«

»

Vasile Ursachi – Cetatea dacică de la Răcătău

Vaslie UrsachiPerioada geto-dacică, care cuprinde cea de a doua epocă a fierului – La Téne – este reprezentată în judeţul Bacău, de două mari staţiuni descoperite în ultimii 50 de ani – Brad şi Răcătău, la care se adaugă alte două aşezări fortificate – Moineşti şi Tişeşti – Tg. Ocna, precum şi unele aşezări nefortificate, descoperite prin cercetări de suprafaţă sau întâmplătoare, cum ar fi marele depozit de unelte de fier de la Negri-Bacău şi mormântul izolat de la Răcătău, com. Horgeşti,din sec. III – II î. Chr.

Marea revelaţie a cercetărilor legate de populaţia dacică în ultima jumătate de secol o reprezintă,însă, cele două mari aşezări fortificate – Brad şi Răcătău, unde mai bine de 40 de ani au fost întreprinse săpături sistematice. Surprinzătoarele rezultate aveau să constituie, pentru principalii autori ai cercetărilor efectuate nu numai subiecte pentru teza de doctorat ci şi o substanţială contribuţie la cunoaşterea istoriei strămoşilor noştri. Aceste cercetări aveau să contribuie, de asemenea, la îmbogăţirea colecţiilor celor două muzee din Roman şi Bacău,cu un volum de piese inegalate de alte cercetări în ţară, constituind, totodată, principalul lot de piese în organizarea unor expoziţii de mare anvergură atât în ţară cât şi în străinătate.

Deşi aşezarea de la Răcătău a fost semnalată încă din sec. XIX, ca răspuns la chestionarul lui Alexandru Odobescu din anul 1871[1] şi mai târziu de către diferiţi cetăţeni, care au strâns mai multe fragmente ceramice pe care le-au trimis la Muzeul Naţional din Bucureşti sau Muzeul din Piatra-Neamţ, nimeni până în anul 1968 nu a întreprins nici un demers pentru a efectua o cercetare în acest loc pe care cetăţenii îl numeau „Troian” sau „Apărătoarea” în apropiere de satul Gălăşeşti, în prezent dispărut[2]. Nici cercetările de suprafaţă întreprinse de colectivul şantierului Poiana în anii 1949 -1951, în această zonă, nu au depistat importanta aşezare fortificată de aici,motiv pentru care, chiar după descoperirea celei de la Brad – com. Negri, în 1962, nu a fost luată în calcul, la identificarea celor trei „polis-uri” de pe Siret, pomenite de către Ptolemeu[3].

În anul 1968, împreună cu prietenul V. Căpitanu începeam primele investigaţii sistematice în această aşezare, depistată deja prin cercetările de suprafaţă[4]. Folosind experienţa căpătată în cele şase campanii de săpături la dava de la Brad, mergeam cu siguranţă în cercetarea unei noi aşezări de aceeaşi factură, care aveau să aducă, încă din primii ani, un vast material arheologic şi situaţii stratigrafice revelatoare pentru reconstituirea vieţii celor ce au locuit acest platou, mai bine de o mie de ani[5].

Aşezarea se află pe un bot de terasă a Siretului, pe partea stângă, care pătrunde puţin mai adânc în valea acestui râu, având o poziţie dominantă cu o vizibilitate excelentă asupra unei mari întinderi de teren. Pantele abrupte îi conferă o apărare naturală excepţională, ridicându-se cu mai bine de 35m de la nivelul apei. În partea opusă, accesibilă, care se află la poalele unui deal, s-a amenajat un şanţ de apărare, realizat de primii locuitori ai acestui platou-din epoca bronzului – cultura Monteoru, fortificaţie preluată apoi de către locuitorii aşezării din prima epocă a fierului şi apoi, mult amplificată de către daci în sec. II-I î. Chr. Aşadar, primele indicii ne-au arătat că avem de a face cu o importantă aşezare, asemănătoare din punct de vedere al poziţiei naturale, cu cele de la Poiana şi Brad (Fig. 1).

Chiar din primele două secţiuni ne-am dat seama că avem de a face cu o mare aşezare fortificată din perioada clasică a culturii dacice, asemănătoare cu cele cercetate deja, de la Poiana-Tecuci şi Brad-Negri. Totodată am putut avea o stratigrafie clară, care ne-a oferit posibilitatea cunoaşterii etapelor în care acest platou a fost locuit şi prin aceasta un nou prilej de a contribui la identificarea celor trei davae de pe Siret consemnate de Ptolemeu, în condiţiile în care între cele două deja intrate în discuţia cercetătorilor noştri, apărea încă o aşezare de mari proporţii, care aspira la una din denumirile deja cunoscute – Piroboridava, Tamasidava, Zargidava. În ordinea dată de Ptolemeu, aşezarea fortificată de la Răcătău nu putea fi alta decât Tamasidava. În acest fel lista celor trei oraşe de pe Siret se completa cu cea de a treia aşezare, care lipsea din încercarea de identificare făcută de cercetătorul Al. Vulpe şi prevăzută a fi într-o zonă mai îndepărtată, în părţile Sucevei[6].

Odată stabilite aceste repere de geografie istorică, întreaga cercetare de lungă durată avea să se organizeze pe baza unui plan de săpături sistematice, care vizau toate caracteristicile unei aşezări de tip „dava”, cunoscute deja prin vastele săpături efectuate la Poiana-Tecuci, conduse de prof. Radu şi Ec. Vulpe, continuate de cercetătorii A. Niţu şi Silvia Teodor de la Institutul de Arheologie din Iaşi, precum şi colectivul Muzeului de Istorie din Tecuci, la care se adaugă cercetările întreprinse la Brad – com. Negri, conduse, la început de către Al. Vulpe în anii 1963-1965 şi apoi de V. Ursachi, în ultimele 39 campanii arheologice[7]. Aceste săpături au avut în vedere toate etapele de locuire ale acestui platou, începând cu epoca bronzului, prima epocă a fierului şi în mod cu totul special aşezarea geto-dacică din secolele IV î. Chr. – începutul secolului II d. Chr.

Fiind ultima staţiune arheologică descoperită şi cercetată din grupul celor trei dave de pe Valea Siretului, toată atenţia noastră a fost îndreptată către principalele elemente componente ale unei aşezări de mărimea acestui tip de comunitate umană: partea fortificată sau acropolă (ca partea cea mai înaltă, dominantă), aşezarea deschisă, fortificaţiile şi necropola tumulară. Toate aceste zone au fost bine marcate, iar cercetările au avut în vedere importanţa fiecărui segment în obţinerea unui maximum de date, pentru reconstituirea cât mai fidelă a istoriei acestor locuri. Cele mai intens cercetate au fost acropola, fortificaţiile şi necropola tumulară. Aşezarea deschisă, datorită faptului că a fost în permanenţă exploatată agricol nu a putut fi abordată, decât prin câteva secţiuni foarte mici.

Situată la 3 km de satul Pânceşti şi la 4 km de Răcătău, aşezarea dacică de la punctul „Cetăţuie” domină întreaga vale a Siretului pe o distanţă de câteva zeci de km în aval şi amonte, cu o vizibilitate ce atinge zonele de vărsare ale Bistriţei şi Trotuşului. Ocupând un promontoriu din terasa înaltă, ce intră mai adânc în această vale, fiind săpată la bază de apa acestui râu, care în decursul timpului a risipit o bună parte din aşezare, rămânând din acropolă doar o formă alungită pe direcţia văii Siretului cu o lungime de 170 m şi o lăţime maximă de 50 m. Această suprafaţă de aproape 1 ha cuprinde principalele elemente pe baza cărora putem reconstitui multe din componentele unei aşezări de acest tip. Cel mai important obiectiv al acestei zone îl constituie nu numai partea cea mai mare a fortificaţiei ci şi cele mai importante edificii ale unei locuiri intense pe spaţii mici. Este vorba de locuinţe, gropi cu semnificaţii diferite, anexe, elemente de cult, străzi etc.

Stratigrafia destul de complicată datorită nu numai succesiunii straturilor diferite ca grosime, culoare, compoziţie ci şi a intervenţiilor făcute odată cu amenajarea unor locuinţe sau gropi, ne-a pus  de multe ori în dificultate de a urmări toate aspectele legate de datarea unor complexe arheologice doar pe baza stratigrafiei, apelând de cele mai multe ori la caracteristicile tipologice ale materialului descoperit în ele. Stratul de cultură materială arheologică are o grosime medie de 1,6 – 1,8 m, ceva mai redusă în partea nordică a acropolei şi mai mare către partea sudică, este rodul locuirii acestui platou în mai multe epoci. Cel mai vechi nivel aparţine epocii bronzului – cultura Monteoru IC3 – IC2, după care urmează un nivel nu prea gros şi nici atât de consistent din prima epocă a fierului – Hallstatt B. Aceste două niveluri nu au aceeaşi grosime sau consistenţă pe toată suprafaţa acropolei, uneori dispar aproape în întregime, alteori doar unul din ele.

Prima locuire a acestui platou aparţine, aşa cum notam mai înainte, epocii bronzului – cultura Monteoru IC3 –1C2. Stratul de cultură materială din această perioadă nu este uniform pe toată suprafaţa acropolei. Cea mai intensă locuire avea să fie în partea de sud a acestui platou, acolo unde şi stratul de cultură materială este mai gros, cu o consistenţă mult mai mare, având o culoare cenuşiu-roşietică, bine delimitat mai ales prin cantitatea foarte mare de cenuşă provenită de la construcţiile de lemn ale locuinţelor de suprafaţă care caracterizează în această aşezare epoca bronzului. Lipsesc aproape cu desăvârşire locuinţele adâncite.

Din aşezarea culturii Monteoru de aici provin numeroase fragmente ceramice şi unelte din os. La acestea adăugăm un frumos şi interesant tezaur de obiecte de podoabă din aur descoperit în anul 1969, în stratul de cultură, la adâncimea de 1,48 m[8].

