«

»

Nicolae C. Cristoveanu vânătorul şi poveşti despre urmaşii boierilor armeni din Roman

CRISTOVEANU Nicolae C.Nicolae C. Cristoveanu (3 septembrie 1908 – 16 februarie 1993): un nume devenit – curand dupa afirmarea în revista “Vanatorul si Pescarul Sportiv” – marca a seriozitatii si competentei cinegetice, însusiri sustinute nu prin studii de specialitate, ci prin ravna de autodidact si o îndelungata practica vanatoreasca. în virtutea acestor preocupari, dar si a apartenentei la casta “pustilor de elita” ale Bucurestilor, s-a bucurat de notorietate în breasla cu mult înainte de debutul publicistic (1970) si de cel editorial (1980).

Vanator harazit, a fost stapanit de timpuriu de aceasta pasiune, în absenta unor înaintasi cu putere de exemplu pe taram cinegetic: “Aveam 13 ani – o veche pusca cu cocos si cu o singura teava pe care se distingeau, vag, doua initiale. (…) Reprezentam, de fapt, în familie, din punct de vedere cinegetic, o ciudata «generatie spontanee», nici unul din ascendentii mei directi sau colaterali nefiind vanatori. Ei socoteau, de altminteri, «umblatul cu pusca», la varsta mea, ca ceva deosebit de primejdios, însa închideau ochii cu indulgenta fiindca aveam note bune la scoala; iar pusca o capatasem de la un prieten al tatei, care nu mai avea ce face cu ea si o tinea prin casa doar ca decor, spanzurata pe perete, asa cum era moda pe atunci” (Nicolae C. Cristoveanu, “Freamatul padurii”, Ed. Albatros, Bucuresti, p. 65-66).
Iscusinta in manuirea pustii si-a dobandit-o pe baltile molatice ale Siretului si pe ogoarele din preajma Romanului natal, unde familia lui, de vita armeneasca, avea cateva mosii. Strabunii sai se stabilisera aici cu secole în urma, asemenea celorlalti armeni coborati din Galitia, care au devenit “indigeni în orasele de sus ale Moldovei, precum grecii erau în cele de jos. Sunt galitieni, de origine caffesa, asezati în Siret si în Suceava, în Roman deocamdata, de unde vor trece cu vremea în Botosani si Iasi, Galati, Bacau, Targu-Ocna, în Focsani, îndata ce aceste orase vor dobandi o însemnatate comerciala sau în general economica” (N. Iorga, “Istoria comertului romanesc. Epoca veche”, Ed. Tiparul Romanesc, Bucuresti, 1925, p. 52).
Nicolae C. Cristoveanu s-a nascut si a copilarit la Roman, în casa bunicului sau matern, Neculai Kapri, devenita mai tarziu sediul filialei locale a Bancii Nationale. A urmat scoala primara si liceul “Ferdinand I” din Bacau, unde s-a mutat cu familia în locuinta care a apartinut bunicului sau patern, Ioan Cristoveanu. Acesta purtase, pana în anul 1898, un nume tipic armenesc. Dar “legalizarea unei realitati ce se masura în multi ani de traditie, consfintind o deplina integrare în comunitatea romaneasca, l-au determinat pe comerciantul si proprietarul întinselor mosii Ovanes Cristea sa-si preschimbe numele, spre sfarsitul secolului, în Ioan Cristoveanu” (Victor Mitocaru, “Viata lui Criste Cristoveanu”, Ed. Corgal Press, Bacau, 1998, p. 11). În semn de recunostinta pentru filantropia lui, strada pe care locuise avea sa-i poarte, dupa moarte (1900), numele. Fiul sau, juristul Criste Cristoveanu (1884-1938), se va remarca pe taramul politicii, ca parlamentar liberal în mai multe legislaturi si prefect al judetului Bacau. Dintre cei trei fii ai sai, cel dintai nascut, Nicolae C. Cristoveanu, a fost singurul care avea sa descopere un alt potential – acela cinegetic, ignorat de restul familiei – al mosiilor