«

»

Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga!


A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga! Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie. Poate că toţi aceia care îşi deplâng indecent îmbătrânirea, arătând contemporanilor o faţă schimonosită de nemulţumire şi resentimente, vor învăţa ceva din lecţia marii profesoare.

S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedicta, şi petrecându-şi o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle. „Am socotit – explica Zoe Dumitrescu-Buşulenga lui Grigore Ilisei, într-un interviu publicat în revista noastră (nr. 33/ 2000) – că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mânăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.”

Ne-am purtat urât cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga în aceşti ani de reculegere a ei! Nu în mod special eu, Alex. Ştefănescu (care am scris pe larg, în repetate rânduri, cu admiraţie, despre viaţa şi opera fostei mele profesoare de literatură universală), dar şi eu pentru că nu i-am combătut destul de energic pe cei care au denigrat-o şi au supus-o oprobriului public. Pentru o femeie aleasă ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga trebuie, dacă eşti bărbat, să te baţi şi în duel.

S-a născut la 20 august 1920, la Bucureşti, ca fiică a juristului Nicolae Dumitrescu şi a Mariei Dumitrescu (Apostol). A avut încă din copilărie cărţi la dispoziţie. I s-a insuflat încă din perioada formării sale respectul faţă de cultură.

A iubit foarte mult muzica şi ar fi devenit, probabil, o faimoasă muziciană, dacă n-ar fi trebuit să renunţe la această pasiune din motive medicale. La aproape optzeci de ani încă avea nostalgia primei opţiuni (după cum reiese din interviul din care am mai citat): „Sigur că am rămas cu nostalgii. Pentru că, aşa cum ştiţi, cum am spus-o în repetate rânduri, marea mea vocaţie, aşa mi se părea mie, era muzica. Am abandonat-o din motive obiective, independente de voinţa mea. Fireşte, împlinesc, ceea ce se poate, cu ascultatul muzicii. De cântat nu mai cânt la instrumente de mult. Dar fără îndoială am încercat să-mi fac datoria acolo unde m-am dus, unde m-a dus Dumnezeu, fiindcă am spus odată că am simţit în toate un deget de sus, care m-a mânat. Eu nu i-am spus destin, i-am zis Dumnezeu, pentru că toate intră în pronie, nu?, în planul, în economia cerească. Acolo unde am fost dusă probabil că trebuia să fiu dusă, ca să realizez, ce spuneam adineauri, acea comunicare, pe care poate cu muzica n-aş fi realizat-o.”

După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi Litere a Universităţii din Bucureşti. A făcut o frumoasă carieră universitară, începând din 1948, când a fost numită asistentă la Catedra de Literatură universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti; în 1971 a devenit profesoară universitară, iar în 1973 – şefă a catedrei. Cursurile sale, impresionante prin erudiţie şi solemnitate, printr-un cult al valorilor umaniste oficiat într-un dezacord vizibil cu egalitarismul proletar promovat de regimul comunist, au avut mereu ecou în rândurile studenţilor.

Decenii la rând, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost o prezenţă luminoasă în viaţa publică. În afară de profesorat, şi-a asumat numeroase alte responsabilităţi: directoare a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, vicepreşedintă a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, preşedintă a Comitetului Naţional Român de Literatură Comparată, membră în Biroul Executiv al International Comparative Literature Association, visiting professor la Amsterdam, directoare a revistei Synthesis şi a Revistei de istorie şi teorie literară, membră a Academiei etc. Această ascensiune impetuoasă a fost considerată sfidătoare de Elena Ceauşescu însăşi, care a hotărât de la un moment dat să i-o frâneze.

În paralel, profesoara a publicat şi cărţi, în care găsim însă înregistrată doar o parte infimă din efervescenţa sa intelectuală. Zoe Dumitrescu-Buşulenga era înainte de toate o vorbitoare excepţională (în faţa studenţilor, a publicului din sălile de conferinţe, la radio sau televizor); contribuţia ei s-a dizolvat în atmosfera culturală a epocii, a devenit un bun public, necuantificabil. De scris a scris mai puţin, poate şi dintr-o teamă de singurătate, dintr-o arzătoare dorinţă de comunicare imediată. Totuşi, volumele care au rezultat constituie o operă remarcabilă:

STUDII ŞI ESEURI. Ion Creangă, Bucureşti, Ed. pentru Literatură, 1963, Eminescu, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. „Oameni de seamă”, 1964, Surorile Brontë, Bucureşti, Ed. Tineretului, col. „Oameni de seamă”, 1967, Valori şi echivalenţe umanistice, excurs critic şi comparatist, Bucureşti, Ed. Eminescu, col. „Sinteze”, 1973, Sofocle şi condiţia umană, Bucureşti, Ed. Albatros, col. „Contemporanul nostru”, 1974, Renaşterea, umanismul şi destinul artelor, Bucureşti, Ed. Univers, 1975, Eminescu – cultură şi creaţie, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976, Itinerarii prin cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982 (culegere de articole grupate în patru capitole: I. Portrete pentru o istorie a culturii române, II. Literaturi străine, III. Miscellanea, IV. Gânduri de umanist), Eminescu şi romantismul german, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1986 (ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 1999), Muzica şi literatura: scriitori români (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994, Eminescu: viaţă, creaţie, cultură, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1989, Eminescu şi muzica (în colaborare cu Iosif Sava), Bucureşti, Ed. Muzicală, 1989.