Tezaurul compus din: 6 inele de buclă din aur, 34 perle din aur, de formă sferică, elipsoidală şi tubulară, unele trecute prin foc, o spirală realizată din sârmă groasă din aur, răsucită în cinci spirale egale, câteva perle din faianţă, foarte mici, unele distruse şi una din chihlimbar. Greutatea totală a tezaurului este de aproape 120 grame de aur cu titlul de 900‰.

Prezenţa lui într-o aşezare dovedeşte gradul înalt de dezvoltare a comunităţii care îşi permitea ca unii membri ai ei să deţină obiecte de podoabă atât de valoroase, procurate, probabil, din centrele situate la distanţe destul de mari de aceasta (Fig. 2).

            Prima fortificaţie de aici aparţine epocii bronzului şi este formată dintr-un şanţ de apărare al cărui dimensiuni nu se pot cunoaşte din cauza şanţului mare din sec. I î. Chr., care îl suprapune, un val de pământ şi o palisadă de lemn. Valul, de dimensiuni ceva mai mari decât cel de la Brad, a fost placat cu pietre mari de calcar şi pietre de râu, care îl făceau foarte rezistent. În partea dinspre şanţ s-a construit o palisadă din lemn cu pământ, la care au fost folosite, pe lângă pari înfipţi vertical în pământ, o serie de bârne mari din lemn, aşezate orizontal, pentru a forma paramentul exterior şi interior, între care se bătea pământul. Distanţa de la un perete la altul era de 1,50 – 2 m, ceea ce constituia un adevărat zid. Pornind de la adâncimea la care erau înfipţi parii – 0,50 până la 0,85 m, putem spune că înălţimea palisadei nu era prea mare (Fig. 3).

Această construcţie nu cuprindea întreaga suprafaţă a acropolei. Din zona intrării, în perioada dacică, pornea un şanţ mare şi adânc, în forma literei V, care făcea legătura între palisadă şi buza terasei dinspre Siret şi constituia continuarea fortificaţiilor amintite. În zona acestui şanţ nu mai exista nici un val şi nici palisadă. Şanţul a fost acoperit de daci, odată cu construcţia fortificaţiei din sec. I î. Chr., pentru a mări suprafaţa acropolei, sau pentru a fructifica viroaga care, probabil se formase, pentru a construi şanţul de apărare de dimensiuni mai mari în partea de NV a porţiunii ce constituia intrarea pe platou.

Aceeaşi situaţie se află şi în partea sud-estică a platoului unde apare un al treilea şanţ de apărare, care separă un al treilea segment din acest platou. Ca şi la şanţul anterior, nici aici nu avem alte elemente de fortificaţie, respectiv un val sau palisadă, aşa cum există pe partea estică a acestui platou, acolo unde se făcea separarea zonei fortificate de terenul din jur. Este aproape inexplicabil de ce a fost nevoie, în aceste epoci, de ultimele două şanţuri de apărare, deoarece capetele platoului, în partea de nord şi de sud, cu o suprafaţă nu prea mare, erau apărate atât de şanţul de apărare absolut necesar, din partea estică sau chiar viroagele naturale care se formaseră înainte de realizarea acestui şanţ de apărare şi peretele abrupt natural, format de eroziunea apei Siretului, în partea vestică, unde avem de a face cu acea terasă înaltă de 50-60 m, din sectorul Colinelor Tutovei[9].

          

[flickr_set id="72157665694649165"]

  Cea de a doua epocă în care acest platou a fost locuit este cunoscută sub numele de Hallstatt, care cuprinde o perioadă de câteva secole – sec. XII-VI-V, caracterizată, în această zonă, de o ceramică decorată cu caneluri, respectiv incizată sau imprimată, cunoscută sub numele de Chişinău – Corlăteni şi grupele succesive, de mai târziu, Tămăoani, Babadag, Cozia – Brad, prelungindu-se, în această zonă, până în Hallstattul târziu, respectiv sec. VI î. Chr[10].

            Grupul Cozia-Brad, foarte bine reprezentat în special în marile aşezări de la Brad şi Răcătău constituie o parte componentă a complexului cultural hallstattian timpuriu cu ceramică imprimată.

            Aşezările de la începutul Hallstattului, sunt, în general, nefortificate. Ele continuă, de obicei, pe cele din cultura Noua. Încă din cultura Monteoru, când existau legături cu Grecia – Micene şi apoi cultura Babadag, care avea, de asemenea, elemente specifice lumii egeene, putem spune că avem de a face cu apariţia noii epoci, chiar dacă aceasta nu se manifestă cu prezenţa efectivă a obiectelor de fier.

Aşa cum notam mai înainte, majoritatea aşezărilor din prima epocă a fierului, în spaţiul judeţului Bacău, sunt nefortificate, cu două excepţii – aşezarea de la Răcătău – Cetăţuie şi Brad – La Stâncă, ambele fructificând câte o aşezare fortificată încă din epoca bronzului. Cercetate în mai multe campanii arheologice, cea de la Răcătău din anul 1968[11] şi cea de la Brad, com. Negri, jud. Bacău, din anul 1963[12], aceste două mari aşezări fortificate au adus numeroase contribuţii la cunoaşterea şi răspândirea unei culturi materiale a Hallstattului timpuriu spre mijlociu cu ceramică stampilată şi canelată.

Nivelul de cultură materială aparţinând primei epoci a  fierului din staţiunea de la Răcătău este destul de subţire şi nu are o grosime constantă pe toată suprafaţa aşezării, iar principalele materiale arheologice descoperite aici, în special ceramică, se aflau în câteva gropi sau locuinţe sumar construite, care au lăsat puţine urme materiale. Mai consistent ni se pare a fi nivelul din zona fortificaţiei, care continuă pe cea din epoca bronzului, fiind nu numai întreţinută ci şi completată în unele zone. Se remarcă în special, fortificaţia de lemn, acea palisadă, care a fost bine surprinsă în zona din mijlocul întărit al acropolei.

Deoarece materialul arheologic din aşezarea de la Răcătău încă nu a fost studiat, pe baza selecţiei au fost publicate doar câteva din cele mai reprezentative obiecte şi vase, care aparţin primelor niveluri arheologice de aici, printre care şi o parte din ceramica hallstattiană, pe baza căreia realizăm şi noi această sinteză, fără a apela şi la situaţiile stratigrafice detaliate, care ar putea să aducă multe alte noutăţi[13].

Astfel, aşa cum notează autorul publicării vasului de tip Cozia – Brad, în secţiunea XVII, în carourile 3-4, la adâncimea de 1,80 m., într-o locuinţă semiadâncită a fost descoperit un vas întreg, de mărime mijlocie, frumos împodobit cu un decor realizat în tehnica imprimării şi incizării. Tot în această aşezare s-a descoperit şi un instrument din os, cu ajutorul căruia se realizau motivele imprimate de cerculeţe sau cerculeţe cu cruce. Toate aceste descoperiri aparţin marelui complex cultural tracic din arealul Babadag, Insula Banului, zona Porţilor de Fier, Pşenicevo (Bulgaria) şi se datează în Hallstattul timpuriu, sec X – IX[14].

Un alt grup de materiale, descoperite în campaniile 1988-1989 în cele două secţiuni XXX A şi XXX B au făcut obiectul prezentării la Colocviul Internaţional de la Tulcea din toamna anului 1993, care constă din patru ceşti de tipul cu torţile supraînălţate găsite într-o groapă rituală, nr.36. Alături de vasele întregi-cele 4 ceşti, au mai fost descoperite şi câteva fragmente de la unele vase mai mari, de provizii, din pastă fină cu aspect lucios, de culoare maronie cu nuanţe brun-cenuşii (Fig. 4).

Într-o altă groapă, nr. 42 din S XXX B, precum şi în alte situaţii stratigrafice, autorul mai pomeneşte de mai multe fragmente de vase care aparţin aceleiaşi epoci, printre ele unele decorate cu cercuri concentrice încadrate de grupuri de alveole incizate în poziţie verticală, cu proeminenţe conice cu baza aplatizată, din pastă fină de aspect lucios, vase cu corpul tronconic, ornamentate, de asemenea cu motive imprimate. Din punctul de vedere al formei, autorul deosebeşte două tipuri de castroane, vase mari de formă bitronconică, străchini, farfurii etc. Străchinile au buza îngroşată şi trasă spre interior. Pe baza analogiilor cu alte descoperiri, aceste materiale au fost datate în sec. X-IX î. Chr. şi fac parte din grupul cultural Cozia – Brad[15].

Fără a avea indicii concludente, având în vedere faptul că acest platou a fost locuit şi în perioada Hallstattului, putem considera că locuitorii acestei perioade au folosit această fortificaţie. Nu s-au semnalat modificări sau amenajări speciale în sistemul defensiv al aşezării. Unele porţiuni ale fortificaţiei anterioare au fost întărite cu pietre sau alte elemente de palisadă, mai ales în zona intrării. Gropi cu resturi menajere străpungeau masa de pietre ale valului în primele două nivele dacice – sec. IV-II î. Chr. Abia în ultimele două secole de existenţă, aşezarea de aici a fost fortificată cu un şanţ mult mai mare, impresionant ca proporţii şi o palisadă simplă de lemn şi pământ, constituind printre altele, acea caracteristică a aşezărilor dacice de tip oppidan, care a devenit cunoscută epocii clasice a culturii dacice – sub numele de „dava”.

