«

»

Anul editorial 2012 – articole de Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Claudiu Turcuş, Şerban Axinte , Elisabeta Lăsconi

În 2012, eu votez nonficţiunea

autor: Paul Cernat

Anul 2012 a fost, cu asupra de măsură, unul electoral (doar a fost, să nu uităm, şi anul Caragiale!). Iar editorial, în 2012 „alegerile“ au fost cîştigate detaşat de nonficţiune. Şi asta în pofida faptului că nici ficţiunea n-a stat rău, reabilitîndu-se spectaculos pe parcurs prin apariţia unor titluri – îndeosebi romane, dar nu numai – semnate de Simona Sora (în opinia mea, Hotel Universal este cartea de proză a anului), Radu Aldulescu (Cronicile genocidului), Radu Mareş (Deplasarea spre roşu), Filip Florian (Toate bufniţele), Stelian Tănase (Skepsis), Cătălin Dorian Florescu (Jacob se hotărăşte să iubească), Daniela Zeca-Buzura (Omar cel orb), Florina Ilis (Vieţile paralele), Ioana Pârvulescu (Viitorul începe luni), Corin Braga (Luiza Textoris), Corina Sabău (Dragostea, chiar ea), Tatiana Niculescu-Bran (În ţara lui Dumnezeu), Dan Perşa (Arca), Alexandru Muşina (Nepotul lui Dracula), Vasile Baghiu (Planuri de viaţă), Florin Irimia (O fereastră întunecată) ş.a. Capul de afiş al interesului public l-au ţinut însă volumele de eseuri, memorialistică sau convorbiri. Iar cînd spun „eseuri“ am în vedere tot ce se poate înţelege prin asta: de la eseul publicistic, politic, istoric sau filozofic la eseul critic sau aşa-zicînd „literar“.

 

Prin forţa lucrurilor – o bursă postdoctorală de trei luni în străinătate –, nu m-am mai ocupat în anul care tocmai s-a încheiat de comentarea constantă a beletristicii, cel puţin în a doua parte a lui 2012. Nu înseamnă că aş fi încetat să urmăresc fenomenul literar la zi, în măsura timpului şi a posibilităţilor, însă schimbarea „obiectului de investigaţie“ m-a făcut să iau o anumită distanţă. M-a atras, în egală măsură, comentarea actualităţii politice româneşti, nu atît „în sine“, ci mai ales prin implicaţiile sale în planul „tectonicii“ cîmpului intelectual şi al discursurilor dominante. De altfel, cine mai crede că schimbările de context politic nu afectează, fie şi indirect, „mersul literaturii“ îşi face iluzii. Dacă postulatul autonomiei esteticului are sens şi se cere a fi apărat, fie şi minimal, în privinţa criticii literare axiologizante, el devine insuficient din perspectiva istoricului literar, care e sau ar trebui să fie în primul rînd istoric al contextelor (istorice, mentalitare, politice, sociale, biografice etc.). Nu mai vorbesc de perspectiva criticului „cultural“. Spunînd acestea, nu am în vedere literatura ca însumare de cărţi mai reuşite sau mai puţin reuşite, ci literatura ca instituţie, ca parte a unor politici culturale şi identitare cu tot ce ţine de „locul şi rolul“ ei în societate. E vorba, în termenii lui Roland Barthes, de „versantul ei colectiv“, complementar celui „individual“. Pe de altă parte, am simţit – simt – tot mai mult nevoia să iau distanţă faţă de perspectiva literaturocentrică (cu care n-am fost niciodată în raporturi prea cordiale…) şi să urmăresc dinamica discursului intelectual autohton pe mai multe direcţii tipologice şi, în ultimă instanţă, ideologice. Perspectiva în cauză devine, în cele din urmă, inevitabilă, dincolo de orice sociologism vulgar, chiar dacă determinările politicului şi ale ideologicului sînt subtile, oblice, indirecte, putînd părea „naturale“ celor nepreveniţi sau imuni la „hermeneutica suspiciunii“. Oare sensibilitatea ideologică nu are nici un rol în felul în care ficţiunea literară se raportează la istorie, de exemplu (dovadă chiar o parte dintre volumele mai înainte menţionate). Prin alte părţi, atari consideraţii sînt banale; la noi, ele au încă nevoie să fie explicate.

 

Din punctul meu de vedere, anul editorial 2012 a fost dominat de două cărţi care nu ţin de ceea ce ne-am obişnuit să numim „literatură“ şi ai căror autori – ideologiceşte opuşi – sînt filozofi. E vorba de Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, masivul tom memorialistic de la Polirom al lui Ion Ianoşi, şi de Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu (Humanitas). Prima – cronică istorico-biografică de anvergură şi mărturisire ideologică ferm asumată – a beneficiat, prin forţa lucrurilor, de numeroase comentarii, în vreme ce a doua, mult mai dificil abordabilă de către profani, a beneficiat mai curînd de un succes de stimă sau de un succes… de charismă, fapt de înţeles în cazul unui volum aflat la confluenţa exegezei/herme­neuticii biblice cu filozofia morală şi antropologia imaginarului, adresat, în principiu, unor categorii mai largi, dar evaluabil cu adevărat doar de către „specialişti“.

 

Fapt este că, după numeroase culegeri de bruioane speculativ-eseistice, Andrei Pleşu are, în sfîrşit, o carte de pondere, cea mai importantă de la Minima moralia încoace (seducătoarea Despre îngeri rămînînd mai mult un eseu speculativ bricolat decît un tratat propriu-zis). Iar Ion Ianoşi publică, de asemenea, o carte prefigurată de multă vreme, un autoportret, în felul său exemplar, al intelectualului de stînga sub vremi. O comparaţie cu volumul evocator cu subtitlu jungian al lui Vladimir Tismăneanu despre nomenclatura comunistă aşa cum a cunoscut-o pe viu (Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete), Interna­ţionala mea… s-ar impune. Sigur, ambele autoscopii (una „clasică“, alta „romantică“, pe alocuri expresionistă) trebuie citite, ca orice mărturie subiectivă, sub beneficiu de inventar; în orice caz, nu putem pretinde de la ele ceea ce pretindem în cazul unor studii istoriografice. Superioritatea cărţii profesorului Ianoşi se impune însă în chip firesc prin anvergură, complexitate şi, nu în ultimul rînd, prin echilibrul asumării Istoriei.

 

Un alt volum care a ţinut capul de afiş al sezonului de toamnă-iarnă 2012 a fost De ce este România altfel? al lui Lucian Boia, cunoscutul istoric fiind prezent anul trecut în librării şi cu alte două titluri, foarte diferite între ele: o carte de convorbiri cu un discipol mai tînăr, Eugen Stancu, realizată sub forma unei autobiografii intelectuale (Istoriile mele), şi un studiu documentat despre imaginarul SF (Explorarea imaginară a spaţiului, cel mai consistent dintre toate, dar şi cu impactul cel mai modest). Dincolo de caracterul „eseistic“ şi popularizator, De ce este România altfel? a atras atenţia pe linia preocupărilor mai noi ale lui Boia pentru definirea „specificului autohton“ ca „identitate de frontieră“ a Europei, dar şi şi prin precizarea poziţiilor autorului în legătură cu chestiuni fierbinţi şi la ordinea zilei: plagiatul lui Victor Ponta şi „puciul parlamentar“ din iulie. În mod ironic, atitudinea diplomatică a autorului (ea însăşi „de frontieră“) a fost taxată de reprezentanţii „societăţii civile de bună calitate“ (altminteri satisfăcuţi de „antinaţionalismul“ istoricului) ca fiind suspect de ambiguuă, semn că echidistanţa critică nu concordă cu catehismul deontologilor de tipul lui Dan Tăpălagă, publicist politic altminteri abil şi talentat, autor (la Humanitas) al unui volum de convorbiri cu fostul şef al DNA, Daniel Morar. Tot cu DNA „votează“ şi Cristian Ghinea, după cum ne înştiinţează titlul unui volum de interviuri (tot de la Humanitas, desigur…) al acestuia cu un număr de „apărători ai statului de drept“; mă întreb însă (retoric) dacă DNA mai merita „votat“ cu o conducere negarantată de Traian Băsescu…

 

Rămînînd la Humanitas, ar mai fi de semnalat un „tandem“, filozofic de data asta, între Gabriel Liiceanu (20 de cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger) şi Mircea Flonta (20 de întrebări şi răspunsuri despre Immanuel Kant). „Paralelele inegale“ s-au dovedit, însă, pentru Gabriel Liiceanu cîştigătoare în cartea de convorbiri cu regretatul Mircea Ivănescu, în care „ciocnirea“ a două mentalităţi divergente a generat o confesiune de excepţie. O carte de convorbiri nu lipsită de interes (şi de şarm) rămîne şi Povestind despre atunci, realizată de Monica Pillat cu Barbu Cioculescu; ideea „romanţării“ nu mi s-a părut însă una fericită. Revenind însă la volumaşul lui Lucian Boia, un pandant sugestiv pe aceeaşi linie a aproximării specificului autohton ca reacţie la provocările istoriei îmi pare a fi volumul lui Mircea Maliţa, Cuminţenia pămîntului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român (Compania).