Aldesti, Bratulesti, Brosteni, Galbeni, Beresti, în afara celui agricol. Aldestii, langa Siret, au fost refugiul si patriarhala oaza de liniste a Cristovenilor. Dincolo de pitorescul peisajului, acolo aveau conac, acareturi, livada, elesteu, si tot acolo scriitorul de mai tarziu se va reîntoarce pe firul amintirilor despre primii lui pasi în vanatoare, cu nostalgie nedisimulata, în paginile de senectute. Locurile dragi ale copilariei erau însa, atunci, pierdute deja. Fostul camin – impozanta casa din Bacau, ulterior expropriata – fusese amenajat ca Muzeu Judetean de Stiinte Naturale, pana la demolare, în 1987.
Lui Nicolae C. Cristoveanu avea sa-i ramana doar putinta de a evoca unele crampeie cinegetice îndepartate, cu mentorii, camarazii si trofeele dintai.
Înca din scoala primara, era decis sa devina vanator, sedus pesemne de talcul misterios al vocabulei. La nici unsprezece ani, proaspat posesor al unei arme minuscule, zisa “de salon”, si-a exersat tirul asupra broastelor din apa adunata în gropile produse de obuze, la Predeal: “Totusi, vanatoarea de broaste cu glont mi s-a parut si mie, chiar la varsta aceea, a nu fi prea «în regula»“ (Nicolae C. Cristoveanu, “Alte întamplari de vanatoare…”, Ed. Albatros, Bucuresti, 1983, p. 150). Elanul cinegetic juvenil i-a fost alimentat de începerea uceniciei în breasla, cand, “pe la 12-13 ani, un cunoscut al tatii, mos Toader, strarostele vanatorilor din oras, afland de eticheta mea sub care, banuia el, clocotea probabil o patima ascunsa, s-a îndurat sa ma ia la vanatoare, dandu-mi diverse atributii, foarte magulitoare pentru mine, de gentas-haitas-caine scotocitor si mai ales de «caine aportor». (…) Azi asa, maine asa, încetul cu încetul mi s-a strecurat în suflet dragostea de vanat si vanatoare” (Nicolae C. Cristoveanu, “Veche patima, vanatoarea…”, Ed. Albatros, Bucuresti, 1980, p. 171). Iar, fiindca initierea si acceptarea în tagma presupune si testarea rezistentei invatacelului la farse cu caracter moralizator, acelasi mos Toader i-a permis ucenicului sa traga la tinta cu o arma adevarata în ziarul dupa care mascase în prealabil un iepure doborat si deja teapan. în hazul asistentei, acesta “mi-a fost atribuit ?n toata regula, ca fiind împuscat de mine, facandu-se chiar, în procesul-verbal al vanatorii, la rubrica «Observatii», mentiunea categorica: «împuscat pe cand citea ziarul»“ (Nicolae C. Cristoveanu, “Veche patina, vanatoarea…”, p. 173). Tot la tinta fixa avea sa-si regleze si tirul cu propria-i pusca, primita, cum am aratat, la varsta de treisprezece ani: “Vanatul meu preferat era, pe vremea aceea, compus din ciori si ciocarlani, doborati întotdeauna «pe state», caci nu ma încumetam înca sa trag în ceva care misca” (Nicolae C. Cristoveanu, “Freamatul padurii”, p. 66). Gloria primei zburatoare cazute jertfa focului sacru al junelui “nimrod” apartine ratelor si este asociata de numele lui nea Tasca Scarlat, vanator patimas si mentor de ocazie. Dupa irosirea unei întregi cartusiere asupra himericelor înaripate în pasaj crepuscular, pe balta Maltezi, vecina cu Dunarea, adolescentul a izbutit, în final, sa nimereasca din întamplare o rata, cu bila destinata eventualilor mistreti. Pasarea a fost “pulverizata în asa hal, încat n-am putut agata nimic la ciochinar, capul si gatul, cat si labele, lipsindu-i cu desavarsire” (idem, p. 69).