 Având în vedere că stratigrafia primelor două epoci a fost prezentată în contextul respectiv, în continuare vom analiza situaţia stratigrafică a epocii geto-dacice, respectiv sec. IV î. Chr. începutul sec. II d. Chr. ce cuprinde, mai întâi, de jos în sus un nivel destul de subţire care în unele locuri ajunge la 0,3 m grosime iar în alte zone dispare cu totul, cu o culoare galben nisipoasă. Acest nivel este reprezentat de câteva complexe închise, în special gropi cu resturi menajere şi foarte puţine resturi de la locuinţe, care conţin în special ceramică şi câteva obiecte din metal, os sau piatră. Atât ceramica lucrată la mână, identică cu cea descoperită în alte aşezări, cum ar fi la: Satu Nou, Teliţa, Murighiol, Cernavodă, Poiana, Zimnicea[16], cât şi unele obiecte, printre care şi o fibulă de tip trac, datează din sec. IV – III î. Chr. La acestea se adaugă un fragment de la o amforă din Heracleea Pontică, cu stampilă, din aceeaşi perioadă[17]. Trebuie să menţionăm faptul că nivelul arheologic din sec. IV – III î. Chr. a fost frecvent străpuns de multitudinea gropilor sau a diferitelor amenajări ulterioare, ceea ce a  făcut ca multe din locuinţe să fie în cea mai mare parte distruse. Doar cantitatea relativ mare de ceramică sau resturi de la vetre ori pereţii locuinţelor să demonstreze o oarecare intensitate de locuire în această perioadă.

           Cel de al doilea nivel dacic, sec. III – II î. Chr., reprezentat de un strat de pământ galben-cenuşos, dat de infiltraţiile şi numărul mare de gropi din nivelurile superioare, cu o grosime ce nu depăşeşte 0,4 m. Şi acestui nivel îi aparţin un număr relativ mic de gropi sau resturi de la locuinţe, în schimb fragmentele ceramice sunt destul de numeroase şi provin, în special, de la vasele lucrate cu mâna, de culoare cărămizie caracteristice, din punct de vedere al formei, acestei perioade. Pe lângă această ceramică autohtonă au mai apărut fragmente sau chiar vase întregi sau întregibile de import, cum ar fi amfore de Cos, una din ele stampilată[18], ceramică fină de factură elenistică, vase de tip oenochoe, platouri cu firmis negru, fragmente de cupe megariene şi o fibulă de tip celtic[19]. La acestea se adaugă încă multe obiecte şi forme de vase, descoperite în campaniile următoare anului 1975, care nu au fost publicate şi nici cercetate până în prezent. Nivelului următor – sec. II-I î. Chr. îi aparţin unele fragmente ceramice lucrate la roată sau cu mâna de tip Ciolăneşti[20], precum şi câteva monede dacice de tip Vârteju – Bucureşti[21], denari romani republicani din locuinţe sau chiar din tezaure, care datează acest nivel până la limitele sec. I î. Chr. Către sfârşitul acestui nivel începe deja să se observe un proces de înmulţire a resturilor materiale provenite de la locuinţe şi o abundenţă din ce în ce mai mare a materialelor arheologice, dovadă a intensităţii locuirii şi a unui proces demografic din ce în ce mai dezvoltat. Tot din acest nivel putem aminti fragmentul unei amfore de Cos, cu torţile bifide, care avea o stampilă în relief, de formă dreptunghiulară din sec. II – I î. Chr.[22]

          Cel mai complicat şi bogat nivel arheologic de pe Cetăţuia de la Răcătău este reprezentat de un strat de cultură materială cu o grosime ce depăşeşte uneori 1-1,2 m de culoare cenuşie cu multă pigmentaţie cărămizie provocată de numeroasele urme de la locuinţele incendiate, care se succed, uneori, câte 3 până la 5 niveluri de lutuială, marcate de vetrele deschise care se mai păstrează, de cle mai multe ori, destul de bine. Straturile de nivelare, bogate în resturi de cărbune de lemn şi mai ales de cenuşă fină provenită de la arderea construcţiilor de lemn, care se dovedeşte a fi fost numeroase, ondularea lor provocată de multitudinea gropilor din nivelurile inferioare, dau un aspect cu totul deosebit stratigrafiei.             Ultimele rămăşiţe ale distrugerii aşezării sunt destul de bine păstrate, fiind poate singura aşezare de tip dava de pe cuprinsul ţării noastre unde locuirea acestui platou se opreşte la nivelul începutului sec. II d.Hr. Acest lucru ne dă posibilitatea să înţelegem că aşezarea a fost părăsită de bună voie şi nu în urma unor lupte, deoarece nu se constată o incendiere generalizată a construcţiilor din ultimele faze de locuire. Este singura aşezare unde se păstrează cel mai bine resturile de locuire, marcate în special de suprafeţe de prundiş, dreptunghiulare sau pătrate, care constituiau duşumeaua. Această situaţie demonstrează o locuire sporadică, de scurtă durată, care se manifesta după o părăsire impusă de armata romană, ulterioară cuceririi Daciei.

Bogăţia materialului descoperit în acest ultim nivel arheologic este impresionantă. Nici una din davele cercetate până acum nu a dat un material arheologic atât de bogat şi interesant, care cuprinde, printre altele, foarte multe exemplare întregi şi întregibile de recipiente din ceramică, unelte de toate categoriile, arme şi obiecte de podoabă pe baza cărora se poate reconstitui viaţa locuitorilor acestei aşezări. Multe din materiale aparţin unor populaţii îndepărtate cu care faceau un intens comerţ, mai ales zona mediteraneană – greco-romană. Foarte multe dintre acestea ne ajută la datarea mai precisă a acestui nivel. Printre aceste obiecte putem menţiona ceramica fină de factură romană – terra sigillata – amfore de diferite tipuri, obiecte de podoabă sau accesorii vestimentare, în special fibule de tip norico-panonic sau numeroasele monede imperiale romane. Toate acestea contribuie la datarea acestui nivel arheologic în secolele I î. Chr. şi începutul sec. II d. Chr.[23] cu aceasta se încheie definitiv locuirea pe acest loc, ferit în decursul timpului nu numai de şanţul impresionant al fortificaţiei dacice, realizat în sec. I î. Chr. ci şi de o pădure destul de deasă, care a ţinut „ascunsă” această aşezare până în vremurile noastre. Astăzi, în zona intrării pe acropolă s-a plantat o livadă de nuci.

În contextul unei stratigrafii foarte complicate au putut fi deosebite numeroase locuinţe de suprafaţă, a căror urme, de cele mai multe ori, erau marcate de platforme de lut ars, chirpic, de asemenea ars, de la pereţi, precum şi multitudinea de vetre deschise, a căror consistenţă era greu de înlăturat în condiţiile deselor refaceri, fiind distruse în special de incendiile foarte dese pe care le presupunem a fi avut loc într-un spaţiu relativ restrâns şi foarte aglomerat cum s-a dovedit a fi situaţia pe acropolă. Construite mai ales din lemn, cu acoperiş de şindrilă sau stuf, a căror pereţi, destul de subţiri, după cantitatea de lut ars descoperită, cu urme de nuiele, locuinţele aveau o singură încăpere, uneori cu câte o mică anexă. Nivelarea obligatorie la construirea unei noi locuinţe făcea aproape imposibilă rămânerea unui inventar în interiorul lor, deoarece această operaţie însemna înlăturarea tuturor rămăşiţelor incendiului, mai puţin vatra foarte rezistentă sau mare parte din duşumeaua netezită, uneori şi bine arsă, care constituia baza noii construcţii. De multe ori nu se păstrau decât mici porţiuni din duşumea, restul fiind completat cu prundiş mărunt amestecat cu pământ ars şi cenuşă. Această succesiune de locuinţe refăcute la intervale destul de mici de timp dau stratului de cultură arheologică mai ales al ultimelor niveluri dacice, un aspect destul de complicat şi variat, în funcţie de alternanţa dintre lutuielile galbene dacă erau din lut fin, cărămizii, în condiţiile unor numeroase urme de chirpic ars, sau cenuşos, cu nuanţe diferite, atunci când predomină cenuşa fină provenită de la arderea lemnului sau a stufului, ori închisă dacă este vorba de o ardere fără oxigen a lemnului, atunci când rămânea o cantitate mai mare de cărbune. Amestecate cu acestea o sumedenie de fragmente ceramice, oase de animale, unelte sau obiecte de podoabă, de cele mai multe ori sfărâmate în procesul nivelării, care permit o datare destul de precisă a construcţiei sau nivelului respectiv. Unele locuinţe de suprafaţă aveau la bază doar pământ bine netezit şi bătătorit sau un strat de prundiş. Acestea din urmă caracterizează în special locuinţele din ultima fază de locuire, când mai exista doar o locuire temporară, provizorie, fie că erau amenajate după o părăsire totală a aşezării, provocată de condiţiile impuse de romanii învingători, fie că periodic exista o mică pendulare a populaţiei izgonite din aşezările fortificate. Aşezările acestei populaţii se aflau de obicei pe partea dreaptă a râului Siret, în zone nefortificate sau chiar pe partea stângă a acestui râu, dar în locuri retrase, fără posibilitatea de întărire, pentru a nu mai reconstitui acea forţă capabilă să înfrunte marele Imperiu Roman[24]. Locuinţele de suprafaţă au constituit principalul tip existent în ultima fază de locuire a acestui platou.

În afară de cele de suprafaţă, pe tot parcursul nivelurilor dacice de aici au existat şi locuinţe adâncite. Acestea erau mai numeroase în primele trei niveluri dacice, dar mai ales în primele două sec.- IV-II î.Chr., deoarece amenajarea lor presupunea un pământ mai consistent, pentru a nu se dărâma pereţii, ceea ce era aproape imposibil în ultimele niveluri dacice când pământul cenuşos provenit din desele incendii şi nivelări nu permitea o rezistenţă prea mare a terenului; orice lucrare adâncită era sortită dărâmării într-un timp foarte scurt. La aceasta se adaugă şi caracterul mult evoluat al societăţii dacice, care între timp era din ce în ce mai legată de marile civilizaţii ale antichităţii, cu care venea tot mai mult în contact comercial şi implicit cultural – civilizaţia greacă şi romană. Locuinţele adâncite aveau desigur mai puţin confort, aveau forma, de obicei, ovală, sau uneori rectangulară, acoperite cu stuf. Unele aveau în interior diferite amenajări cum ar fi poliţe, platforme pentru dormit, gropi pentru păstrarea unor vase etc. uneori se mai păstrează şi gropile de la stâlpii care susţineau acoperişlul. În aceste locuinţe s-au descoperit, in situ, vase întregi sau întregibile, unelte, obiecte de podoabă, care oferă posibilitatea datării cu mare precizie. Odată părăsite nu mai erau refăcute pentru locuit. Majoritatea acestor locuinţe nu erau prea mari, dimensiunile lor variau între 2,5-3,5 m în diametru şi adâncimea de 0,6 până la 1-1,20 m, cu acoperişul în două ape, susţinut de pari de lemn. Acest tip de locuinţă, în număr mai mare, ar fi putut exista şi în aşezarea deschisă, dacă ne referim la situaţia din aşezarea de la Brad, unde această zonă a fost mai intens cercetată şi unde mai multe asemenea construcţii existau şi în nivelurile mai târzii, respectiv sec. I î.Hr.-I d.Hr., când asemenea tip de locuinţe erau mai laborios construite[25].

