dacă umanismul izvorăşte din dorinţa omului de a se regăsi pe sine – cine are mai multă nevoie de a se regăsi decât omul de azi, risipit de atâtea cunoştinţe, de atâta tehnică, de atâtea nădejdi dezamăgite şi primejdii neocolite? Dacă vrem să însemne depăşire – nu omului de azi îi e necesară depăşirea umanistă, omului de azi înfrânt, umilit de timpurile pe care singur şi  le-a pregătit incapabil fiind măcar să-şi prevadă dezastrele, pe care cu atât de subtilă inconştienţă le-a pus în practică?” Interogaţie retorică la care cu reală previziune (nu profeţie!) tânărul filosof răspundea militant: „Azi am înţeles măcar lucrul acesta: că n-avem dreptul să ne odihnim; nu ne este dat să ne odihnim. Fiecare vietate a lumii are dreptul să se împlinească după măsura ei şi se împlineşte aşa – dacă nu vine omul  s-o scoată din rosturile ei. Omul singur nu se poate lăsa în pace pe sine sau poate lăsa în pace. Dar atunci se clatină lucrurile, aşa cum au început să se clatine astăzi”[8].

În faţa dezastrelor istorice, umane, sociale şi individuale – ale vieţii sale trăite sub crugul atâtor constelaţii potrivnice (nu doar benefice!), Noica a coborât din înaltul filosofiei pure, a urcat iarăşi acolo, menţionând, viguros şi constant, echilibrul spiritual între: cum e cu putinţă ceva Nou[9] şi „umanismul viu al veacului”[10].

Acest umanism al lui a fi, complementar celui al lui a face îşi centrează atenţia asupra militantului, a luptătorului pentru care: „Idealul oricărei elite conştiente nu e să facă altă lume: e să fie altă lume”[11]. „Omul de azi nu se mai aşază faţă de lume, ci în lume. El este lumea, şi o pune neîncetat în mişcare, odată cu propria şi neodihnita sa înnoire”. Noica îşi materializa convingerea filosofică militantă îmbărbătătoare – oricâte reproşuri de „naţionalism”, „socialism”, „păşunism” etc. i se vor fi făcut de exegeţi, partizani ai unor ideologii confuze, apreciind responsabil că toate activităţile culturale (şi spirituale, nu doar „inginereşti”!) au trăsătura de a fi „mărturisitoare” în a indica „puterile” şi „firea” subiectivităţii, a spiritului, a „destăinuirii”, a „grijii de sine”, chiar şi „naţionalismele” – „întoarcere a neamurilor la ele însele” – avându-şi întemeierea în „adevărata pornire spre destăinuire a lor”[12].

Convingerea întremătoare a întregului edificiu filosofic nicasian este, ca şi aceea a filosofului existenţialist francez Gabriel Marcel[13], că a fi trebuie slujit, nu contra, dar complementar lui a avea. Tânărul filosof îşi contura umanismul său ca pe un program creştin nedisimulat: „Ceea ce aşadar descoperim astăzi poate este, dincolo de inteligenţa ucigătoare de viaţă, tocmai viaţă. Împotriva tiraniei prelungite a inteligenţei s-a putut ridica, în ultimul timp, viaţa brutală şi elementară. Nu suntem azi în măsură s-o judecăm şi s-o osândim. Dar cine are ceva mai bun de adus, să aducă: şi va fi o viaţă mai înaltă, dar tot valorile lui a face. Ne-am trezit astăzi însetaţi de valorile lui a fi. Cândva, când setea aceasta îşi va găsi o albie, vom înţelege mai limpede, poate, că viaţa nu suprimă inteligenţa, ci o întemeiază cu adevărat, aşa cum a fi nu interzice pe a face: îl susţine.

Iar aleşii ceasului nostru ne-au mai învăţat că a fi se poate cu adevărat ridica până la limită, adică până la nefiinţă. Viaţa autentică e de o asemenea plinătate, încât se revarsă dincolo de moarte, face până şi din moarte un fel de a fi. Biruinţa cea mai înaltă a Vieţii nu e asupra materiei moarte; aceasta o poate face şi inteligenţa. Nu e numai asupra inteligenţei; aceasta poate face şi biologia. E asupra biologicului însuşi, asupra morţii. Plinătatea de viaţă găsită în faptul morţii – e învăţătura cea mare a omului viu de azi”[14].

Vocaţia europeană a românescului l-a urmărit pe Noica o întreagă viaţă de cultură şi filosofie, fapt dovedit şi de construcţia unui Model cultural european publicat, de altfel, sub titlul latinesc De dignitate Europae[15], la Ed. Kriterion, 1988.