 

Un interes aparte au suscitat volumele dedicate unora dintre corifeii tinerei generaţii interbelice. Marta Petreu şi Eugen Simion şi-au reeditat în variante sensibil augumentate substanţialele eseuri despre Eugen Ionescu publicate în ultimii zece ani (Eugen Simion şi-a redimensionat, de asemenea, cartea despre prozatorul Eliade şi a publicat o foarte incitantă variantă – dublată ca pondere şi actualizată – a cărţii de convorbiri cu Andrei Grigor, În ariergarda avangardei); în timp ce Ilina Gregori n-a reuşit decît să ne convingă – printr-o eseistică subtilă, trecută prin ciurul şi prin dîrmonul poststructuralismului – cu privire la „imposibilitatea“ unei biografii a lui Cioran. Eu unul aş fi preferat realitatea unei biografii, cu orice risc… Oarecum în acelaşi perimetru al iradierii interbelicului, semnalez excelenta „monografie ideologică“ a „debutantului“ editorial Mihai Iovănel de­spre Mihail Sebastian – la Cartea Românească, unde a „văzut lumina tiparului“ şi o ambiţioasă reinterpretare a lui I. L. Caragiale realizată de pasionatul său exeget Gelu Negrea (Marele paradox…), mai convingătoare decît relectura existenţialist-abisală şi textualizantă a lui Mircea A. Diaconu (I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică). Pentru că am glisat, iată, către junimişti, şi pentru că anul Caragiale a lăsat şi alte urme, amintesc în treacăt antologia de texte caragialiene, utilă didactic, realizată de Dan C. Mihăilescu (Editura Humanitas), iar în zona studiilor eminesciene – propunerile (controversabile) de „revizitare“ a poetului naţional din cartea Ioanei Bot (Eminescu explicat fratelui meu, Editura Art). Nu pot decît să regret faptul că o altă autoare clujeană, Florina Ilis, a ţinut să-şi transforme în roman monumental (inabil romanţat, din păcate…) docta, impunătoarea investigaţie monografică despre Eminescu în epoca lui and beyond… Dar eseul postmodern are avantajele lui: ranforsat din plin cu acest ingredient, Vieţile paralele (Cartea Românească) a surclasat romanele despre Eminescu ale lui E. Lovinescu, Cezar Petrescu sau Petru Vintilă, chiar dacă nu a reuşit să infirme teoria potrivit căreia geniul nu e recomandabil ca personaj de roman.

 
Tot în zona eseului cu deschideri (inclusiv literare) multiple, semnalez două preferinţe „la vîrf“ din producţia editorială a anului trecut, ambele apărute la Polirom: Breviarul sceptic şi alte eseuri despre simplitate de Valeriu Gherghel, carte de un rafinament „borgesian“, şi splendidul Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha de Mircea Mihăieş, autor ale cărui studii le citesc cu o adeziune direct proporţională cu inaderenţa la publicistica sa politică. Se cuvin semnalate, desigur, şi alte titluri, între care meritoriul volum de debut al lui Claudiu Turcuş despre Estetica lui Norman Manea (Cartea Românească). O menţiune specială merită o serie de volume pe care le-aş plasa în categoria „noua cultură critică“, i.e. netributară mentalităţii culturale de Război Rece, dominante în ultimele decenii: e vorba de pătrunzătorul studiu al lui Antonio Momoc – elev al sociologului Zoltan Rostas – despre dimensiunea politică a şcolii interbelice de sociologie D. Gusti-Henri H. Stahl, Capcanele politice ale sociologiei interbelice (Editura Curtea Veche); de publicistica de atitudine open mind a Alinei Mungiu-Pippidi din De ce nu iau românii premiul Nobel? (Polirom); de interviurile lui Vasile Ernu din volumul dedicat „noii intelighenţii ruse“ (Cartier) şi,last but not least, de volumul lui Victor Rizescu, Tranziţii discursive (Corint), unul dintre cei mai redutabili istorici ai ideilor din încă tînăra generaţie; poate nu întîmplător, cu excepţia lui Ernu, toţi aceştia sînt nişte „stahlieni“…

Aşadar, ideile, eseistica, memoria, istoria au ţinut capul de afiş în 2012. E un simptom care dă seama de temperatura mediului cultural autohton şi de zonele sale de iradiere maximă. S-ar putea ca acest lucru să indice o schimbare de paradigmă intelectuală aflată în curs şi a cărei magnitudine este, deocamdată, dificil de evaluat.

Epoca ideală

autor: Daniel Cristea-Enache

Bilanţurile şi retrospectivele pentru un întreg an editorial sînt la fel de frumoase ca şi tîrgurile de carte care le fac posibile. Numai că aici se manifestă (cînd există, desigur) discernămîntul critic, în timp ce acolo centrul de greutate este dat de plăcerea de a scana cărţi, sute de cărţi, mii de cărţi, indiferent de valoarea lor.

 

Acum se vede la ce sînt buni criticii literari (dacă vor fi fiind şi ei buni la ceva). Din numărul considerabil de volume apărute pe piaţa culturală, ei încearcă să le discearnă, să le selecteze, să le analizeze şi să le evalueze pe cele realmente importante, realizînd inserţia lor canonică. Fără critica literară, „democraţia“ prost înţeleasă ar pune toate titlurile laolaltă, făcînd imposibilă orientarea cititorului – şi chiar orientarea literaturii. Nu e vorba de o critică de direcţie, care să anexeze literatura vie unei agende, venind cu o anumită condiţionare şi cu exclusivisme nelalocul lor în artă, ci de o critică aptă să se plieze, ea, pe ce se întîmplă în literatura de azi, identificînd o structură generală şi configurînd un peisaj cît mai variat.

Tot acum se vede şi la ce sînt buni cronicarii literari (dacă vor fi fiind şi ei buni la ceva). Sînt cei care cunosc cărţile despre care se vorbeşte, din simplul motiv că intră în obligaţia lor profesională să le fi citit şi evaluat. Ei, aceşti nu mai mult de zece oameni, sînt cei pe a căror muncă se bazează juriile literare serioase, scriitorii care îşi evaluează lucid şansele, editorii care îşi fac ei înşişi bilanţurile, jurnaliştii culturali reprezentînd interesul cititorului şi, last, but not least, chiar cititorul.

Cum am mai scris, văd legătura dintre Scriitor şi Critic ca pe una organică şi de condiţionare reciprocă. Scriitorul are nevoie de Critic pentru a fi mai mult decît un simplu autor de volume, pentru a se diferenţia de aceştia. Iar Criticul are nevoie de Scriitor fiindcă acesta îi oferă materia reflecţiei critice şi substanţa acţiunii sale culturale. Din această perspectivă, privesc cu mai multă relaxare „meciurile“ dintre scriitorii nemulţumiţi de critici şi criticii nemulţumiţi de nemulţumirile anterior exprimate. Face valuri, de pildă, o anchetă printre scriitori din revista Steaua, care pe mine unul m-a amuzat. Căci polemicile fac parte din „sosul“ vieţii literare şi, dacă le-am interzice prin ucaz, această viaţă literară ar fi mai fadă şi mai plicticoasă.