Numărul locuinţelor, mai ales în ultimele niveluri, era foarte mare, ceea ce presupune şi o sistematizare a spaţiului restrâns al acropolei. Cercetarea materialului şi coroborarea tuturor informaţiilor oferite de numeroasele situaţii înregistrate în carnetele de şantier, planurile şi profilele desenate ale tuturor secţiunilor practicate în această zonă, precum şi prelucrarea ştiinţifică a întregului material din depozitele Muzeului din Bacău, vor putea oferi o situaţie clară a acestui proces, dacă el a existat. Situaţia din aşezarea de la Brad este edificatoare în acest sens[26]. Totuşi putem afirma, încă de pe acum, existenţa unui spaţiu sacru pe acropolă, rezervat cu intenţia unei cercetări exhaustive în care să fie surprinse elemente noi legate de religia dacilor. Primele investigaţii au şi fost realizate, dar elementele incomplete nu ne permit elaborarea unor concluzii. Ceea ce putem spune astăzi despre existenţa unei sistematizări a spaţiului se referă doar la unele zone cu amenajări speciale şi la unele descoperiri de obiecte de cult sau cu semnificaţii deosebite. Acet lucru depinde în cea mai mare măsură de disponibilitatea autorilor săpăturilor din această mare şi cea mai bine păstrată, mai ales în ultimele niveluri de locuire, dintre marile aşezări de tip dava, cercetate până acum.

Foarte multe vetre deschise descoperite în afara locuinţelor nu reprezintă altceva decât ceea ce a mai rămas dintr-o locuinţă distrusă, fie că a rămas în afara celei nou construite, dar pe alt amplasament decât precedenta, fie că odată cu nivelarea terenului, a rămas ca bază a unei noi locuinţe. În orice caz, într-un spaţiu atât de aglomerat, cum era acropola, nu avea sens existenţa unor vetre deschise nu numai pentru spaţiul restrâns ci şi pentru pericolul de a fi sursă de incendiu. Legat de această situaţie este prezenţa unor cuptoare de copt pâine, care apar uneori izolate de locuinţă, dar care nu puteau exista, din aceleaşi motive, în afara unor spaţii închise, respectiv locuinţe. După mărimea lor şi eventual după numărul refacerilor suferite, putem admite că faceau parte din adevărate brutării, pentru întreaga comunitate, aşa cum am putut constata şi la Brad[27]. Până în prezent, în săpăturile practicate nu s-a descoperit nici un cuptor pentru arderea ceramicii sau pentru prelucrarea uneltelor şi obiectelor metalice, deşi atât ceramica locală atât de numeroasă cât şi o bună parte din uneltele, armele sau obiectele de podoabă erau realizate în această aşezare. Unele din piesele în curs de prelucrare au fost descoperite în diferite puncte de pe acropolă.

Pe toată suprafaţa acropolei s-au descoperit numeroase gropi cu diferite destinaţii. Majoritatea erau amenajate în afara locuinţelor, dar nu lipsesc nici cele din interiorul lor, fie că erau făcute în apropierea vetrelor, pentru tragerea jarului, fie în diferite zone, care foloseau pentru păstratul alimentelor sau a recipientelor mari cu apă ori alte provizii. Numărul lor este foarte mare, depăşind, pănă acum cifra de 500. Formele de bază ale gropilor descoperite la Răcătău sunt reprezentate de cele cilindrice, cu gura circulară – rotundă, uneori puţin ovale şi gropile sub formă de clopot, cu gura mai strâmtă şi fundul mai larg. Unele din gropi erau îngrijit lucrate, cu pereţii neteziţi sau chiar arşi, care foloseau, probabil, la păstrarea cerealelor, pentru menţinerea lor în bune condiţiuni, ferite de umezeală. După conţinut şi formă le-am împărţit în gropi cu resturi menajere, de provizii şi de cult. Aproape toate gropile de cult, în care s-au descoperit diferite obiecte, crustă de vatră, cărbune sau recipiente cu forme deosebite, aveau formă de clopot. Este evident că o parte dn gropile de cult, după o folosire mai îndelungată puteau deveni gropi cu resturi menajere. În aceste condiţii o parte din umplutura lor, cea de la suprafaţă, conţinea resturi menajere. Pentru fazele mai vechi, nu excludem prezenţa unor gropi din care se scotea lutul pentru pereţi sau chiar vase de ceramică dar acest lucru nu se poate generaliza. Ele deveneau în scurt timp gropi cu resturi menajere. Una din gropi, de dimensiuni impresionante, care depăşea adâncimea de 15 m şi un diametru de peste 3 m, a fost cercetată în partea de SE a acropolei. Deocamdată  nu a fost cercetat conţinutul ei, dar putem spune că atât prin amploare cât şi prin mărime sau conţinut, face parte din categoria gropilor de cult, prezente şi în alte aşezări de acest tip[28]. Gropile cercetate în zona acropolei au dat cele mai multe recipiente întregi sau întregibile, precum şi cea mai mare parte a uneltelor, armelor, obiectelor de podoabă etc. din această staţiune.

În sec. I î. Chr. aşezarea, ajungând la o mare înflorire, este puternic întărită cu un şanţ de apărare de dimensiuni impresionante. Adâncimea de 16 m şi deschiderea maximă de 48 m făcea aproape imposibilă intrarea pe acropole. Pe marginea ei, în zona şanţului de apărare, s-a făcut o palisadă simplă de lemn cu pământ. Rolul acestei palisade era desigur minim în comparaţie cu şanţul, fiind construită, probabil, pentru a  proteja locuinţele de pe marginea acropolei. Ca şi la Brad, nici aici nu s-a amenajat un val de pământ, care ar fi micşorat mult din suprafaţa acropolei. Pământul scos cu ocazia săpării şanţului a fost aruncat în albia Siretului sau folosit la construcţia de locuinţe. Intrarea pe acropole se află, probabil, în zona în care şi astăzi este posibil accesul printr-un drum care porneşte, în pantă lină dinspre aşezarea nefortificată, închizând pe o porţiune şanţul de apărare[29].

Campania de săpături din 1982 a adus elemente noi în sistemul de fortificare al aşezării, prin aceea că s-a descoperit şi aici o construcţie de lemn, în parte asemănătoare cu cea de la Brad. Deocamdată nu s-a descoperit acea întărire cu lemn a escarpei şanţului de apărare, existent în aşezarea de la Brad, dar care poate lipsi aici tocmai datorită faptului că orientarea aşezării nu permitea agenţilor naturali să distrugă escarpa şanţului de apărare şi deci nu mai cerea un nou element de protejare.

Ultimele campanii de săpături au adus noutăţi în ceea ce priveşte fortificaţia dacică de aici. În zona intrării, acolo unde exista un pinten care separa cele două viroage – spre N şi spre S, adâncite permanent de apa provenită din topirea zăpezilor sau din ploile abundente de primăvară sau toamnă, care au făcut, poate, necesară adâncirea permanentă a şanţului de apărare, devenind impresionant în epoca dacică, dar şi mai adânc astăzi când îl cercetăm noi, s-au realizat o serie de şanţuri paralele cu şanţul de apărare, care au făcut un sistem foarte ingenios de intrare pe acropolă, puternic controlat de locuitorii de aici. În acest fel intrarea, până la aşezarea de pe acropolă, se făcea printr-un drum de acces în zigzag, bine controlat de apărători, destul de anevoios chiar pentru pedeştri nemaivorbind de călăreţi ori mijloace de transport sau de luptă mai complicate.

Deşi o lucrare impresionantă ca proporţii, fortificaţia de la Răcătău nu s-a bucurat nici ea de o atenţie mai mare în decursul existenţei importantei aşezări de aici. Nu mult după construcţie, pe ambele pante ale şanţului s-au făcut cuptoare, vetre de foc, gropi pentru resturi menajere şi chiar înmormântări de copii, în timp ce fundul şanţului nu mai era întreţinut, depunerile îi micşorau din ce în ce mai mult adâncimea.

Atât perioada de început a fortificaţiei cât şi cea în care a fost abandonată au fost bine datate cu materiale specifice, printre care amintim: monede, fibule, ceramică şi alte obiecte, precum şi stratigrafic, observându-se în mod clar străpungerea nivelurilor mai vechi, respectiv epoca bronzului, prima epocă a fierului şi sec. IV-II î. Chr., după cum construcţiile şi materialele din sec. I d. Chr. suprapun elementele de fortificaţii din sec. I î. Chr.

În concluzie, putem afirma că aşezarea dacică de la Răcătău a fost fortificată la mijlocul sec. I î.Hr. şi a încetat să mai prezinte importanţă, din acest punct de vedere, la sfârşitul acestui secol sau la începutul celui următor. Locuirea ei însă, a căpătat noi dimensiuni, ilustrată de o mare bogăţie de material arheologic, care o aşează între marile aşezări dacice ale perioadei de mare înflorire a acestei civilizaţii.