Vocaţia europeană a românescului a fost văzută de Noica sub un triplu chip: 1. ca viziune filosofică despre lume comparabilă in esse filosofiei greceşti, filosofiei Renaşterii, filosofiei franceze şi filosofiei germane; 2. ca tablou de valori constituite – intrate în patrimoniul culturii universale (Cantemir, Milescu, Eminescu, Brâncuşi, Lupasco, Onicescu, Moisil, Blaga, M. Eliade, Camil Petrescu, D.D. Roşca ş.a.); 3. ca operă proprie: Logica lui Hermes, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Devenirea întru fiinţă, Modelul cultural european.

Prin aceste 3 coordonate, dimensiuni ontologice, el îşi autocontura „geografia eidetică” a Operei – probabil cea mai complexă, diversă şi originală din întreg secolul XX, luând în seamă, desigur, şi unilateralităţile politico-ideologice la care au încercat să-i reducă viziunea, interpretări reducţionist-internaţionaliste, de a căror judecată rea, prost intenţionată, partizană (căror poziţii!?) nu a fost ferit[16].

Opţiunea noastră metodologică este aşezată sub exigenţe conexe, oneste, integrative, de punere a Operei lui Noica în contextul ideatic, filosofic[17], de valorificare superioară non-partizană a specificităţii culturale a românescului văzut în chiar hypostaza lui Homo planetarius[18], la care s-a autoraportat constant filosoful. Aici, Noica – făcând referire la Duiliu Sfinţescu, „prietenul meu de departe” devenit în 1973 doctor honoris causa al Universităţii tehnice din Aachen pentru meritele sale în domeniul construcţiilor metalice – reflecta asupra marilor noştri exilaţi, deci la „partea pozitivă a exilului”, scriind: „Nu oricine poate fi un exilat. Trebuie să fii cineva de format mare pentru a atinge condiţia de adevărat exilat, şi atunci poţi să fii exilat chiar la tine, în propria ta ţară. Acest om extraordinar care era André Malraux şi care îşi iubea atâta Franţa, Franţa lui şi a lui de Gaulle, nu era oare un exilat prin vocaţie, un spirit liber de orice ataşări şi îmbrăţişând Pământul cu aventura tinereţii sale şi cu muzeele imaginare ale maturităţii?”[19]  

Cu nedezminţita sa „ironie socratică”, filosoful de la Păltiniş rostea prevenitor: „Ce binefacere, exilul!”, el cel osândit decenii de a fi fost „surghiunit în propria patrie”!

Este necesar să încheiem acest periplu de situare filosofică a lui Noica într-o geografie esenţială a spiritului european, relatând convingerea definitorie a filosofului român din „termodinamica spiritului culturii europene în istorie”, unde scrie ca nimeni altul din vremea noastră: „De aceea, când un spiritual om de ştiinţă englez traducea astfel cele 3 principii ale termodinamicii:

1. nu se poate câştiga (principiul conservării);

2. pierdem sigur (principiul entropiei);

3 .nu se poate ieşi din joc,

atunci replica potrivită din perspectiva ştiinţelor omului, a culturii, a kainicităţii, ar fi:

1. nu putem decât câştiga (trecând în timpul creaţiei);

2. nu avem nimic de pierdut;

3. merită să încercăm!”[20]

carte ECB

 

 


[1] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, Studii şi eseuri, Ed. Humanitas, 1998, p. 133-138.
[2] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, Studii şi eseuri, Ed. Humanitas, 1998, p. 135.
[3] Ibidem, p. 137.
[4] Ibidem, p. 115.
[5] Ibidem, p. 118.
[6] Vezi şi Alexandra LAIGNEL-LAVASTINE, Filosofie şi naţionalism. Paradoxul Noica, Ed. Humanitas, 1998.
[7] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, p. 214.
[8] Ibidem, p. 236.
[9] Constantin NOICA, Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, 1940 (teza de doctorat).
[10] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, p. 236-240.
[11] Ibidem, p. 236.
[12] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, p. 238.
[13] Gabriel MARCEL, L’Etre et l’Avoir, Gallimard, 1948.
[14] Constantin NOICA, Echilibrul spiritual, p. 238-239.
[15] Constantin NOICA, De dignitate Europae, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1988.
[16] Vezi Alexandra LAIGNEL-LAVASTINE, op. cit., Cap. I Afacerea Noica în România, Răspunsul collectivist, Filosofic al fiinţei sau filosofic al naţiunii? etc.
[17] Alexandru SURDU, Filosofia românească la sfârşit de mileniu, în vol. Confluenţe cultural-filosofice, Ed. Paideia, 2002, p. 212.
[18] Constantin NOICA, Simple introduceri la Bunătatea timpului nostru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 18.
[19] Constantin NOICA, Simple introduceri la Bunătatea timpului nostru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 20.
[20] Constantin NOICA, Modelul cultural European, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 183-184.

Lasă un răspuns