 
Pe de altă parte, criticii sînt chemaţi să se abţină de la a confunda o carte cu autorul care a scris-o şi de a amesteca, aşadar, criteriile. Nu te obligă nimeni să fii critic literar. Dacă nu rezişti la presiuni, la calomnii, la alte cele, apucă-te de o meserie mai liniştitoare. Se vede, oricum, cu ochiul liber că valorile literare se decantează prin efortul conjugat al criticilor; şi că literatura română este, azi, într-unul din cele mai faste momente ale ei.
 

Acest moment ţine de cîţiva ani; iar 2012 se înscrie în logica de consolidare şi diversificare literară impusă după ultima paradigmă „puristă“: cea „optzecistă“. Inclusiv o parte dintre scriitorii generaţiei ’80 s-au reinventat în ultimii ani, păstrînd nostalgia tinereţii lor artistice, dar depăşind „optzecismul“. Peisajul literar contemporan este de o varietate şi de o diferenţiere individual-creativă care i-ar fi plăcut enorm lui Lovinescu, cu tot „terorismul“ lui modernist. Scriitori din toate generaţiile, de la Radu Cosaşu (care scrie la o carte nouă – şi „merge greu, Rebrene“) la Vlad Moldovan (care e „la butoane“), compun o epocă ideală pentru un critic literar. Acest critic generic s-ar cuveni, cred, să-şi preîntîmpine aroganţa, să nu mai aibă sentimentul că el face scriitorii, că el decide, şi să traverseze cu mai multă responsabilitate cîmpul literar cu care are şansa de a fi contemporan. Pentru a înţelege în ce constă această şansă, să ne transpunem în anii ’50 sau în anii ’80 (capetele socialismului real, la noi) şi să ne vedem, pe noi înşine, în context. Dacă ai şansa unei epoci deschise, iar tu eşti un critic incompetent (sau oportunist; sau de rea-credinţă), nu există nici o circumstanţă atenuantă pentru deviaţia ta moral-profesională.

Acestea fiind zise, să vedem mai multe titluri importante din 2012. Anul Caragiale a fost onorat exact aşa cum se cuvenea, prin produse artistice şi critice de bun nivel. Nu mă pot abţine să menţionez două spectacole remarcabile (care ies însă din sfera mea de competenţă): Năpasta lui Radu Afrim şi D’ale noastre de Gigi Căciuleanu, ambele la Teatrul Naţional şi ambele cu artişti tineri – semn că avem o nouă generaţie nu numai în literatură. Trecînd la cărţi, să notăm două antologii îngrijite de Dan C. Mihăilescu (la Humanitas:Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc), un volum de autor datorat aceluiaşi vechi iubitor şi exeget al operei Grecului (I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, Humanitas), unul care n-a primit atenţia ce i se cuvenea: I.L. Caragiale.Fatalitatea ironică de Mircea A. Diaconu (Cartea Românească) şi un altul datorat unui scotocitor în universul caragialian:Caragiale. Marele paradox de Gelu Negrea (Cartea Românească).

 
Dacă am spus Caragiale, să nu uit să adaug: Eminescu, bucuros de a vedea cum critici universitari de vîrf se apleacă, în ultimii ani, asupra subiectului. Eminescu explicat fratelui meu de Ioana Bot (ART) e o altă apariţie importantă, cumva umbrită de marketingul şi de promovarea marilor edituri.
 
Iată o problemă ce trebuie rezolvată nu haiduceşte, ci prin exercitarea constantă a spiritului critic. Titlurile defavorizate prin apariţia la edituri mai mici merită acelaşi tratament din partea noastră ca şi cele puse în vitrină de marile case editoriale. Cu aceasta am ajuns, rapid, la cărţile-vedetă ale anului editorial 2012, care-şi merită cu prisosinţă statutul: Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu (Humanitas), Interna­ţionala mea. Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi (Polirom), apoi două titluri care – parcă simbolic – au fost lansate în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră la Gaudeamus: Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste de Andrei Pleşu (Huma­nitas) şi Cerşetorul de cafea (Opere, III) de Emil Brumaru (Polirom). Succesul la public şi la critică al corespondenţei lui Brumaru, publicate în colecţia pe care o coordonez la Polirom, nu e în nici un fel vreun merit al coordonatorului, ca şi la ediţia de Proză (Opere, II) de Gellu Naum, îngrijită de Simona Popescu.

E însă un merit al criticilor care îşi îndreaptă augustele lor priviri şi spre editurile mai mici, pentru a observa, de exemplu, ediţia Dincolo de frontiere. Opere din regretatul Sorin Stoica (la Casa de pariuri literare); sau spre editurile puternice, dar nu din Centru, pentru a înregistra un volum ca Intelighenţia rusă azi de Vasile Ernu (traducere şi note de Vladimir Bulat, Cartier).

 
Polirom şi Humanitas îşi continuă competiţia la vîrf şi la capitolul cărţilor inclasificabile: Humanitas cu ancoră în trecutul dramatic, prin extraordinarele Scrisori către Monica. 1947-1951 de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (ediţie îngrijită de Astrid Cambose), iar Polirom cu un cursor acoperind cele mai inventive formule: cum este cea a lui Eugen Istodor din 101 cărţi româneşti de citit într-o viaţă.
 

Cercetînd acum distribuţia pe genuri, concurenţa se arată aprigă şi la proză, şi la poezie. Mărturisesc că nu prea înţeleg „opinia“ conform căreia 2012 ar fi mai slab la capitolul proză, spre deosebire, chipurile, de anii trecuţi. Numai juror să nu fii anul acesta şi să fii obligat să alegi între: Cronicile genocidului de Radu Aldulescu (Cartea Românească), Pînă la capătul liniei de Petre Barbu (Cartea Românească), Toate bufniţele de Filip Florian (Polirom), Arhivele de la Monte Negro de Octavian Soviany (Cartea Românească), Viitorul începe lunide Ioana Pârvulescu (Humanitas), Femeile insomniacului de Radu Ţuculescu (Cartea Românească), Vieţile paralele de Florina Ilis (Cartea Românească), Deplasarea spre roşu de Radu Mareş (Polirom),Omar cel orb de Daniela Zeca (Polirom), Craii şi morţii de Dan Stanca (la Cartea Românească), Arca de Dan Perşa (Editura Tipo Moldova), Planuri de viaţă de Vasile Baghiu (Polirom), Nepotul lui Dracula de Alexandru Muşina (Aula), După Sodoma de Alexandru Ecovoiu (Polirom), Luiza Textoris de Corin Braga (Polirom),Dragostea, chiar eade Corina Sabău (Polirom), Strada de Adrian Chivu (Polirom), În drum spre sud. Roman de aventură de Adrian G. Romila (Brumar), plus Hotel Universal de Simona Sora (debut în roman, Polirom).

 
La poezie e la fel de dificil (bucuria criticilor, necazul juriilor): Aurel Pantea, Nimicitorul (cu o versiune în latină de Marcela Ciortea, Limes), Radu Vancu, Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher), Vlad Moldovan, Dispars (Cartea Românească), Liviu Ioan Stoiciu,Substanţe interzise (Tracus Arte), Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei (Casa de pariuri literare), Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale (Cartea Românească), Ana Dragu, Păzitoarea (Charmides), Andra Rotaru, Lemur (Cartea Românească), plus debutanţii în poezie Bogdan-Alexandru Stănescu, cu Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), şi Marius Chivu, cu Vîntureasa de plastic (Brumar).
 