În urma celor peste 30 campanii arheologice practicate în aşezarea fortificată şi cetatea dacică de la Răcătău (ne referim la perioada clasică a culturii dacice – sec. I î. Chr.- sec. I începutul sec. II d. Chr. când fortificaţiile de amploare de aici ne oferă posibilitatea să o considerăm ca atare) a rezultat un bogat material arheologic, care situează această staţiune în fruntea tuturor aşezărilor dacice similare din întreaga zonă locuită de către aceştia. Faptul că peste această aşezare nu s-a suprapus nici o altă locuire ulterioară, care să distrugă sau să împrăştie materialul arheologic rămas de la daci, o aşează în fruntea tuturor şi din punctul de vedere al numărului mare de obiecte întregi, indiferent de natura lor, care ajută în mare măsură la datarea nivelurilor de aici şi nu numai, precum şi marea varietate de forme ceramice, întregi şi întregibile, cu ajutorul cărora se pot aduce noi completări la cunoaşterea producţiei ceramice a  populaţiei dacice, mai ales în perioada sa de glorie – cea „clasică”. Totodată, numărul relativ mare al importurilor greceşti şi romane ne dau posibilitatea să evaluăm intensitatea acestor legături cu cele mai înaintate civilizaţii ale antichităţii şi să explicăm cu mai multă siguranţă gradul înalt la care a ajuns populaţia dacică, mai ales în perioada secolelor I î. Chr.- I-II d. Chr., în comparaţie cu populaţiile învecinate.

            Dintre toate materialele scoase din săpături, până în prezent, ceramica ocupă primul loc, atât din punct de vedere cantitativ cât şi din cel al formelor. Evoluţia formelor şi a tehnicii de lucru poate fi urmărită în toată evoluţia sa, din sec. IV î. Chr. şi până la începutul sec. II d. Chr (Fig. 5). La aceasta se adaugă şi varietatea de tipuri de vase ceramice aduse din zonele greceşti şi romane, prilej cu care se pot realiza sincronisme şi datări mai precise a complexelor în care au fost descoperite, implicit a nivelurilor respective. În acest fel putem analiza nu numai producţia ceramică a dacilor ci şi influenţele în tehnica de confecţionare a vaselor, decorul, formele etc. Încă din acest nivel avem de a face cu ceramica lucrată la roată, e adevărat puţină la număr, dar prezentă, ca rezultat al influenţelor greceşti, rezumându-se doar la câteva căni sau străchini, la care adăugăm principalele forme de vase lucrate cu mâna: vasul în formă de clopot, vasul bitronconic, în formă de sac, vasul cu profilul aproape drept, strachina, cana; marea majoritate a acestor tipuri de vase au rădăcini în epocile anterioare, iar evoluţia lor în majoritate se poate urmări pe tot parcursul locuirii dacice. Câteva elemente de decor, ne referim la brâul simplu sau alveolat, va fi prezent până târziu – în ceramica dacică din perioada clasică şi la dacii liberi din sec. II-III d. Chr. Pe baza analogiilor cu piese asemănătoare din alte aşezări, toate aceste forme se datează în sec. IV-III î. Chr[30]. Printre vasele de import grecesc, descoperite în acest nivel, datate în sec. IV-III î. Chr. amintim acea amforă din Heracleea Pontică, descoperită la adâncimea de 1,40-1,80 m, care este prevăzută cu o stampilă englifă şi o altă amforă cu o stampilă în relief sinopeană, datată în sec. III î. Chr[31] (Fig. 23). La acestea se adaugă câteva fragmente de vase greceşti cu firnis negru – un platou şi o oenochoe[32].

            Ceramica din cel de al doilea nivel dacic din aşezarea fortificată de la Răcătău este reprezentată de forme puţin evoluate din perioada anterioară la care se adaugă ceramica neagră sau cenuşie cu lustru. Din punctul de vedere al formelor adăugăm apariţia cănilor cu gâtul cilindric şi corpul bombat, lucrate atât la mână cât şi la roata olarului, de tip Ciolăneşti, cănile bitronconice, lucrate atât la mână, din pastă neagră cu luciu, cât şi la roată, fructierele mari cu piciorul gros din pastă neagră sau cenuşie lucrate la mână, ceaşca dacică, capacul, strecurătoarea etc[33]. Din acest nivel încep să se diversifice şi vasele lucrate la roata olarului, precum şi imitaţiile după vasele elenistice. Ceramica de import continuă să fie reprezentată de amfore de Cos, kantharos cu torţile semicirculare sau cu plăcuţa orizontală, cupe deliene, opaiţe, unguentarii etc.

            Începând cu cel de al treilea nivel dacic asistăm la o  adevărată explozie de forme ceramice, care face din aşezarea de la  Răcătău cea mai reprezentativă din aria culturii dacice, prin numeroasa şi diversificata producţie ceramică, presupunând existenţa unor meşteşugari-olari de primă mână. Deşi nu este cercetată în totalitate această producţie ceramică, numai după formele întregi o putem aprecia ca fiind una din cele mai reprezentative, înglobând în ea toate formele deja stabilite în celelalte aşezări de tip „dava”[34], la care se pot adăuga şi alte forme de vase, unele din ele produse ale fanteziei olarilor de aici. Studierea amănunţită a materialului ceramic de aici poate aduce încă multe noutăţi.

            Înglobând aici şi ultimul nivel, respectiv cel datat în sec. I î. Chr.- I-II d. Chr. toată cultura materială a dacilor este reprezentată de o diversificată gamă de unelte, arme, obiecte de podoabă, obiecte de cult, ceramică şi alte artefacte, care demonstrează nu numai o dezvoltare nemaiîntâlnită a culturii şi civilizaţiei dacice, ci şi o unitate a acesteia. Rămânând doar la ceramică, putem aprecia gradul înalt de producţie, calitatea şi diversitatea formelor ceramice, puterea de asimilare a unor tehnici împrumutate din sfera civilizaţiei greceşti şi romane, imitaţiile aproape fidele după formele din cele două zone de producţie ceramică, dar şi preluarea unora într-o manieră proprie, demonstrează nivelul la care a ajuns această producţie ceramică. Apariţia ceramicii dacice pictate (Fig. 16), realizarea unor forme cu totul specifice acestei aşezări, a unor recipiente cu totul speciale pentru diferite practici religioase sau cu semnificaţii cultuale, cum ar fi vasele-butoi, cu figuri umane în diferite ipostaze, cu elemente zoomorfe etc. demonstrează existenţa în această aşezare a unor meşteri nu numai foarte buni ci şi cu multă fantezie, buni cunoscători ai semnificaţiilor unor scene, care erau transpuse pe anumite forme de vase.

            În general, toată gama formelor ceramice descoperite aici se înscrie în tipologia cunoscută, realizată pe baza cercetărilor de până acum valorificate de I.H. Crişan, Radu şi Ec. Vulpe, S. Teodor şi V. Ursachi[35]. Formele noi, specifice doar acestei aşezări, fie că au fost deja prezentate în condiţiile în care au putut fi selectate, fie că vor apărea desigur, atunci când va fi cercetat întreg lotul de ceramică descoperită până acum, reprezentând, desigur, o contribuţie însemnată la cunoaşterea stadiului de dezvoltare a acestui meşteşug în comparaţie cu realizările similare ale populaţiilor din jur. O cercetare amănunţită va putea aduce contribuţii însemnate şi în privinţa unor date statistice care să ne ofere posibilitatea de a remarca o evoluţie demografică, unele preferinţe în ceea ce priveşte folosirea unor anumite tipuri de vase, precum şi anumite aspecte legate de obiceiurile sau practicile rituale.

            Exceptând ceramica deja enunţată, aparţinând secolelor IV-II î. Chr., pentru etapa următoare, respectiv perioada clasică a culturii dacice, majoritatea formelor continuă pe cele dinainte, într-o evoluţie firească, la care se adaugă, mai ales pentru formele din ceramica lucrată la roată, unele elemente noi şi mai ales imitaţiile după cele greceşti şi romane, prelucrate destul de ingenios de meşterii locali, care se manifestau destul de stăpâni pe această meserie, atât în ceea ce priveşte alegerea pământului, prelucrarea lui cât şi a procedeelor de ardere. Deşi nu s-a descoperit nici un cuptor pentru arderea ceramicii, în această aşezare, trebuie să admitem că aceste ateliere şi cuptoare se aflau în imediata apropiere. Cele mai răspândite sunt vasele de provizii, sau chiupurile, care îşi păstrează formele din sec. IV-III î. Chr. Numărul lor este însă redus, în această perioadă, deoarece erau înlocuite cu cele lucrate la roată, mult mai frumoase şi mai adecvate standardului de viaţă al epocii. Un avânt deosebit îl iau, însă, vasele borcan, care în această etapă ajung la faza lor desăvârşită, atât ca proporţii cât şi din punct de vedere al formei şi decorului. Pe baza unui studiu realizat de d-l V. Căpitanu în anii 1986-1987, evident doar după exemplarele întregi sau întregibile, se deosebeau şapte tipuri de vase borcan şi un număr mult mai mare de variante, legate de mărime, culoare, decor etc[36] (Fig. 6).

            O altă formă de vas, prezentă într-un număr impresionant, o reprezintă ceaşca sau căţuia dacică, de formă tronconică, cu una sau două torţi. Majoritatea lor cu urme de fum, mai ales în interior, a făcut să fie considerate principalele mijloace de iluminat, fiind,totodată, un vas cu totul specific acestei populaţii, constituind un adevărat reper etnic (Fig. 8). Acest tip de vas a continuat şi în următoarea etapă, fiind, tot atât de prezent şi la populaţia dacilor liberi. Păstrate destul de bine, majoritatea întregi, au dat posibilitatea realizării unei tipologii foarte bine pusă la punct. Numai la Răcătău, până în anii 1986 – 1987 se deosebeau cel puţin 30 de tipuri şi un număr mai mare de variante. Unele din ele erau lipsite de torţi, după cum sunt prezente numeroase miniaturi. Tot legat de iluminat notăm existenţa unor tipuri de opaiţe cu cioc, de tip sfeşnic, cu picior (Fig. 7), de forme diferite, care ajung la un număr  de peste 18 variante[37].