La varsta de cincisprezece ani, îsi sporise palmaresul cu un iepure alicit, prins din fuga de Jim, bracul lui cu coada “exceptional de lunga”. La o goana la padure organizata cu vanatorii din targ spre Valea Siretului, a împuscat scroafa domestica a padurarului Filimon, confundand-o cu un mistret, pentru ca apoi, coplesit de rusine, sa nu traga într-un lup, de teama ca e caine.
Nu dupa multa vreme, la o alta vanatoare cu gonaci, capriciile zeitei Diana îi vor oferi, ca leac pentru mandria ranita, prilejul de a impusca in stand trei vulpi iesite din desis, succesiv, ?n acelasi loc: “Acest noroc de… boboc, pentru care am primit de altfel un usturator «botez», nu s-a mai repetat, bine?nteles, niciodata” (Nicolae C. Cristoveanu, “Veche patima, vanatoarea…”, p. 47).
Cu timpul, sub obladuirea altor maestri, a cunoscut si farmecul unor metode de vanatoare insolite, printre care si ademenirea lupilor din oala, “la urlatoare”. Alaturi de batranul padurar Irimia de pe Magura Calugarii, dascal al sau intru multe mestesuguri cinegetice, novicele a petrecut in padure o noapte, infiorat de sonurile modulate si tanguitoare dimprejur. Din salbaticiunea doborata de padurar, tanarul nu zarise decat banuiala unei umbre. Era noaptea de Sf. Andrei, cand, din vechime, exista in popor credinta ca lupii se aduna în haite.
In anul 1928, Nicolae C. Cristoveanu “pleaca la Paris, unde urmeaza Facultatea de Drept si obtine si titlul de doctor in stiinte juridice (1934), lucrarea sa de doctorat, intitulata «Essai critique en matière de dettes agricoles», fiind tiparita si difuzata in Franta, sub auspiciile Librariei Arthur Rousseau” (P. Ionita, “Nicolae Cristoveanu”, in “Vanatorul si Pescarul Roman” nr. 4, 1993, p. 13). Pe timpul studiilor, vacantele petrecute in tara i-au furnizat singurele satisfactii vanatoresti reale, în completarea celor platonice, pur estetice, din salile muzeelor de arta cinegetica franceze. Din acea perioada coboara amintirile despre Miss, catelusa de rasa pointer, alaturi de care a descoperit frumusetea vanatorii în tandem, la pasari: “Nu pot uita ca «prima mea becatina», in loc s-o impusc, asa cum m-am tot laudat dupa aceea, mi-a fost prinsa pur si simplu de Miss si inca in plin zbor” (N. Cristoveanu, “Alte intamplari de vanatoare…”, p. 29). Efuziunea revederilor estivale, pe peronul garii, dintre caine si stapanul revenit dupa aproape un an de studentie facea întotdeauna deliciul asistentei.
Parfumul hoinarelilor cinegetice din tinerete se va regasi, fanat, în nostalgiile de senectute: “Cand îmi arunc acum gandul inapoi peste gramada anilor si întalnesc imaginea lui Miss, o vad împletita cu aceea a campiei si a colinelor adolescentei, dar mai ales a Aldestilor, unde ne-am facut amandoi, candva si demult, ucenicia împreuna, trecand mereu dintr-o desfatare vanatoreasca într-alta (…) Cadenta si vibratia acelor coline le-am regasit mai tarziu – miraculos – departe de tara si de Moldova, la Fiesole, langa Florenta, avand acelasi ritm domol si acelasi usor freamat al culorilor nestatornice” (idem, p. 30). Cat despre Miss, aceasta a luat cu dansa mai tarziu, trecand de marginile vietii, “o farama din cel ce eram atunci, ramas asa, ciuntit, pana astazi dupa ani si ani – fiindca nici unul din cainii, si frumosi, si vrednici pe care i-am avut dupa aceea, nu m-au putut face s-o uit” (idem, p. 31).
Reîntors în tara, proaspatul doctor în drept Nicolae C. Cristoveanu a parasit, la finele lui 1934, Bacaul, pentru a lucra în Ministerul de Finante. Doi ani mai tarziu, se va transfera la Banca Nationala, ca avocat la Contencios.  