La critică, istorie literară şi eseu, pe lîngă titlurile deja menţionate datorate Ioanei Bot, lui Dan C. Mihăilescu, lui Mircea A. Diaconu şi Gelu Negrea, de citit neapărat Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic. Şi alte eseuri de­spre simplitate (Polirom), Mircea Mihăieş, Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (Polirom), Virgil Nemoianu, Postmodernismul şi identităţile culturale. Conflicte şi coexistenţă (traducere de Laura Carmen Cuţitaru, Editura Universităţii „Al. I Cuza“), Gelu Ionescu, Tîrziu, de departe (Cartea Românească), Ion Simuţ, Vămile posterităţii. Secvenţe de istorie literară (Editura Academiei Române), Antonio Patraş, Literatură şi biografie. În căutarea omului din carte (Editura Timpul), Sanda Cordoş, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică (la Cartea Românească), Mihaela Ursa, Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă (Cartea Românească), şi debutanţii absoluţi Claudiu Turcuş, Estetica lui Norman Manea (Cartea Românească), şi Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Cartea Românească).

Ultima secţiune, de altfel, este şi cea mai „deschisă“, mai supusă hazardului, mai curajoasă deopotrivă literar şi critic. S-o completăm prin vizualizare: Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă (Casa de Editură Max Blecher), Anatol Grosu, Epistola din Filipeni (Casa de Editură Max Blecher), Alex. Văsieş, Lovitura de cap (Casa de pariuri literare), Radu Niţescu, gringo (Casa de pariuri literare), şi un cristian, Morţii Mă-tii (Casa de pariuri literare).

După mine, debuturile sînt (ar trebui să fie) o responsabilitate şi a editurilor, şi a criticilor: fiindcă ele ne dau, simplu spus, harta de mîine.

Portret de grup. Subiectiv

autor: Claudiu Turcuş

Anul cultural 2012 a fost, inevitabil, înăbuşit de seismele politicii dîmboviţene. Protestele „huliganice“ din iarna trecută au condus la înlocuirea guvernului PDL, iar apoi la instaurarea regimului USL, care n-a pierdut deloc vremea, năpustindu-se împotriva ICR-ului (pe care l-a cam desfiinţat, cel puţin pînă în prezent) şi împotriva unui preşedinte jucător tot mai antipatizat de populaţie. Eşecul detronării lui Băsescu din vară, plagiatul indiscutabil al premierului Ponta şi linşajul celei mai performante instituţii culturale autohtone m-au făcut să nu-mi exercit votul pe 9 decembrie. Nu ştiu ce se va întîmpla cu cercetarea după înfiinţarea noului minister care pretinde că-i va purta de grijă, dar socotind că despre bursele CNCS, care trebuiau demarate la 1 octombrie, nu se aude încă nimic, iar call for project-ul din 2013 va fi probabil anulat, nu-mi miroase a bine.

Eseul critic

Pe fondul acestei atmosfere tensionate, dar acaparante inclusiv pentru cronicarii revistelor culturale, au apărut niște cărți – din păcate destul de puține – ce merită toată atenția. Firește, riscul ce trebuie asumat cu ocazia unor asemenea bilanțuri este triplu. Pe de o parte, subiectivitatea perspectivei e inerentă, chiar necesară. Oricum, obiectivitatea nu-mi pare validă dacă se construiește pe anularea subiectivității. S-ar obține abia un artefact exegetic sterp. Întrucît criticul ar trebui măcar ca, pe lîngă criterii, să aibă și niscaiva gust: pariurile literare nu-s decît parțial „științifice“. Al doilea risc este cantitativ: efectiv nu se poate citi tot, iar al treilea ține de circulația volumelor. Adesea, cronicarul se zbate să obțină anumite cărți, unele edituri neconcepînd să trimită volume de promovare, iar altele neavînd nici măcar rețea de distribuție în librării.

 

Grăbind pasul, aș spune că portretul de grup al cărților pe care le socotesc importante în 2012 are în centru eseul critic. În Eminescu explicat fratelui meu (Art), Ioana Bot reușește o recontextualizare marcat formalistă a poeticii eminesciene, Mihaela Ursa oferă prinEroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă (Cartea Românească) cea mai personală dintre cărțile sale, Ilina Gregori reușește în Cioran. Schiță pentru o biografie imposibilă (Humanitas) să dea o replică fragmentară, dar incitantă, stilului hard de biografie anglo-saxonă, iar Sanda Cordoș leagă inspirat o serie de articole pentru a spune, în Lumi din cuvinte (Cartea Românească), povestea literaturii române între clandestinitate și identitate. Debutul lui Mihai Iovănel – Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (Cartea Românească) – lămurește dacă nu definitiv, atunci cu acuitate documentar-stilistică și fermitate necruțătoare dilema evreului de la Dunăre. Celălalt debut, al Simonei Vasilache, Cinstite obraze, moftangii și domni (Cartea Românească), conține, fără echivoc, numeroase speculații de ansamblu inteligente asupra morfologiei tematice a onoarei, dar expediază din punct de vedere analitic o problematică altfel ofertantă. În schimb, abordînd integral Noul Cinema Românesc, dar mai ales conectându-l coerent tradiției realiste baziniene, Andrei Gorzo articulează/legitimează, în Lucruri care nu pot fi spuse altfel (Humanitas), critica de film autohtonă.

 

Anul Caragiale și-a mobilizat fidelii: în același stil jovial-detectivistic, Gelu Negrea anunță epuizat, către finalul studiului Caragiale. Marele Paradox (Cartea Românească), că închide șantierul dedicat lui Nenea Iancu, iar Mircea A. Diaconu excelează în a costrui un Caragiale pentru uzul inițiaților în Fatalitatea ironică (Cartea Românească). Vedeta restituirilor este Dan C. Mihăilescu – antologiile sale vor rămîne de referință! –, deși volumul I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (Humanitas) se dovedește doar savuros, nu și vertebrat teoretic. Din păcate n-am apucat să citesc cartea Ioanei Dunea, Literatura reideologizării. 1957-1964. Poezia (Tracus Arte), care se anunță promițătoare măcar prin titlu.

Rețin, de asemenea, două studii consistente ce problematizează benefic chiar conceptul central al criticii: interpretarea. Breviar sceptic şi alte eseuri despre simplitate (Polirom), semnat de Valeriu Gherghel, demască erudit capcanele interpretării, arătînd că nu orice deschidere exegetică aduce și sporul de relevanță, după cum nu orice dogmatism hermeneutic este întotdeauna nefast. Ioan Pânzaru – în Regimul interpretării. Literatura şi sensul acţiunii (Polirom) – extinde problematica înspre social, libertatea de interpretare fiind abordată ca formă superioară de recuperare/instituire a normativului comunitar.

Poezia

Portretul de grup s-ar continua, într-un plan secund, dar totuși pregnant, cu poezia. Volume rezonabile, ce confirmă consecvența tinerilor poeți, semnează: Vlad Moldovan (Dispars), Rita Chirian (Asperger), Andra Rotaru (Lemur) – apărute la Cartea Românească –, Dmitri Miticov (Dmitri: uite viaţa), Iulia Militaru & Anca Bucur (dramadoll) – ieșite la Casa de Editură Max Blecher. Revenirea lui Dan Sociu la prima iubire (prin Poezii naive şi sentimentale), după escapada prozastică, îmi pare de bun augur, deși parcă sub alonja Cîntecelor excesive (favoritul meu). Un volum care iese discret din plutonul rezonabililor este Păzitoarea (Charmides) crepuscular-minimalistă a Anei Dragu. Debutanții de la Casa de pariuri literare – Alex Văsieș (Lovitura de cap) & Radu Nițescu (Gringo) par promițători, însă i-aș plasa sub debuturile din 2011 semnate de Andrei Dósa, respectiv Matei Hutopila. Un altfel de debut – substanțial, sofisticat, inclasabil momentan – este Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească). Maturitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, cu precădere cea culturală, se (re)simte. Dintre seniori, merită salutat Traian T. Coșovei (Jurnalul morilor de vînt, Tracus Arte) & Aurel Pantea (Nimicitorul, Limes). Însă cele mai bune volume de poezie ale anului 2012 aparțin lui Radu Vancu & Marius Chivu. Frînghia înflorită(Casa de Editură Max Blecher) & Vîntureasa de plastic (Brumar) merită pe deplin citite și premiate oricînd.