            Ca o reminiscenţă din epoca anterioară, în perioada clasică au continuat să apară două tipuri de vase lucrate la mână, dintr-o pastă cenuşie închis sau chiar neagră – fructierele şi cănile bitronconice.Deşi într-un număr relativ redus, ele au continuat să fie folosite concomitent cu ceramica lucrată la roată. (Fig. 12). Nu excludem folosirea lor în anumite practici religioase, care se oficiau în continuare. Evoluţia acestora şi schimbările intervenite pe parcursul istoriei, unele legate de noile sanctuare, care apar în sec. I î. Chr.-I d. Chr. au impus şi renunţarea la asemenea tipuri de vase. Toate aceste tipuri de vase au fost datate în sec. I î.Chr.- I începutul sec. II d. Chr., fiind asemănătoare cu cele descoperite în marile aşezări dacice din Moldova – Brad şi Poiana[38].

            Aceeaşi bogăţie de forme o găsim şi la ceramica lucrată la roata olarului (Fig. 10), la care adăugăm numeroasele imitaţii după formele greceşti şi romane (Fig. 13). Printre aceste forme de vase notăm, în ordinea numărului, cănile cu o toartă (Fig. 11), străchinile (Fig. 9), vasele urnă, amforetele, cupele cu picior (Fig. 16), cănile de lux, farfuriile, vasele cu două torţi, castroanele, paharele, strecurătorile, capacele etc. (Fig. 15). La acestea adăugăm câteva exemplare de vase cu totul speciale, legate de anumite practici religioase (Fig. 17; 18; 20).. Printre acestea notăm vasele cu tub, vasele paralelipipedice, vasul căzănel (Fig. 14), vasele cu corpul sferoidal etc. Toate aceste tipuri de vase sunt reprezentate de mii de exemplare, care ridică aşezarea de la Răcătău pe cel mai înalt podium, fiind, din acest punct de vedere , cea mai bogată staţiune dacică de pe cuprinsul ţării noastre.

            Dacă ne referim la câteva tipuri de vase, cum ar fi cănile cu o toartă, străchinile, vasele urnă sau capacele descoperite şi analizate până acum, putem deosebi zeci de tipuri şi variante, care dau nota unei diversificări încă neîntâlnite în celelalte aşezări dacice. Situaţia unor forme de vase imitate după formele greceşti şi romane, ca de pildă cupele care imită kantharosul (Fig. 13), dovedesc gradul înalt atins de meşterii olari daci. Numai pentru acest tip de vas ar putea fi determinate 22 variante. Adăugăm la acestea unele forme specifice doar acestei aşezări, cum ar fi vasul în formă de cazan (Fig. 14), vasul butoi, unele vase cu tub sau unele suporturi de vase. Toate la un loc aşează staţiunea arheologică de la Răcătău în fruntea aşezărilor care ne pot aduce unele lămuriri privitoare la viaţa strămoşilor noştri daci.

            Situaţia pe terasa celui mai important râu al Moldovei, navigabil cel puţin până la Brad, după cu o demonstrează prezenţa unor importuri greceşti şi romane, din care unele pot fi specifice doar comerţului pe apă – ca de pildă amforele, aşezarea de la Răcătău cunoaşte o bogată relaţie de schimb cu lumea greco-romană (Fig. 23). Aşa cum este considerată acum, ca un centru comercial[39], se bazează pe un impresionant număr de artefacte importate din lumea greco-romană, descoperite în aşezare şi necropola tumulară, printre care amforele de Cos, „pseudo-Cos”, Sinope, Heraclea Pontica sau alte tipuri de vase elenistice sau romane[40]. Numărul relativ mare al amforelor întregi sau întregite, precum şi a numeroaselor fragmente de vase elenistice sau romane, printre care cănile, unguentarele, kantharosurile, platourile, farfuriile, exemplarele de vase terra sigillata, cu motive pictate sau în relief, lucernele romane printre care şi frumosul exemplar cu corpul rectangular, cu ciocuri[41](Fig. 24/1), demonstrează un intens schimb comercial cu această lume civilizată a antichităţii, care, desigur, nu se oprea doar la schimburile comerciale ci şi la influenţele culturale benefice pentru geto-daci. Unele din aceste piese, printre care, mai ales cele cu  inscripţie, sunt deosebit de valoroase în datarea unor complexe în care au fost descoperite, implicit a nor niveluri arheologice. Printre ele şi amforele cu inscripţii englife, în relief sau cu tituli picti (Fig. 23). Obiectele  din sticlă destinate uzului casnic, dar mai ales ca obiecte de podoabă sau cosmetică au constituit un alt segment al importurilor. Printre  ele notăm diferite cupe, boluri, pahare, bastonaşe, unguentarii şi mai alea obiecte de podoabă – mărgele de diferite culori (Fig. 24).

            În afară de ceramică, un rol foarte important în viaţa geto-dacilor de aici îl reprezintă uneltele şi armele descoperite în această aşezare. Majoritatea acestora erau confecţionate din fier, care se generalizaseră, iar meşterii daci cunoşteau prelucrarea acestuia în ateliere proprii, chiar dacă este vorba doar de confecţionarea uneltelor şi armelor din fierul brut procurat prin schimb din zonele unde ar putea fi obţinut prin topirea minereului. Este sigur că în aşezarea de la Răcătău erau meşteşugari care aveau ateliere pentru confecţionarea principalelor unelte pentru agricultură, ca de pildă brăzdarul de plug, cuţitul de plug, oticul, secerile, foarfecele de vie, coase, verigi de coase, cosoare, la care se adaugă uneltele cu întrebuinţare generală, cum ar fi: cuţitele de diferite forme şi dimensiuni, dălţile, teslele, topoarele, ciocanele, rindelele, securile, alte tipuri de unelte: foarfece, cârlige de pescuit, furculiţe, frigări, pile, ace, sfredele, străpungătoare, chei, cârlige, piroane, cuie, ţinte, scoabe, piese de harnaşament etc. Alături de unelte, trebuie să consemnăm confecţionarea unui număr foarte mare de arme, cum ar fi: vârfuri de săgeţi, suliţe, lănci[42].

            Marea bogăţie a uneltelor de fier descoperite în această aşezare demonstrează dezvoltarea agriculturii, care avea mare nevoie de unelte perfecţionate, diversificarea ocupaţiilor locuitorilor pentru care erau confecţionate instrumente speciale, pentru pescuit, prelucrarea lemnului, care trebuia să fi fost foarte avansată deoarece lemnul era unul din principalele elemente folosite nu numai la construirea caselor ci şi la realizarea principalelor unelte pentru agricultură, sau poate chiar o artă în lemn, fie pentru faţadele caselor, acoperişuri sau alte anexe ce puteau fi realizate artistic, după cum nu putem exclude o oarecare artă în confecţionarea şi decorarea uneltelor. Descoperirea unor compasuri, dălţi de diferite mărimi, cuţite, tesle, împungătoare etc. demonstrează acest lucru. Toate aceste unelte erau confecţionate în ateliere proprii, deoarece s-au descoperit şi piese în curs de prelucrare. Diversificarea lor în funcţie de activitatea la care erau folosite demonstrează existenţa unor activităţi foarte sofisticate, cum ar fi unele tipuri de cleşti, frigărui, pânze de ferăstrău, seceri cu zimţi etc. La acestea se adaugă o mare gamă de obiecte de podoabă realizate din fier forjat sau din bronz, folosit mai ales pentru piese turnate – cercei, brăţări pandantive etc. Perioada clasică a culturii dacice reprezintă apogeul dezvoltării meşteşugurilor la o populaţie care venea în contact permanent cu o civilizaţie avansată, cea romană, constituind, până la urmă, acea atracţie care a dus la cucerirea Daciei.

            Un loc aparte între descoperirile de la Răcătău îl reprezintă obiectele cu semnificaţie cultuală. Printre ele notăm cupa de tip kantharos cu figuraţie antropomorfă şi zoomorfă, o revelaţie a artei iconografice dacice, realizată după cât se pare de un localnic, care cunoştea foarte bine multe elemente ale riturilor şi ritualurilor religioase ale acestei populaţii (Fig. 19/2). Dacă analiza temeinică a ceramicii va aduce certitudinea că vasul a fost realizat la Răcătău, putem spune că avem de a face cu un element crucial în reevaluarea fenomenului religios dacic în sec. I î. Chr.- I d. Chr. când este datat acest vas. O altă realizare locală cu figuri umane este reprezentată de o plăcuţă de lut ars, dreptunghiulară, de culoare cenuşie, în care este amplasată figura unui silen în relief, care face parte, la rândul lui din mitologia geto-dacică (Fig. 18/1). La acestea se adaugă o statuetă din ceramică poroasă, cărămizie, care reprezintă o femeie cu mâinile în faţă, în stare de repaus. Îi lipseşte capul, rupt din vechime, dar are alte elemente anatomice, o parte din bărbie şi sânii realizaţi prin două proeminenţe. Mult mai evoluată ni se pare piesa din os, care prezintă pe trei faţete, pe două din ele sunt reprezentate două personaje în picioare, pe prima faţetă este reprezentat Dionyssos – Bachus – Liber – Pater, pe cea de a doua – Hermes iar pe faţeta a treia este conturat un altar pe care apare o felină. Această  piesă reprezintă o copie fidelă a uneia similare din bronz de factură elenistică. Alte vase au decoraţii cu semnificaţii diferite (Fig. 19). Printre ele ceşti cu protome de şarpe, bucranii de bos, vase cu perforaţii, cu protome de bos, vase paralelipipedice cu strecurători, vase cu tub,  vase de tip kernos, protome de pasăre, discuri diferite din lut, suporturi de vatră cu protome animaliere, foarte multe protome de berbec (Fig. 18), vase miniaturale din lut ars, cercei şi brăţări cu protome de şarpe (Fig. 22/6, 12, 13, 17, 18), amulete în formă de secure, pandantive din alabastru sub formă de leu, mărgele decorate cu „ochi de păun” cochilii marine, amulete din os şi dinţi de mistreţ etc. O grupă aparte din panteonul dacic o reprezintă un număr de peste 20 de figurine antropomorfe, lucrate din lut ars, care au câteva elemente anatomice: nasul, ochii, urechile, sexul, braţele, realizate prin incizii sau alveole în pasta moale. Toate acestea demonstrează bogăţia elementelor din credinţele magico-religioase ale geto-dacilor de aici[43].