CrsitoveanuBucurestean prin adoptiune, si-a consolidat curand reputatia de vanator entuziast si a explorat, pana a-i deveni familiare, locurile faimoase prin bogatia lor faunistica, îndeosebi din sudul tarii, fascinat de lumea pasarilor, de la dropie pana la becatina. Dintre salbaticiunile mari, avea deja la activ un urs – împuscat de teama, cu ambele focuri odata, la o vanatoare colectiva, organizata de societatea vanatorilor din Bacau – si un mistret. Dar marea pasiune a lui Nicolae C. Cristoveanu avea sa devina tirul la zbor.
Excelent manuitor al armelor de foc nu doar în confruntarea cu salbaticiunile, ci si în poligon, „a fost selectionat în lotul national de tragatori (pistol-viteza), castigand de cinci ori locul întai; a fost arbitru international de tir vanatoresc (trap si skeet)“ (P. Ionita, loc. cit., p. 13).
La fel ca mai varstnicul lui prieten C. Rosetti-Balanescu, era un pasionat al fotografiei animaliere, foarte greu de executat, chiar si cu mijloace tehnice sofisticate. Gratie acestei preocupari, a fost în masura sa-si ilustreze singur, cu imagini excelente din colectia proprie, cele trei carti de vanatoare. De altfel, înca din tinerete devenise „membru al asociatiilor (nationala si internationala) ale artistilor-fotografi“ (ibidem).
Istoria familiei si propria biografie îl vor expune, în anul 1952, aberantei „vanatori de vrajitoare“ declansate în Romania de regimul atroce. Epurat, cu toate bunurile confiscate, privat de dreptul de a mai practica vanatoarea, în imposibilitatea de a-si mai întretine familia si de a-si înscrie copiii la scoala, se vede silit sa lucreze doi ani ca muncitor necalificat într-o uzina de produse ignifuge. Din 1954 pana la pensionare (1969), va functiona în cadrul Institutului de Studii si Proiectari Hidroenergetice. Concomitent se va ocupa, în calitate de secretar, de stilizarea memoriilor pictoritei Cecilia Cutescu-Storck.
în anul 1970, Nicolae C. Cristoveanu a început sa publice în revista si almanahul „Vanatorul si Pescarul Sportiv“, devenind, în scurta vreme, un colaborator de baza, prolific si stapan pe cunostintele lui în toate ramurile artei vanatorii, de la biologie, chinologie, tir si balistica, pana la etica, legislatie si gastronomie. Nu de putine ori, date fiind importanta si oportunitatea contributiilor sale, era prezent cu mai multe materiale în acelasi numar al publicatiei. Pentru a evita repetarea semnaturii, rigorile redactionale i-au impus folosirea unui pseudonim, iar autorul a ales Asmodeu. Poate ca acest tenebros „cognomen“ – atribuit, la origine, lui Belzebuth, printul demonilor, duh nefast si înger al întunericului –, pe care si l-a asumat Nicolae C. Cristoveanu, oglindeste metaforic starea de spirit a omului dezgustat de umilintele suportate din partea semenilor: un mod subtil de a protesta, post factum, împotriva mediocritatii agresive. De aici coboara, probabil, si ironia dusa uneori pana la sarcasm, cu care nu ezita sa-si pigmenteze scrierile.
Manifestandu-se ca una dintre vocile autorizate în cinegetica romaneasca a acelor ani, a fost cooptat în comisia de vanatoare, tir si chinologie a AGVPS – asociatie care îi va acorda si titlul de membru de onoare –, în colegiul redactional al reviste „Vanatorul si Pescarul Sportiv“ si în corpul de lectori la cursurile de pregatire pentru examenul de vanator. Prin intermediul Oficiului National de Turism, a însotit deseori, în calitate de ghid, turisti francofoni autorizati sa vaneze în Romania.
Gratie limbii franceze stapanite înca din tinerete, a tradus mare parte din fabulele lui La Fontaine, a publicat frecvent în revista „La mordore“ editata de Clubul National al Sitararilor din Franta, si a colaborat la volumul „Les becassinies et leur chasses“ (1987) de Michel Devort, Martial Trolliet si Jesus Veiga.