Proza

După regalul anului precedent, proza rămîne ștearsă în 2012. Povestirile/nuvelele lui Liviu Antonesei Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia (Polirom) & Petre Barbu Pînă la capătul liniei (Cartea Românească) ilustrează impasul speciei, chiar dacă conțin fragmente grozave. Un prozator consistent anunță, în schimb, debutul lui un cristian. E drept că, prin Morții Mă-tii (CDPL), autorul a cam epuizat un spațiu stilistic, dar aștept cu interes a doua carte. Deplasarea spre roșu (Polirom), romanul lui Radu Mareș, și „debutul“ lui Alexandru Mușina în proză – Nepotul lui Dracula (Aula) mențin cota de profesionalism epic, iar Toate bufnițele, de Filip Florian, din păcate, este – asemeneaZilelui regelui – sub intensitatea excelentului Degete mici (Polirom).Vieți paralele (Cartea Româ­nească), marele proiect narativ al Florinei Ilis, ar fi putut deveni cartea anului dacă niște „filozofii“ virtualiste, bîntuind încă din Chemarea lui Matei, nu l-ar fi subminat.

 

Prin urmare, rămîn trei cărți emblematice care să concureze pentru acest statut. Prima ar fi Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas). Dezbră­cînd abordarea de zorzoanele teologale, dar absorbind sensurile de adîncime ale tradiției hermeneutice, Andrei Pleșu face o incursiune erudit-captivantă printre pildele lui Isus, descoperind un personaj atipic: sceptic, uneori cinic sau eruptiv, însă profund dialogal, eminamente liber. A doua aparține venerabilului profesor Ion Ianoși. Internaționala mea. Cronica unei vieți (Polirom) reprezintă o pledoarie echilibrată, pentru asumarea integrală a propriei biografii. În fine, explorările labirintice ale lui Mircea Mihăieș din Ce rămîne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapa­tawha (Polirom) compun, finalmente, un tom remarcabil.

În încheiere, menționez două evenimente majore: Premiul pentru Cel mai bun scenariu, acordat la Cannes regizorului Cristian Mun­giu, pentru filmul După dealuri, și Premiul Național pentru Literatură acordat de USR lui Norman Manea. Confirmare și reconciliere. E ceva, nu?

Mitologiile anului 2012 şi resurecţia poeziei: debutanţii (I)

autor: Şerban Axinte

 

În anul care tocmai s-a încheiat, au apărut foarte multe cărţi bune de poezie. În legătură cu 2012, după cum ştim cu toţii, au proliferat tot felul de mitologii. Nu e locul aici pentru dezvoltarea acestui subiect. Cert este că foarte multe teorii (ştiinţifice, mistice, ezoterice) au vorbit/ vorbesc despre o schimbare sau, dacă vreţi, despre o limită ce se doreşte a fi depăşită pentru a se păşi într-un „altceva“ învăluit deocamdată în mister. Dacă există vreo legătură directă între mitologiile anului ce tocmai s-a scurs şi acest reviriment poetic, nu pot şti cu certitudine. Pînă una-alta, de un fapt sînt sigur: poezia a mers mai departe în ritm accelerat şi a continuat să numească prin ea însăşi noi şi noi modalităţi de percepţie a realităţilor cu care interferăm. Mă concentrez, în această primă intervenţie retrospectivă, pe debuturi, doar pe acelea care, după părerea mea, sînt cele mai tuşante.

Chirurgii, disecţii, stări de necesitate

Poezia lui Alex Văsieş din Lovitura de cap (Casa de pariuri literare) comunică o anumită tensiune psihică ce îşi caută în permanenţă debuşeele. Asta din cauză că textul curge aparent fără control pînă în punctul în care îşi găseşte propria logică. Ritmul alert, compulsiv alimentează o poezie a notaţiei surtcircuitată de reflecţii scurte şi seci. Poetul bruschează frazele pentru a le impune parcă o altfel de energie. Uneori, jocul său combinatoriu duce spre asocieri riscante, dar remarcabilă rămîne totuşi lipsa de rigiditate a formulei sale poetice, particularitate ce va avea consecinţe dintre cele mai bune pe viitor. Atenţia organizează lumea din jur. Unele scene devin astfel semnificative pentru că sînt pur şi simplu observate: „Este o noapte în care toţi vorbesc despre tine/ şi este o noapte în care nu vorbeşte nimeni/ la fel de dăunătoare/ contează că eu le provoc şi încerc/ să ies cît mai aşezat din fiecare“ (Persana). Serii de gesturi oarecum banale racolate din exterior capătă o gravitate nelămurită precum cea a emoţiilor cărora nu li se depistează imediat cauza. O altă particularitate, aş zice importantă, ar fi aceea a rescrierii unor teme sau a unor obsesii literare foarte mari printr-o grilă hiperactuală, amprentată de imaginarul IT sau de un altul înrudit cu acesta: „pîlpîie împreună cu o luminiţă/ ce rulează-n unitate./ de unde nimeni nu-i poate ridica,/ scriptul ăsta – lumea lipsită de interogări/ şi chei primare./ rîul curge mai departe, infectat,/ are zgomotul unui cooler./ după erori şi cîteva binare,/ ea îl masturbează cu picioarele –/ prima lor probă./ apoi un generator de IP care să închidă portiţa“ (doi hackeri la mal).

 

Foarte puternic mi se pare volumulgringo (Casa de pariuri literare) al lui Radu Niţescu. Frazele scurte, mitraliate alternează cu altele care vizează construcţii mai ample prin care dimensiunea epică, foarte importantă, se fixează mai bine. Deci, sacadare şi curgere controlată, „istorie“ în viteză. Toate acestea pentru impregnarea unei anumite stări de necesitate, singurul mod în care cel în cauză pare să poată comunica ceva cu adevărat despre sine. Insul scindat prin definiţie, alcătuit din rămăşiţele lumilor pe care le traversează, rezonează la multe dintre aspectele schizoide ale existeţei. De aici, un joc de imagini violente care alimentează în permanenţă „gunoiul minţii“: „nu am fost niciodată normal/ la naştere aveam mîinile prinse într-un nod/ ca un cordon ombilical pe care/ obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă/ acum mă descurc cum pot/ beau lapte dintr-o cană fără toarte/ paiul“ (i am legend). În gringo aveam de a face cu „istorii exemplare“ răsturnate. Totul se petrece cu un scop precis: visul libertăţii, căutarea fericirii, căutarea ordinii mondiale etc. Dar, în confruntarea cu paradigmele Americilor (la propriu, dar mai ales la figurat), deziluzionarea crudă nu pare a avea decît un singur antidot: asumarea pînă la capăt a nocivităţii ca singură şansă de a merge mai departe. Fără zorzoane şi alte glazuri înşelătoare. Ultimul poem al cărţii – printre cele mai bune – este, în opinia mea, un refuz categoric al întregului sistem de valori la care aspiră societăţile contemporane: „ţie care eşti superior femeilor/ ţie care cunoşti femeia albă şi femeia neagră şi femeia galbenă/ ţie îţi spun/ în india am văzut noua ordine în primele sîngerări/ ţie încă o dată şi încă o dată îţi spun în new york nu există ordine mondială/ fie ea nouă sau veche/ însă vei găsi ceea ce cauţi la cernobîl/ şi acolo să mergi ca un pelerin la mănăstire“. Radu Niţescu revitalizează o anumită zonă a poeziei cu tentă socială, fără însă ca teza implicită să fie în vreun fel supărătoare.