            O categorie aparte în ceea ce priveşte inventarul impresionant descoperit la Răcătău îl reprezintă obiectele de podoabă şi piesele vestimentare, fie că erau procurate prin schimburile comerciale, fie că erau confecţionate de meşterii locali în atelierele proprii. Printre acestea menţionăm fibule din fier şi bronz, oglinzi, cercei, brăţări, pandantive simple sau sub formă de căldăruşă etc.[44]. Toate erau confecţionate din fier, bronz şi argint, fie în ateliere proprii după modele străine, fie că erau aduse din alte zone. Unele din ele, în special fibulele, ne ajută să datăm complexele în care s-au descoperit, deoarece constituie un element sigur de datare, unele forme fiind specifice unei anumite perioade de confecţionare şi folosire. Aceeaşi calitate o au şi alte obiecte de podoabă , care au nu numai un spaţiu restrâns de folosire ci şi un timp anume în care au fost confecţionate (Fig. 21; 22).

            Concomitent cu descoperirile de ceramică, unelte, obiecte de podoabă, obiecte de cult etc., au început să apară şi numeroase monede, dovadă a unui important proces comercial, la care era angajată această aşezare. După cum se ştie dacii aveau propria lor monedă din argint sau bronz. În zona aceasta circulau monedele dacice de tip Vârteju – Bucureşti, imitate după monedele greco-macedonene[45]. Mai târziu pătrund monedele republicane romane apoi cele imperiale. La Răcătău au fost descoperite trei tezaure monetare care datează între 153 î. Chr. şi 8 – 6 î. Chr. compuse din 328 monede[46]. În strat au mai fost descoperite peste 30 de denari republicani şi imperiali, din emisiuni ale împăraţilor Augustus, Tiberius, Nero, precum şi imitaţii locale. Prezenţa acestor monede demonstrează intensele schimburi comerciale, mai ales cu lumea romană.

            Cel de al doilea segment al cetăţii dacice de la Răcătău, reprezentat de aşezarea civilă (nefortificată) se află la poalele dealului Şoimului, despărţită de acropolă prin şanţul mare de apărare, ocupând o suprafaţă de câteva hectare. Zona respectivă reprezintă, de fapt, podul terasei Siretului, care a fost locuit, mai ales, de către populaţia dacică.

            Cercetările noastre, în aşezarea civilă, au constat doar din câteva capete de secţiuni, care au vizat, în special, fortificaţia dacică. Prelungirea lor şi în aşezarea deschisă nu au avut scopul de a cerceta această zonă ci doar legătura cu fortificaţia dacică. Totuşi, aceste secţiuni, au demonstrat, stratigrafic, locuirea zonei respective, cel puţin în perioada dacică, stratul de cultură materială având o grosime de peste 1 m. Cunoaşterea acestei zone se impune.

            Necropola tumulară, reprezentând cel de al treilea segment al locuirii geto-dacice de la Răcătău, se află pe panta vestică a dealului Şoimului. Până în prezent au fost cercetaţi cinci tumuli, de diferite mărimi, patru dintre ei aflaţi în apropierea aşezării, la circa 700-1000 m spre est de acropolă, iar al cincilea, cunoscut şi sub numele de „Movila lui Cerbu”, „La Movilă” sau „La Moghiliţă”, se află în punctul cel mai înalt al dealului Şoimului, care domină întreaga vale a Siretului.

            Cercetarea acestor tumuli a demonstrat că avem de a face cu înmormântări ale conducătorilor militari ai cetăţii, fiecare din ei conţinând un singur mormânt de incineraţie aflat într-o groapă de mari dimensiuni, de formă patrulateră, cu adâncimi, de la nivelul de călcare antic, de cel puţin 1,80-2 m, în care se aflau depuse resturile cinerării, a ofrandelor sau ritualurilor funerare practicate de această populaţie. Multe din aceste ofrande constau din vase întregi sau fragmentare aduse din aşezare. Este posibil ca aceste recipiente, întregi sau fragmentare, să fi fost aduse din aşezare de către întreaga populaţie care participa la procesiune, pentru a forma tumulul respectiv. Compoziţia mantalei acestor tumuli demonstrează că această presupunere poate fi verosimilă. Printre materiale putem aminti, în afară de ceramică, fragmente de la cămăşi de zale şi alte obiecte, unele placate cu foiţă de aur, care făceau parte din îmbrăcămintea şi inventarul personal al unor şefi militari ai aşezării.

            Cel mai mare şi mai important tumul, se află, aşa cum arătam mai înainte, la câţiva km, pe vârful dealului şi a fost cercetat în trei campanii de săpături, în 1997, 1998 şi 2002. Poziţia dominantă a acestui tumul, făcea posibilă observarea lui de pe întreaga vale a Siretului dintre Bacău şi Adjud (Fig. 26).

            Sistemul de amenajare al movilei este foarte simplu şi se bazează pe pământul scos din groapă şi cel adus din apropiere. Astfel, baza movilei este constituită de pământul scos din groapa mormântului, care avea o dimensiune de 4,5×4,5 m şi o adâncime de circa 1,60-1,80 m de la nivelul solului antic, mai întâi pământul negru-vegetal după care cel galben-murdar şi apoi cel galben, care au format un adevărat inel în jurul gropii pătrate (Fig. 29).

            Stratigrafic toate aceste elemente sunt vizibile în cele patru sferturi ale movilei şi dau un efect deosebit de interesant întregului complex funerar. La realizarea calotei mormântului a fost folosit pământ adus din imediata apropiere, care arată uneori, existenţa unor vrâste (dungi) de pământ galben murdar sau chiar galben, provenit din zonele apropiate, care nu necesitau săparea la adâncime prea mare şi care aici nu depăşea 0,50-0,70m grosime.

            În mijlocul gropii mormântului s-a realizat o amenajare ovală, albiată treptat, care avea o adâncime maximă de circa 0,30 m faţă de nivelul fundului. Axul lung al acestei albieri, pe direcţia N-S, era de 2,70 m, iar axul scurt de 2,2o m. Probabil aici au fost aşezate cele mai importante resturi ale cinerării. Spunem probabil, deoarece mormântul, în întregimea lui, a fost jefuit din antichitate, la scurt timp de la incinerare, în orice caz, de cei care au cunoscut cu precizie atât dimensiunile gropii cât şi amplasarea ei în tumul, deoarece groapa de jaf, cu foarte puţine erori, a fost realizată exact pe dimensiunile gropii mormântului, pornită chiar de sus (Fig. 30).

            Se remarcă pe tot parcursul cercetării, prezenţa în mantaua tumulului a unor fragmente de cărbune şi cenuşă provenite de la diverse activităţi legate de ritualurile practicate cu prilejul incinerării. În groapa de jaf au apărut şi fragmente ceramice ce provin probabil, de la inventarul mormântului, care nu au interesat pe autorii jafului. Cum această groapă se suprapune pe cea a mormântului, de la nivelul antic în jos, se observă o cantitate mai mare de ceramică, care provine, desigur, de la vasele ce au însoţit defunctul, vase care nu prezentau nici un interes pentru jefuitori, ceea ce a făcut ca ele să fie sparte şi amestecate cu pământul depus din nou în groapa de jaf. Nu este exclus ca spargerea lor să fi fost făcută chiar în momentul incinerării, ca un ritual ce putea să existe în asemenea împrejurări. De remarcat, de asemenea, lipsa totală a unor obiecte de inventar în interiorul gropii mormântului, cu excepţia unor mici fragmente de oase arse, prezente, mai ales, în zona albiată din mijlocul gropii mormântului.

            Ceea ce este cu totul nou în această campanie o reprezintă descoperirea unui culoar de circa 1 m lăţime şi 6-7 m lungime, care străpungea, de la nivelul de călcare antic, întregul inel de pământ aflat pe latura vestică a mormântului şi se oprea în marginea gropii, făcând legătura între zona în care se afla, probabil, rugul funerar şi locul de depunere a resturilor cinerare şi ofrandelor. Spunem aceasta deoarece pe acest culoar, de altfel singurul loc neafectat de jefuitori, au fost descoperite mai multe urme din resturile provenite de la rugul funerar, formate din oase calcinate, fragmente de vase sau chiar vase întregi, cenuşă, obiecte din metal, care au mai rezistat focului şi altele. În capătul de NV al culoarului au fost descoperite trei bârne de lemn, carbonizate, precum şi mai multe pietre, de dimensiuni mai mari, care făceau, probabil, parte din acel rug unde s-a incinerat defunctul, sau constituiau urmele unui foc ritual, practicat la intrarea în culoarul ce ducea către groapa mormântului. De menţionat este faptul că acest culoar arată din ce direcţie veneau ofrandele şi resturile funerare, indicând astfel şi locul unde se afla rugul funerar.

            Un sondaj practicat în prelungirea culoarului amintit, la circa 10 m distanţă, nu a dus la nici un rezultat, lucru de altfel normal, dacă ne gândim că rugul funerar era realizat la suprafaţa solului de atunci, iar lucrările agricole practicate în decursul timpului au şters orice urmă. Câteva fragmente de cărbune demonstrează, totuşi, că în această zonă a existat o activitate de practicare a unor ritualuri funerare în care focul era prezent.

