«

»

Vintilă Mihăilescu – Jos capra!

„Murim noi, muriţi şi voi!“ Am crezut iniţial că nu am citit bine, aşa că am aşteptat, poate camera va reveni asupra acestei pancarte ridicate cu mînie spre cer de un grup de grevişti. Peste cîteva minute, lozinca a apărut din nou în prim-plan, acoperind tot ecranul. Da, aşa era…Să moară şi capra vecinului!… a comentat, gînditoare, soţia mea. – Mda, cam aşa ceva… am recunoscut şi eu, cu ochii încă în televizor. Deci asta era ce aşteptau oamenii muncii de la guvern – sau, mă rog, ce-o mai fi el acum. O stranie „pace socială“, cam necrofilă – căci despre negociere nu prea văd cum putea să fie vorba. Dacă tot e să ne ia dracu’, barem să vă ia şi pe voi, şi atunci sîntem liniştiţi cu toţii.

– Stai să-ţi arăt ceva, se ridică nevastă-mea de pe fotoliu şi caută printre nişte hîrtii de pe o etajeră. Citeşte! îmi întinde ea un ziar mai vechi.

Mă apuc să citesc. „Prezent la inaugurarea unei fabrici din Luduş, preşedintele a declarat că «nici eu, nici Guvernul, nici Banca Naţională nu ne-am propus să scoatem ţara din criza economică, pentru că nu se poate acest lucru». «Criza e globală şi România depinde de ceea ce se întîmplă la nivel global», a continuat vesel preşedintele. Ca să vadă lumea cît e de deştept, Băsescu a continuat cu o cugetare apocaliptică: «Nu există nici o ţară care să se extragă singură din criză; ori ies toate, ori nu iese nici una». Mai pe româneşte, dacă e să ne ia dracu’, măcar n-o să fim singuri şi asta ar trebui să ne facă să ne simţim mai bine.“ Deci tot un fel de „murim noi, muriţi şi voi“. Avem într-adevăr un preşedinte popular, care chiar gîndeşte în ritm cu ţara…

Articolul se intitula „Jos Mioriţa“ şi continua cu alte exemple, cotidiene, de fatalism mioritic. Sărmana mioară, cîte i s-au mai pus în cîrcă! Dacă ar fi să vorbesc şi eu în lozinci, aş striga mai degrabă „Jos capra!“, căci mai degrabă despre acest alt personaj al panteonului nostru poporan este vorba decît despre oaia năzdrăvană, care a vrut şi ea să facă un lucru bun şi uite ce vorbe i-au ieşit!

Nu despre fatalism este vorba în această poveste cu capra vecinului, ci despre un sentiment mult mai răspîndit – şi, altminteri, cît se poate de uman: invidia. O cunoaştem cu toţii, chiar dacă majoritatea încearcă să nu se lase stăpîniţi de ea. O cunoaşte şi bravul nostru ţăran, ca şi alte societăţi ţărăneşti din regiune care s-au temut de mult de nenorocirile deochiului şi au inventat şi terapia adecvată a descîntecelor. Dar deochiul era doar o putere inconştientă a unora, mereu controlată de către toţi ceilalţi, în timp ce capra vecinului a devenit morala unei practici dezlănţuite a fiecăruia.

Invidia aceasta fuge de ierarhie ca dracul de tămîie – şi mai ales de ierarhia care-l pune pe vecin deasupra mea. Ceva trebuie făcut ca această situaţie ruşinoasă să înceteze. Mai întîi, păcătosul este avertizat: „Ce ieşi aşa în faţă ca păduchele pe fruntea miresei?“. Şi dacă tot nu înţelege, i se deoache capra.

Morala caprei începe prin a număra. Se uită peste gard şi vede că vecinul are o capră, în timp ce eu nu am nici una, are trei camere, în timp ce eu n-am decît două, are o maşină nouă, în timp ce a mea de-abia îşi mai trage sufletul, a dat un tun şi s-a îmbogăţit, în timp ce eu de-abia am dat o ţapă de pe urma căreia nu m-am ales cu mare lucru. Apoi trage linie şi îşi face socoteala: dacă i-ar muri capra, am fi din nou egali şi lucrurile ar reintra în ordine…

Dar nu este totdeauna aşa, nu este numai aşa. Această variantă destructivă a moralei este dublată şi de una constructivă: omu’ se pune să crească două capre, uite aşa, d’al naibii, să-şi ridice o casă mai făloasă decît a vecinului, să muncească pe brînci ca să-şi cumpere un merţan etc. Şi atunci este rîndul vecinului să riposteze, iar al omului nostru, să cînte, pe ritm de manele, „mor duşmanii de ciudă“. Economia României a crescut (atît cît a crescut) şi graţie acestei competiţii invidioase.

Nu invidia în sine este deci problema, ci faptul că în această morală a caprei eşti totdeauna umbra neliniştită a celuilalt, eşti ceva sau altceva nu pentru că vrei să fii aşa sau altminteri, ci deoarece vrei să devii astfel doar în comparaţie cu vecinul: nu eşti, ci te compari. Ai două capre, patru camere şi o maşină de lux nu neapărat pentru că asta ţi-ai dorit, ci pentru că şi el a avut. Furi şi înşeli nu neapărat pentru că aşa îţi este firea, ci pentru că vecinul a făcut-o cu succes, iar tu nu poţi să rămîi mai prejos. Individul nu mai este în sine, ci prin celălalt, eul nu mai este un proiect, ci un efect: ca să ştii cine eşti şi ce să faci, trebuie musai să te uiţi peste gard. Idealul vieţii devine atunci nu să vezi, ci să fii chiorul din ţara orbilor. Iar dacă nu se poate şi nu se poate, barem să orbim cu toţii!

Dilema Veche, Nr. 297 / 22 – 28 octombrie 2009

 

 

Lasă un răspuns