 

Volumul re.volver (Casa de pariuri literare) al Liviei Ştefan se remarcă la un prim nivel prin limbajul frust, dar fără exagerări inutile, dublat de o voce interioară care dispersează sau, dimpotrivă, amplifică pînă la paroxism efectele violente ale exteriorului. Deoarece Livia Ştefan este şi un excelent artist fotograf, voi recurge la metafora negativului pentru a spune cîteva cuvinte despre poezia din volumul mai sus amintit. Lumea văzută prin negativul ei are o cromatică răsturnată. Dar efectul optic e totuşi ceva mai complex. Tot ceea ce formează obiectul fotogramei ni se înfăţişează într-o lumină orbitoare care dizolvă celelalte nuanţe. Abia prin expunere şi prin chimia revelatorului încep să se distingă, treptat-treptat, contururile obiectelor. Dar care e adevărul despre ele? Care e imaginea lor adevărată? Nu există pînă la urmă decît percepţia pe care o alegem noi. Astfel, poezia Liviei Ştefan este una a perceţiei acute, filtrată dureros prin porii unei biografii „scandaloase“, ceea ce înseamnă, în definitiv, acceptare şi neacceptare în acelaşi timp sau, altfel spus, o chirurgie a sufletului care riscă în orice moment să devină disecţie a lui, de vreme ce revelatorul nu poate să scoată la iveală altceva decît procesele de moarte: „spre casă/ cadavre de cîini/ şi maşini arse/ autostrada e un sicriu de lux/ pe care îl cărăm în spate pe rînd/ şi cu degetele scormonesc prin zgomot/ după tatăl meu care bea/ sub asfalt/ după copilul meu/ adînc îngropat şi el/ gunoi/ între oameni şi cîini/ şi mă opresc mereu/ ca un osîndit care nu-ţi spune/ cu voce tare dorinţa“.

Viaţa, uitarea

Despre poemele aerate ale Laurei Dan din Începe să doară puţin (Tracus Arte) pot spune că sînt echilibrate ca tensiune, bine scrise, impregnate de un soi de seninătate paradoxală. Paradoxală, pentru că trama cărţii este una gravă şi cu multiple implicaţii psiho-emoţionale. Tatăl, o prezenţă incertă, un rău difuz, imposibil de numit, este liantul unor „amintiri“ foarte puţin narativizate ce trebuie cumva scoase afară. Cu violenţă, printr-un avort simbolic: „îmi avortez aici, în apa lumii, amintirile/ poate ies din întuneric mai uşoară“ (Familia noastră e un imbox gol) sau printr-o naştere adevărată: „aştept un semn/ la care să-mping tare ca o gravidă“ (Vreau). Între aceste două forme radical diferite de expulzare are loc procesul, trecerea de la durerea care taie ca o „lamă de fierăstrău“ la puritatea visului în sfîrşit vindecat: „hai dormi/ privirea ta ar putea ajunge/ în linişte/ la capătul lumii“. Imaginile poetice au ceva volatil în ele. Chiar şi atunci cînd pare că taie cu bisturiul în carne vie, poeta ştie să sufle delicat peste rană. Un gest plin de tandreţe, dar care ascute, de fapt, şi mai mult durerea.

Una dintre cele mai bune cărţi de poezie din 2012 este Vîntureasa de plastic (Brumar) a luiMarius Chivu. O carte-poem deosebit de intensă, o descărcare emoţională filtrată şi decantată prin biografeme ce permit realităţii „reale“ să se strîngă în sensuri profunde, ireductibile. Semantica şi emoţia au corp comun, o reală coborîre a minţii în inimă făcînd posibile percepţia şi înţelegerea unui aspect din viaţă (boala mamei), în dimensiunea lui fondatoare. Cel care intră în experienţă mai seamănă doar foarte puţin cu acela care iese din ea. Spun asta în ciuda faptului că ieşirea din experienţă nu se realizează complet, ea fiind înlocuită cu ceea ce rămîne după alchimizarea ei: instituirea unei noi lumi interioare, a visului şi a nostalgiei. Visul vieţii care nu e decît moarte e analog cu acela al morţii care nu e altceva decît uitare. Iar meritele estetice ale cărţii revalidează aceste asocieri/ analogii vechi de cînd literatura: „încercăm să-ndepărtăm ce-a rămas deformat/ s-o facem să se ţină/ să meargă/ să vorbească cu noi/ încredinţaţi că oricine are dreptul/ în ultimă instanţă/ să-i iasă un număr magic/ care să imite viaţa“. Agonia mamei, împuţinarea ei cu fiecare zi de aşteptare, nu e redată prin macroscopul hiperrealităţii focalizat pe subiect, ci prin răsfrîngerile atmosferei create şi prin tensiunile individuale ale celui ce percepe totul şi îşi aminteşte totul.

Percepţia incizională

Poezia Teodorei Coman din Cîrtiţa de mansardă (Casa de Editură Max Blecher) atinge un anumit grad de insolit, rămînînd în acelaşi timp în zona unei simplităţi frapante. Universul ei pare a fi unul domestic prin excelenţă, cel puţin aşa sînt obiectele ce i se ivesc în cale ca nişte mici revelaţii. Dar revelaţiile despre care vorbesc nu au nici o legătură cu reevaluarea lăuntrică a normalităţii sau a cotidianului uniform – ce ar putea eventual să conducă la vreo stare de armonizare cu exeriorul. Nici vorbă. Revelaţia este posibilă pentru Teodora Coman după o explorare milimetrică, după o aventurare lipsită de exaltare – dar asumată dureros – prin ungherele uneori luminate, alteori întunecate ale anostului. Toate acestea se află în legătură şi cu un imaginar anatomic învestit cu o simbolistică răsturnată. Dar, ţin să precizez, efectul poetic care decurge din blurarea realităţii nu mizează pe construcţiile oximoronice, atît de uzitate sub alibiul modernităţii/ postmodernităţii, ci pariază pe coerenţa şi singularitatea propriului cod al percepţiei. Iar el aduce în acelaşi plan realităţile cunoscute de noi toţi, dar şi perspectiva incizională asupra lor.

 

Transcriu aici cîteva rînduri dintr-un interviu acordat de autoare Andrei Rotaru pentru www.agentiadecarte.ro: „îmi place poezia incizională, care cere tranşare şi tranşanţă, dar fără efectele speciale ale rănii. […]. E o autodecupare la limită, chit că se pierde mult din aspectul estetic. Pot alege şi manichiura, ce-i drept, dar ea se înscrie mai mult în decorativ… Excesul de retorică ajunge să aibă efectul unui anestezic al trăirii“. Mi se pare că avem de a face aici cu o veritabilă artă poetică. Deloc nouă, e adevărat, dar care, trecută prin codul personal al percepţiei, produce efecte poetice insolite: „în loc de brăţări, să purtăm fără teamă/ garouri“ sau „mai apar şi eu din cînd în cînd/ mă atîrn în gol ca pungile cu mîncare/ ale bolnavilor fără frigider“. Percepţia incizională face posibilă expandarea realului, adică interiorizarea a ceea ce obiectele ascund dincolo de voalul dual al esenţei lor: „nici acum nu îmi dau seama/ dacă sînul stîng/ mai vascularizat/ decît cel drept/ e o plapumă groasă pentru inimă/ sau doar o pernă/ pentru sufocare“, sau: „pe măsură ce primesc flori/ de la fiecare copil din clasă/ creşte în braţe buchetul imens/ care mă ascunde de lume/ cum n-au făcut-o/ nici voalul de doliu/ nici cel de mireasă“. Iar acest voal dual nu e străbătut decît de cei doi ochi nevăzători ai cîrtiţei, care, în joaca ei serioasă şi crudă, şi-a săpat galerie pe undeva pe deasupra întunericului, precum peştii ieşiţi din apă ca „să ia o gură imensă de aer cu preţul vieţii“. 

Alături de Vîntureasa de plastic a lui Marius Chivu (căruia greu îi pot conferi totuşi statutul de debutant), Cîrtiţa de mansardă este, în opinia mea, cel mai convingător debut în poezie din 2012.

Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos

autor: Elisabeta Lăsconi

Mai în glumă, mai în serios, geopolitica îşi spune cuvîntul şi pe tărîmul editorial: cînd o ţară, cîndva Japonia, acum China, devine o mare putere sau evenimente majore zguduie Orientul, sporeşte interesul pentru literaturi îndepărtate, căci ficţiunea dezvăluie straturile profunde ale unor lumi, pe care ştirea şi reportajul doar le survolează şi le reflectă numai ca suprafaţă.

Prima noutate spectaculoasă o aduce literatura chineză, care, odată cu Nobelul cîştigat de Mo Yan, începe să intereseze în mod serios, aşa că probabil vor veni şi alte revelaţii. Oare urmează un boom chinezesc similar celui sud-american, de la care a trecut jumătate de secol? Vor descoperi cititorii, chiar şi cu întîrziere, două cărţi extraordinare, apărute la Editura Curtea Veche: Totemul lupului de Jiang Rong, în 2011 (tradus de Roxana Rîbu, de care sper să mai auzim!), şi Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei de Jung Chang, în 2009?