            Aşa cum arătam mai înainte, în cursul săpăturilor a fost descoperit un bogat material arheologic, ce constituie, în mare parte, inventarul acestui mormânt tumular. Cele mai multe şi mai importante piese au fost descoperite în acel culoar de intrare în groapa mormântului şi constau din peste 70 de vârfuri de săgeţi din fier, în trei muchii, cu peduncul depuse, în special, în zona de contact cu groapa mormântului. Nu putem şti dacă au existat şi în interiorul mormântului deoarece jefuitorii au luat tot ce au găsit. Doar o singură asemenea săgeată a fost descoperită în pământul de umplutură a gropii mormântului, care, fie că a fost pierdută de jefuitori, fie că a fost într-o mică zonă neafectată de aceştia. Tot pe acel culoar, dar ceva mai spre vest, au fost descoperite câteva catarame din fier şi bronz, fragmente de la obiecte din aur, un obiect placat cu foiţă de aur, păstrat fragmentar, diverse piese semipreţioase de culoare albastră, fragmente din piese din os etc. Tot acest inventar a fost trecut prin foc, uneori păstrându-se doar forma, pulverizându-se la contactul cu mâna. Singurul obiect întreg, netrecut prin foc, care se afla, de asemenea, în acest culoar, la circa 1 m de groapa mormântului, a fost un vas de tip fructieră, din pastă cenuşie, lucrat la roată, caracteristic fazei clasice a culturii dacice. Fructiera se afla cu gura în jos, puţin înclinată, fără a fi aşezată, ci pur şi simplu căzută în momentul transferului ofrandelor în mormânt. Sub ea nu se afla niciun obiect (Fig. 27; 28).

            În inventarul mormântului, în special în groapa de jaf, au fost descoperite mai multe fragmente ceramice care provin de la vase dacice şi amfore greceşti şi romane. Tot aici a fost descoperită şi o cataramă din fier şi oase de animale netrecute prin foc.

            Pe baza inventarului descoperit, în special ceramica, putem data mormântul la sfârşitul sec. I î. Chr. şi începutul celui următor. El aparţine unui conducător al Tamasidavei.

             Bogăţia inventarului acestui mormânt a constituit motivul jefuirii lui. Efectuarea jafului prin practicarea unei gropi care era de aceeaşi mărime şi cădea exact pe forma mormântului, presupune existenţa unor oameni care au participat la incinerare şi care aveau datele care le-au permis realizarea acestui act, cu toate rigorile impuse de societatea dacică. Distanţa destul de mare dintre aşezare şi acest mormânt a facilitat, poate, realizarea acestei profanări.

            La capătul acestei sumare prezentări a uneia din cele mai importante aşezări dacice de pe Valea Siretului, care a cunoscut o dezvoltare impetuoasă în ultimele două secole de existenţă – respectiv sec. I î. Chr.- sec. I d. Chr., paralel cu acelaşi ritm de dezvoltare a societăţii geto – dacice de pe tot teritoriul locuit de această populaţie, putem spune că avem de a face cu un important centru economic, comercial, administrativ şi religios care l-a făcut pe geograful Ptolemeu să o considere ca o „dava” în înţelesul de „polis” grecesc, notându-l în harta sa cu numele de Tamasidava. Toate elementele care compun descoperirile de la Răcătău confirmă această denumire şi identificare. Dispariţia ei la începutul sec. II d. Chr. este legată de cucerirea Daciei de către romani. Faptul că nu a mai fost locuită niciodată, până acum, cercetările efectuate ne-au oferit situaţii stratigrafice şi materiale arheologice de primă mărime în cunoaşterea ultimelor faze de locuire a dacilor în acest tip de aşezare.


[1]Alexandru Odobescu, Chestionarul către învăţători, din anii 1871-1873, p. 481, Biblioteca Academiei Române.

[2]V. Căpitanu, Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului mijlociu, cetatea dacică

 de la Răcătău (antica Tamasidava), Carpica, XXIII/1 – volum omagial, Bacău, 1992, p. 131.

[3]Ptolemeu, Geographia, III, 10, 8, Izvoare privind istoria României, vol. I, 1964, p. 555. 

[4]V. Căpitanu, V. Ursachi, Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, Crisia, 2, 1972, p. 97-114.

[5]V. Căpitanu, V. Ursachi, O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, Carpica, II, 1969, p. 93-130.

[6]Al. Vulpe, Ptolemy and the ancient geography of Moldavia, Studii Clasice, VI, 1964, p. 233-246.

[7]R. şi Ec. Vulpe, op. cit., Dacia, III-IV, 1927-1932, 253-351; R. Vulpe şi colaboratori, op. cit., SCIV, II, 1, 1951,

  p. 177-216; R. Vulpe, S. Teodor, Piroboridava, aşezarea dacică de la Poiana, Buc., 2003; V. Ursachi,

  Zargidava, cetatea dacică de la Brad, Buc., 1995.

[8]Căpitanu, V., Ursachi, V., Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului din judeţul Bacău, Carpica, XI,

 1979, p. 135-147.

[9]I. Donisă şi I. Hârjoabă, în Analele Univ. „Alex. I. Cuza”, Iaşi, secţia II, e, Geografie, T. XX, 1976, p. 11.

[10]A. László, Începuturile epocii fierului la est de Carpaţi, Buc., 1994, p. 164 – tabel cronologic.

[11]V. Căpitanu şi V. Ursachi, Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, Crisia, 2, 1972, p. 97-114.

[12]V. Ursachi, Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de Istorie din Roman, în zona râurilor Siret şi Moldova,

   Carpica, I, 1968, p. 171-184.

[13]V. Căpitanu, Noi contribuţii la cunoaşterea civilizaţiei geto-dacice în bazinul Siretului Mijlociu, cetatea dacică

   de la Răcătău (antica Tamasidava), Carpica, XXIII/1, volum omagial, Bacău, 1992, p. 134, 137-139.

[14]Idem, op. cit., 1992, p. 53.

[15]Idem, op. cit., Tulcea, 1997, p. 114.

[16]V. Căpitanu, Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto-dacică de la Răcătău (jud.

   Bacău), Carpica, VIII,976, p. 52.

[17]V. Căpitanu, M. Alexianu, Amfore cu inscripţii descoperite în dava de la Răcătău (jud. Bacău), Carpica, XVII,

   1985, p. 76, fig. 1/1.

[18]Idem, p. 76,fig. 1/2.

[19]V. Căpitanu, Principale rezultate ale săpăturilor arheologice în aşezarea geto-dacică de la Răcătău (jud. Bacău),

   Carpica, VIII, 1976, p. 52.

[20]Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Descoperirile de vase dacice de la Cilăneştii din Deal (jud. Teleorman), în In

   memoriam Constantin Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 285-299, fig. 1/1 – 9; 2/1 – 7; 3/1 – 5.

[21]C. Preda, Monedele geto-dacilor, 1974, p. 523, pl. LIII, 15.

[22]V. Căpitanu, M. Alexianu, op. cit., Carpica, XVII, 1985, p. 76, fig. 1/3.

[23]V. Căpitanu, op. cit., Carpica, XIII, 1976, p. 53.

[24]V. Ursachi, op. cit., Carpica, I, 1968, p. 141.

[25]V. Ursachi, Zargidava, cetatea dacică de la Brad, Buc., 1995, p. 28-46.

[26]Idem, p. 305-306; V. Ursachi, Un nou element al procesului de urbanizare la daci, în Adevărul omeneşte

   posibil, Oradea, 2002, p. 145-153.

[27]V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995, p. 72-74.

[28]Idem, op. cit., Buc., 1995, p. 80-83; Idem, O nouă descoperire legată de gropile de cult geto-dacice, Cumidava,

   XXV, Braşov, 2002, p. 21-25.

[29]V. Ursachi, Fortificaţii dacice pe Valea Siretului, Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987.

[30]V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995, p. 149-154.

[31]V. Căpitanu, M. Alexianu, op. cit., Carpica, XVII, 1985, p. 76, fig. 1/1, ½.

[32]V. Căpitanu, op. cit., Carpica, VIII, 1976, p. 56.

[33]V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995, p. 23.

[34]I. H. Crişan, Ceramica daco-getică, Buc., 1969; V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995, p. 148-225; R. Vulpe, S.

   Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Buc., 2003, p. 68-95.

[35]I. H. Crişan, op. cit., Buc., 1969; Radu şi Ec. Vulpe, op. cit., Dacia, III-IV, 1927-1932; R. Vulpe şi S. Teodor,

   op. cit., Buc., 2003; V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995.

[36]V. Căpitanu, Ceramica geto-dacică de la Răcătău, Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 121-124.

[37]Idem, p. 110-119.

[38]V. Ursachi, op. cit., Buc., 1995, p. 148-168; R. Vulpe, S. Teodor, op. cit., Buc., 2003, p. 68-78.

[39]I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană., Ed. Dacia, Cluj, 1974, p. 32, 51, 121.

[40]V. Căpitanu, M. Alexianu, op. cit., Carpica, XVII, 1987, p. 75-80.

[41]V. Căpitanu, O lucernă romană descoperită la Răcătău, Mousaios, IV, I, Buzău, 1994, p. 91-93.

[42]V. Căpitanu, Unelte şi arme de fier descoperite în aşezarea geto-dacică de la Răcătău, com. Horgeşti, jud.

   Bacău, Carpica, XVII, 1985, p. 41-74.

[43]V. Căpitanu, Obiecte cu semnificaţie cultuală descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău, Carpica, XVIII-

   XIX (1986-1987), p. 71-92; Idem, Din istoria Europei Romane, Oradea, 1995, p. 117-124; Idem, Figurine

   antropomorfe geto-dacice descoperite la Răcătău, Carpica, XV, 1983, p. 141-152.

[44]V. Căpitanu, Obiecte de podoabă şi piese vestimentare descoperite în dava de la Răcătău, jud. Bacău, Carpica,

   XX, 1989, p. 97-124; Idem, Fibule de tip Laténe descoperite în aşezarea de tip „dava” de la Răcătău, jud.

   Bacău, Carpica, XVI, 1984, p. 61-83.

[45]V. Căpitanu, V. Ursachi, Noi descoperiri de monede antice în judeţul Bacău, Carpica, VII, 1975, p. 45-58.

[46]V. Căpitanu, V. Ursachi, Carpica, IV, 1971, p. 167-182; Idem, op. cit., Carpica, VII, 1975, p. 45-58.





























Lasă un răspuns