Cele trei carti de istorisiri de vanatoare tiparite la Editura Albatros l-au consacrat ca scriitor echilibrat si serios, cu un stil îngrijit pana la pedanterie. Dincolo de cuvinte, se întrevede omul de spirit, trecut prin proba lecturilor esentiale, exigent cu sine, dar si cu semenii, carora le impune – nu doar pe taram cinegetic – o conduita exemplara. În acest efort, e pandit uneori de un anume didacticism, salvandu-se prin cate o nota de umor sau de ironie bine plasata. Insistand însa în aceasta directie, ajunge, din pacate, excesiv în folosirea ghilimelelor. Instructive si oferite cu gravitatea mentorului intransigent, paginile semnate de Nicolae C. Cristoveanu contin, fara exceptie, dincolo de epica, o morala. Chiar si cele aparent confesive au talcul lor, menit sa îndemne, ex cathedra, la corectitudine sau la îndreptarea unor moravuri vanatoresti detestabile: „Si înca, pentru a da vanatorii farmecul ei specific, toate actiunile vanatorului trebuie sa fie încununate de o impecabila atitudine etica, respectarea unei stricte reguli de comportare fata de vanat, fata de natura înconjuratoare, ca si fata de tovarasii sai. E nevoie de aceea si de povete – desi chiar toate nu se pot da! – fiindca nu toti, îndragind vanatoarea, au norocul sa poata însoti, chiar de la început, pe cineva care sa stie cu mult mai mult decat dansii, avand, pe deasupra, si placerea de a-i învata“ (Nicolae C. Cristoveanu, „Freamatul padurii“, p. 11).
Apreciat de C. Rosetti-Balanescu (foarte prudent si rezervat ?n declaratii) – care i-a daruit în anul 1988 un exemplar din „Almanahul Vanatorului“ (1934), gasit la anticariat, cu dedicatia „celui din urma prieten adevarat vanator Niky Cristoveanu“ –, e surprinzator ca lui Ionel Pop nu i-a facut deloc o impresie buna: „Cartea lui Cristoveanu («Veche patima, vanatoarea…» – n.n.) e tare slaba, ca si articolele lui ce apar aproape în fiecare numar al revistei «Vanatorul». E de altfel om simpatic, cult, însa vanator hapsan. Acum, toamna, umbla dupa gugustiucii care iasa la floarea-soarelui. Ma mir ca «Albatros» i-a editat lucrarea. Poate mai mult pe baza de prietenie“ (Ionel Pop, scrisoare catre Dumitru Anitei, în mss., Bucuresti, 10 februarie 1981). Probabil ca elanul cinegetic cu care Nicolae C. Cristoveanu a privit includerea acestei pasari („Un nou-venit: gugustiucul“, op. cit., p. 94), prin Legea 26/1976, pe lista speciilor de vanat din tara noastra l-a iritat pe nonagenarul Ionel Pop, devenit sever si critic – cum li se întampla multor vanatori varstnici, întrucatva ?ngaduitori cu propria-le istorie – fata de ardoarea mai tanarului confrate.
Pentru Nicolae C. Cristoveanu sirul expeditiilor cinegetice se va încheia în anul 1988, odata cu manifestarea severa a unei coxartroze, în plina vanatoare la mistreti. Tratamentul „forte“, administrat impotriva acestei maladii „într-un sanatoriu din Mangalia, îi provoaca un prim infarct de miocard, rezolvat în Bucuresti, prin tratament homeopatic. Ultimul infarct, fatal (15/16 februarie 1993) l-a surprins în somn“ (P. Ionita, loc.cit., p. 13).
Pe langa însemnarile de vanatoare, pasiune care l-a consolat în plan creator dupa ratarea unei cariere juridice stralucite, Nicolae C. Cristoveanu a lasat în urma un consistent volum în manuscris, intitulat „Amintiri“. încredintata fondului muzeistic bacauan, lucrarea – de certa valoare literara si documentara – constituie un pretios izvor de informatii despre spatiul moldav din vremea copilariei si adolescentei scriitorului.

(text de Gabriel CHEROIU) agvps.ro/

*

prof. Andrei Cristoveanu este fiul lui Nicolae C. Cristoveanu

Lasă un răspuns