«

»

Dumitru Mnerie: Demnitatea muntelui

mnerie-dumitruDemnitatea se asociază, prin definiţie oamenilor, care dovedesc autoritate moralã, prestigiu, manifestă o gravitate, măreţie, respectă şi sunt respectaţi sau celor care deţin o înaltã funcţie de stat şi care se consideră că au calitatea de a fi demni de poziţia pe care o ocupă în societate. Dar, într-o lume creată de Dumnezeu, în care nimeni nu e „fără de păcat”, e practic imposibil să găseşti oameni cu o demnitate absolută, astfel fiind greu de imaginat un sistem lumesc de referinţă, în care să încadrezi oamenii Demni pe care îi cunoşti, sau spre care să tinzi să fii cuprins.
Şi totuşi, nu se cere perfecţiunea absolută a oamenilor, deoarece calităţile pozitive absolute aparţin numai imaginii lui Dumnezeu – UNIC. De aceea, să rămânem „cu picioarele pe pământ”, şi să căutăm sisteme de referinţă pentru DEMNITATE, mai aproape de noi. Să privim cu speranţă în SUS şi să analizăm MUNTELE, ca model dedemnitate. Poate şi altor forme de relief li se pot asocia câte-un pic de demnitate, dar muntele este cel mai semeţ, mai solid, mai puternic, mai stabil, mai drept, mai dârz, mai serios, mai responsabil de a purta păduri şi ape, izvoare de viaţă, de-al ocroti pe cel bun.
Muntele nu este o construcţie pornită de sus, cu suporturi şi sprijiniri artificiale, ci o ridicătură a scoarţei pământului, înălţată de jos spre cerul liber, ajunsă mai mare decât celelalte forme pământeşti, cu o consistenţă, de regulă, tare, stâncoasă.
Un om impresionant şi de admirat este cel cât un MUNTE nu cel cât un mal … , deşi amândouă formele pot fi, ca volum, mari.
Nu-i totuna să-ţi fixezi, ca şi bradul, rădăcini în pământul muntelui, ca mai apoi să te înalţi, tot mai drept, cu vârful mereu crescând spre soare. La şes, mai pe lângă ape, cresc copaci, dar cu ramurile lăsate umil în jos, cu forme duioase, dar cam plângăcioase, mişcate după cum bate vântul, de „colo-colo”.
E adevărat, că atunci când tună, fulgeră, trăzneşte, pe munte-l loveşte mai întâi; furtunile, troienele, îngheţul, pe munte-l încearcă prima dată. Dar, deşi mai aproape de soare, muntele sus îşi opreşte răcoarea, aerul curat, izvoarele cu apă cristalină, iar odată cu ploile, muntele se spală de ceea ce a avut mai slab, mai rău, mai bolnav.
După toate cele, muntele rămâne semeţ, parcă mai puternic după fiecare provocare, mai frumos, cu stânci proeminente, cu arborii aflaţi mereu în concurs de creştere în înălţime, cu animale puternice, cu apele limpezi şi repezi, cu aerul curat şi sănătos.
De aceea, e mai bine să vrem să fim ca MUNTELE. Să-i fim aproape, să-i învăţăm tainele rezistenţei în faţa timpului, dar şi în faţa vicisitudinilor. Şi ZEII, coborâţi pe pământ şi-au făcut sălaş în munţi. Şi de câte ori oamenii locului, în faţa hoardelor venetice au ales muntele ca şi ocrotitor.
Există şi situaţii în care măsurăm muntele nostru de suferinţă şi disperare, sau simţim insuportabil urcuşul … la vale, … sau privim neputincioşi cum fratele MUNTELE se prăvale peste noi, mai mici, mai slabi. Dar, dacă judecăm, cu frica de Dumnezeu, mai găsim o cale, poate, la început un munte mai mic, dar munte să fie, aşa cum şi Muntele Mic – bănăţean, este „de fală”, având de multe ori ocazia să formeze eroi ai neamului.
Acum, când noi, slaviciştii marcăm cu onoare 165 de ani de la naşterea lui IOAN SLAVICI, apreciem măreţia realizărilor sale, ca adunând cât un munte de cultură, izvorâtor de pilde şi înţelepciuni, de vorbe bune şi sfaturi pentru cei care vor să înfăptuiască ceva.
Alegând modelul acestui MUNTE, dorim să fim de folos pentru cei ce vor să fie „la înălţime”, nu doar să fie aleşi, ci înălţaţi de semeni, pentru ceea ce sunt, capabili de fapte măreţe, în meseria pe care şi-au ales-o, pe cărarea „pieptişă” a creşterii profesionale, care să aducă acea bunăstare bazată pe muncă cinstită, onestitate şi demnitate.

Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE
Preşedinte al Senatului Universităţii
IOAN SLAVICI, Timişoara

1 comment

  1. CarlosAlbertoLaguiló (@carnicerocarlit)

    Congratulations

Lasă un răspuns