 

Nu doar China interesează, ci întreaga Asie. Succesul romanului Cel care mă aşteaptă de Parinoush Saniee, apărut la Editura Polirom, vine de la subiect (soarta unei femei urmărită la toate vîrstele din copilărie pînă la senectute), de la coperta cu un chip feminin ascuns de un văl albastru, dar, mai ales, de la misterul Iranului de azi, cu tot ce înseamnă educaţie şi căsătorie, familie şi revoluţie. Deja cărţile anunţate pe site anunţă o turnură orientală în selecţia făcută de Bogdan-Alexandru Stănescu.

 
Predomină încă spaţiul anglo-saxon, majoritatea traducerilor vin din engleză, deşi multe reflectă şi alte lumi (India, Pakistan, Malaezia, Canada), ce subminează lent supremaţia americană şi britanică. Din fericire, există încă o „literatură imperială“, cea spaniolă, şi ea se menţine constant în atenţia publicului.

Se manifestă şi o tendinţă meritorie, de a oferi cititorilor cărţi consacrate în traduceri noi. Astfel, James Joyce s-a bucurat la Editura Humanitas Fiction de strădania inegalabilei Antoaneta Ralian de a reinventa în româneşte Portret al artistului la tinereţe, de ambiţia lui Radu Paraschivescu de a înfăţişa altfel Oameni din Dublin. Seria Ernesto Sabato se deschide cu Tunelul, într-o nouă traducere, de Tudora Şandru Mehedinţi. Şi Raport către El Greco a fost reeditat, transpus acum din original de Alexandra Medrea-Danciu, într-atît de îndrăgostită de scrisul lui Nikos Kazantzakis încît a ajuns să-i înveţe limba.

Şi la Editura Allfa a apărut o nouă traducere a uitatului roman Kim de Rudyard Kipling, ca şi a capodoperei Cevengur de Andrei Platonov (tradus de Antoaneta Olteanu). Este bine-venită iniţiativa Editurii Polirom de a republica romanele clasice – Viţelul de aur şiDouăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, în ediţie integrală, cu pasajele cenzurate la apariţia lor în original.

Biblioteca Polirom cea acaparatoare

În 2012, la Editura Polirom au apărut 71 de titluri, dintre care 48 complet noi, astfel colecţia „Biblioteca Polirom“ mai are puţin pînă la mia de titluri. Centrul de greutate îl formează autorii nobelizaţi: Samuel Beckett cu două volume din integrala operei, John Steinbeck cu două romane de tinereţe, Jose Saramago cu ultimul roman –Cain, Günther Grass cu inclasificabila Între Germania şi Germania, Orhan Pamuk cu eseul strălucit Romancierul naiv şi sentimental.

 

În vecinătate se plasează autorii pe care Nobelul i-a ratat (Vladimir Nabokov, Blazon de bastard; Vasili Grossman, Drumul) şi garnitura serioasă de candidaţi la Nobel: Philip Roth cu La revedere, Columbus, debutul de povestitor, Joyce Carol Oates cu Grădina plăcerilor lumeşti deschizînd celebra-i trilogie, Carson McCarthy cu romanul zguduitor Marea trecere, parte a unei trilogii, Salman Rushdie cu neaşteptata confesiune despre anii cînd s-a aflat sub fatwa, Joseph Anton. Memorii. Intenţia de a impune scriitori se vede în cazul lui Don DeLillo, cu două romane publicate – Cosmopolis şi Punctul Omega, şi al Sofiei Oksanen, autoarea finlandeză care şi-a adjudecat premiile europene şi căreia-i lipseşte doar Nobelul, promovată cu două cărţi despre dramele de familie şi impactul istoriei în Finlanda şi Estonia: PurificareVacile lui Stalin.

 

Au apărut şi autori de succes, pentru toate gusturile: unii au opera deja încheiată (Henry Miller, Înţelepciunea inimii; Jack Kerouac, Oceanul e fratele meu; Charles Bukowski, Hollywood), alţii şi-au creat un orizont de aşteptare (Chuck Palahniuk, SnuffBlestemaţi; Tom Wolfe, Eu sînt Charlotte Simmons).

Discret, s-a echilibrat balanţa între imperiul anglo-saxon şi celelalte literaturi, cu scriitorii originali din ţări cu istorie veche şi recentă interesînd enorm: Zeruya Shalev cu romanul Fărîme de viaţă; Alaa al-Aswani cu povestirile din Aş fi vrut să fiu egiptean; Elif Shafak, mărturisindu-şi complicatele identităţi într-o confesiune – Lapte negru; Ryu Murakami cu provocarea japoneză – Hituri celebre ale epocii Showa.

Ca în fiecare an, autori noi intră în portofoliu: unii sînt cunoscuţi şi premiaţi în SUA, ca Siri Hustvedt (O vară fără bărbaţi) şi Francisco Goldmann (Rosteşte-i numele), în Anglia ca Peter Hobbs (În livadă, rîndunicile); alt autor, Sandor Zsigmond Papp (Vieţi mărunte), pendulează între Ungaria şi România, o autoare, Parinoush Saniee (Cel care mă aşteaptă), este ba publicată, ba cenzurată în Iran.

Interesant mi se pare că toţi debutanţii publicaţi scriu în limba engleză, dar despre lumi diferite: ţinuturi sălbatice din Alaska şi Canada (Eowyn Ivey, Copila de zăpadă; Kathleen Winter, Annabel), Vestul american de altădată (Patrick deWitt, Fraţii Sisters), România din 1989 (Patrick McGuiness, Ultimele o sută de zile).

Raft rafinat şi frumos escortat

„Raftul Denisei“ de la Editura Humanitas Fiction atrage prin diversitate şi rafinamentul selecţiei, prin preferinţa pentru scriitoare şi prin intuiţia ce sesizează talentul unui autor de la debut. Denisa Comănescu a ochit la vreme doi autori nobelizaţi, Mo Yan şi Herta Müller, are fler pentru bestseller şi un dar rar de a găsi cărţi care să placă tuturor, indiferent de gust ori pretenţii culturale.

Banderola Nobel a indicat şi în 2012 piese de rezistenţă: Lacul de Yasunari Kawabata, Miramar de Naghib Mahfuz, cele două volume din trilogia autobiografică a lui J.M. Coetzee. Şi pe măsura lor, romanul lui Yukio Mishima, Îngerul decăzut, ce încheie tetralogia Marea fertilităţii. Au apărut un nou şi straniu roman de Ismail Kadare (Spiritus) şi un volum de nuvele de Amos Oz (Muntele Sfatului Rău), ambii autori plasaţi sus de tot de ani buni pe listele caselor de pariuri cînd începe „sezonul Nobel“.

Diversitatea se vede în promovarea autorilor din culturi diferite, cu a doua ori chiar a treia carte: din Orient – japonezul Taichi Yamada (N-am mai visat de mult că zbor), Tash Aw malaezianul (Harta lumii nevăzute), din Europa – elveţianul Martin Suter (Small World) şi italianul Alessandro Barricco (Emmaus), din SUA – prozatori obsedaţi de trecutul şi dramele familiei ca Nicole Krauss (Marea casă) şi Dave Eggers (Opera sfîşietoare a unui geniu năucitor).

Autorii traduşi în premieră semnalează tentativa de a recupera cărţi-reper de ieri şi de azi, familiare publicului prin ecranizări – Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de Horace McCoy şi În sălbăticie de Jon Krakauer, ori clasici ai modernităţii precum Kafu Nogai (Komayo). Şi aş observa o tendinţă a romanului cu „miez“ cultural, centrat pe un tablou celebru (Eu, Mona Lisa de Jeanne Kalogridis), pe episoade esenţiale din biografia unui mare autor ca Ernest Hemingway (Soţia din Paris de Paula McLain), sau lansat spectaculos cu ajutorul unui film (Descendenţii de Kaui Hart Hemmings).