IMPRESII DE CALATORIE. Periplu umanistic, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1980 (însemnări eseistice despre Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franţa)

Tot Zoe Dumitrescu-Buşulenga a coordonat Istoria literaturii române. Studii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979 (fiind şi autoarea unor studii din cuprinsul ei), a scris prefeţe la volume de Ioan Alexandru, Hans Christian Andersen, Vasile Băncilă, Johannes Becher, János Bencsik, Amita Bhose, Elvira Bogdan, I.L.Caragiale, Mircea Cărtărescu, Adelbert von Chamisso, Geoffrey Chaucer, Ion Creangă, A.J.Cronin, Rosa del Conte, C. Dobrogeanu-Gherea, Iosif Constantin Drăgan, Charles Drouhet, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Lucreţia Filipescu, Antonio Fogazzaro, J.W.Goethe, Nicolae Iorga, Nikos Kazantzakis, Rudyard Kipling, Heinrich von Kleist, George Lăzărescu, C. Negruzzi, Radu Niculescu, Camil Petrescu, Al. Philippide, Edgar Allan Poe, Armando Palacio Valdes, Sammuel Pepys, Friedrich Schiller, William Shakespeare, Veronica Stănei, Robert Louis Stevenson, I. M. Ştefan, Rabindranath Tagore, Elena Teodoreanu, Guyn Thomas, Claude Tillier, Luigi Ugolini, George Uscătescu, Vasile Voiculescu ş.a., ca şi la cărţi precum: Cântarea cântărilor (trad. de Ioan Alexandru), Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine (lucrare coord. de Ioan Lupu şi Cornelia Ştefănescu), Mioriţa (ed. îngr. de Z.D.-B.), Crestomaţie de literatură română veche (coordonatori: I.C.Chiţimia şi Stela Toma).

Ca să fie lăsată în pace, ca să i se îngăduie să facă operă de educaţie umanistă în România şi să contribuie la afirmarea culturii române în lume (şi nu ca să obţină – asemenea altora – înalte titluri prin impostură), Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a tratat curtenitor pe Nicolae Ceauşescu. Pentru această diplomaţie inofensivă prin care şi-a câştigat nimic altceva decât dreptul de a-şi face datoria a fost stigmatizată în repetate rânduri după 1989, atât de justiţiari maniacali, lipsiţi de simţul nuanţelor, cât şi de unii tineri prost educaţi, din categoria celor care mânjesc statuile cu vopsea. Este infinit regretabil că nu s-a format un curent de opinie împotriva unor asemenea acte de vandalism. Am asistat cu toţii, aproape fără nici o reacţie, la defăimarea unui om căruia trebuie de fapt să-i purtăm recunoştinţă.

Poate de acum încolo vom deveni responsabili şi ne vom solidariza împotriva mineriadelor din cultură. S-a ajuns departe, mult prea departe, cu acţiunea de distrugere. Ar trebui să-i punem capăt, iar modul cum am tratat-o pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga să rămână ultimul caz de ingratitudine.

romlit.ro

3 comments

  1. Catia Maxim

    Spiritul ”justițiar” de care amintește articolul s-a manifestat, din păcate, la nivel de bășcălie și înainte de ’89 chiar la unii colegi de-ai domniei-sale, profesori sau asistenți ai Facultății de litere. Ca fostă studentă, îi sunt recunoscătoare, pentru că m-a îndrumat și conectat la valori universale despre care grăia cu mult har.

  2. milikas

    Numele sub care eminentul profesor si om de cultura a fost tunsa la monahism este maica Benedicta, iar admiratorii operei si vietii sale, cu atat mai mult elevii acesteia, s-ar fi cuvenit sa il cunoasca. Benedictina este un lichior digestiv (43% vol.), dulceag, de culoare galben-chihlimbarie, obținut din plante aromatice, după o rețetă pusă la punct de Alexandre le Grand.

  3. narcis

    Nu stiu daca e intamplator… casa in care locuia la Varatec doamna Busulenga era a maicii Benedicta Braga si a fratelui ei, parintele Roman. Probabil ca in memoria ei, domna Busulenga si-a ales numele de Benedicta. E o casa care ar putea sa spuna multe daca ar vorbi…. Busulenga, Anania sau Valeria Sadoveanu.
    Articolul tau a fost pentru mine ca madlena lui Proust. Iti multumesc.

Lasă un răspuns