Seriile de autor îşi au publicul fidel, care s-a bucurat de cîte o nouă apariţie: Insula de sub mare de Isabel Allende, Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt, Manuscrisul găsit la Accra de Paulo Coelho. Aş adăuga o carte de referinţă – Ultimatum de Fernando Pessoa, cuprinzînd articole şi eseuri din multiple zone, inclusiv ocultiste.

Denisa Comănescu încearcă să preschimbe Cenuşăreasa în frumoasa balului prin colecţia intitulată „Poezia“, în care au apărut două volume ale unor poeţi remarcabili – Ernst Jandl şi Carlos Drummond de Andrade. Dar succesul vine cu o carte singulară – Suflare în vînt, cuprinzând 100 de poeme de Bob Dylan traduse de Mircea Cărtărescu. Singulare şi în afara colecţiilor sînt şi cele două minunăţii apărute la Editura Humanitas, Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf şi Watership Down de Richard Adams, ce se adresează copiilor de toate vîrstele.

Ascensiuni previzibile

Editura Allfa a sărbătorit în 2012 un an de la ieşirea pe piaţa de carte cu „Strada ficţiunii“, cu trei serii – Clasic, Contemporan şi Bestseller. Şi proiectul s-a impus cu autori de multă vreme consacraţi, dar cu opere traduse prima oară: Abel Sanchez. Sfîntul Manuel cel Bunde Miguel de Unamuno, Cărarea cuiburilor de păianjen de Italo Calvino, Casa molimei de Jim Crace, Chitaristul de Luis Landero şi Trădarea de Helen Dunmore.

 

Li s-au adăugat autori ai secolului al XX-lea ce merită descoperiţi cu titluri-reper: Facultatea lucrurilor de prisos de Iuri Dombrowski şi Omul invizibil de Ralph Ellison. Aş remarca şi aici diversitatea zonelor culturale şi miza pe scriitoare prin japoneza Hiromi Kawakami (Manazuru) şi turcoaica Hatice Meryem (De-aş avea un soţ cît o muscă), prin debuturi cosmopolite ce transgresează spaţii culturale: Chloe Aridjis (Cartea norilor) şi Michael David Levi (Oracolul din Istanbul), căci autorii ies cu îndrăzneală din orizontul familiar.

 
Editura Trei şi Pandora M au ţintit cîteva cărţi cu succes garantat: Moarte subită, romanul pentru adulţi de J.K. Rowling, şi Harta cerului de Félix J. Palma, al doilea volum din trilogia-omagiu adus lui H.G. Wells, Schimbarea, nuvela autobiografică a lui Mo Yan.

Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely). Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea saŞapte valuri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare. Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.

Editura Art a atras cititorii cu laureaţi Nobel: romanul Jazz de Toni Morrison şi volumul de povestiri Inimă arsă de Le Clézio, cărţi insolite ale unor clasici ai modernităţii – Julien Green (America mea) şi Boris Vian (Scrieri pornografice). Continuă traducerea autorilor cunoscuţi de multă vreme, din zona culturii franceze ori spaniole – Patrick Modiano (În cafeneaua tinereţii pierdute), Tahar Ben Jelloun (Această orbitoare absenţă a luminii), Jorge Edwards (Originea lumii) şi Manuel Vázquez Montalbán (Bărbatul vieţii mele). O excepţie o reprezintă o scriitoare spaniolă cu o operă impresionantă, publicată pentru prima dată la noi: Regina-Zăpezilor de Carmen Martín Gaite.

Surprize, prezenţe notabile şi o aşteptare

Editura Litera, intrată de puţini ani pe piaţa traducerii de literatură contemporană, a plusat cu cîţiva autori de limbă engleză, ce reflectă globalizarea: revelaţii sînt Cîntarea asasinului de M.G. Vassanji şi Femeie albă pe bicicleta verde de Monique Roffey, dovezi că India şi insulele exotice nu contenesc să uimească prin istorii şi destine ieşite din comun. Alt autor vine din Australia, Christos Tsiolkas, cu un roman incisiv – Palma.

În mod evident, două cărţi publicate în nici două luni, Amprenta omuluiO săptămînă în decembrie, ale aceluiaşi autor, Sebastian Faulks, indică intenţia de a-l impune rapid. Alt autor, Ray Kluun, este lansat cu o carte – O femeie la doctor –, confesiune despre boala şi stingerea soţiei. Nu lipsesc din portofoliu debuturile: Dara Horn,Lumea ce va să vină, Sara Winman, Cînd Dumnezeu era iepure. Ambele romane au în centru legăturile puternice dintre frate şi soră, viaţa unor familii de evrei, prinse în dramele istoriei, dovedind o fineţe a scriiturii fără cusur.

Editura Univers a surprins printr-o revenire spectaculoasă. Au revenit autori mari, cunoscuţi cu un bestseller memorabil, acum cu titluri noi: Fata tăcută de Peter Hoeg, traducere din daneză de Grete Tartler, Cartea de gramatică interioară de David Grossman, traducere din ebraică de Gheorghe Miletineanu. Şi alţi autori mi se par interesanţi, la a doua carte publicată la noi: Jan Guillou, Drumul spre Ierusalim, Andrew Crummey, Domnul Mee.

 

Dar meritorie este miza pe doi autori brazilieni, pentru prima dată traduşi, fiecare cu cîte două cărţi: Alberto Mussa (Enigma lui QafMişcarea pendulară) şi Raimundo Carrero (Greutatea umbreiInima mea e sora lui Dumnezeu). Foarte interesante sînt cele două prozatoare argentiniene – Claudia Piñeiro, cu romanul ce a prilejuit o ecranizare de succes, Văduvele de joi seara, şi Lucía Puenzo, Copilul peşte. Şi mai mult decît binevenită este alegerea unor autori spanioli consacraţi, din generaţii diferite: José Luis Sampedro,Zâmbetul etrusc, şi José Manuel Fajardo, Numele meu este Jamaica.

 
Editura Curtea Veche nu şi-a dezminţit opţiunea pentru scriitori maghiari şi ruşi, noutatea o aduc autorii traduşi în premieră: László Krasznahorkai, cu o carte stranie Satantango, şi Mihail Şikşin, cu originalul Scrisorar. Confirmarea vine prin titluri de Vladimir Sorokin (Viscolul) şi Andrei Kurkov (Prieten drag, tovarăş al răposatului).

Tendinţa o confirmă şi alt miniroman apărut la Editura Vellant: Mîinile mici de Andres Barba. Şi aici aş sublinia interesul acordat prozei spaniole – Moştenirea Matildei Turpin de Alvaro Pombo şi Cortegiul umbrelor de Julian Rios. Cărţi stranii şi autori stranii vin din proza franceză (O educaţie libertină de Jean-Baptiste Del Amo, Enigma de Antoni Casas Ros), din cea engleză (Self de Edward Docx), dar bestsellerul Problema Spinoza îi aparţine lui Irvin Yalom, care nu mai are nevoie de prezentare.

Şi o mare aşteptare însoţeşte Editura Leda. Am urmărit pe site, în ultimii ani, titlurile din portofoliu, semnalate cînd primeau un mare premiu literar, şi le tot aştept (Solo de Rana Dasgupta, The Lacuna de Barbara Kingsolver), ca şi alte cărţi, aflate sus de tot în topul vînzărilor: The Night Circus de Erin Morgenstern şi The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer şi Anne Barows. Probabil vor apărea în 2013 şi romanele unor mari scriitori anunţate de anul trecut: Alias Grace de Margaret Atwood (aflată pe lista candidaţilor serioşi la Nobel), Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño, Călăreţul polonez de Antonio Muñoz Molina. Şi aşa, în final, retrospectiva deschide uşa spre anul editorial ce a început.

 
 
 

Observator cultural, Nr. 398

 

 

 

 

1 comment

  1. Nicolae Rotaru

    Ati scapat romanul Viu post-mortem (Ed Detectiv, 2012, lansare Libraria Sadoveanu) fiindca autorul este un silentios si neinregimentat de… 90 de volume incoace! Succes si felicitari celor aflati in vederi! N.R.

Lasă un răspuns