«

»

Poetul romaşcan Grigore Melidon şi Mihai Eminescu

A doua poezie pe care o trimite Eminescu de la Viena este Epigonii. Deşi redacţia Convorbirilor literare îi comunicã poetului unele rezerve faţã de mai mulţi autori ,,cântaţi de dânsul”, o publicã în numãrul din 15 august 1870 chiar în fruntea revistei, unde versurile apãreau rar.[1] Între timp, Eminescu scrie redacţiei (17 iunie 1870) pentru a explica motivele esenţiale ale poeziei. ,,Ideea fundamentalã – scrie el – e comparaţiunea dintre lucrarea încrezutã şi naivã a predecesorilor noştri şi lucrarea noastrã trezitã, rece. [ … ] Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale, îndatã însã ce conştiinţa vede cã imaginile nu sunt decât un joc, atunci, dupã pãrerea mea, se naşte neîncrederea scepticã în propriile sale creaţiuni.
Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunei noi (s. autorului) şi cred cu drept”. [2]

Neîncrederea aceea scepticã, pe care o exprimã Eminescu în Epigonii, a fost mult discutatã ulterior, dar nici atunci ea n-a trecut fãrã sã fie observatã. Aproape imediat (5 septembrie 1870)  a apãrut în Secolul din Iaşi o poezie intitulatã Eminentului poet Eminescu, semnatã de Grigore Melidon:

„Pentru ce pe fruntea-ţi dalbã, unde o razã strãluceşte, 
Întinzi vãlul alb şi rece ca un giulgiu peste-un mormânt 
Si ne spui cu glasu-ţi jalnic cã o lume se sfârşeşte
Si cã alta nu începe pentru noi aşa curând?”[3]

Istoria a dat dreptate poetului necunoscut şi nu geniului României; a dovedit cã o nouã lume deja începuse cu intrarea acestui tânãr în lumea poeziei româneşti. Generaţia de scriitori de la 1870 nu era prea reuşitã, aşa cum relevã şi observaţia lui Iorga, citatã în capitolul anterior; dar tot atunci apãrea o altã generaţie, care i-a dat României cea mai strãlucitã trinitate literarã – Eminescu, Creangã şi Caragiale.

Scepticismul din Epigonii se bazeazã pe unele fapte reale, totuşi acea realitate e, în expresia lui D. Murãraşu, „cu totul subiectivã” [4]. În scrisoarea citatã mai sus Eminescu îşi exprimã pãrerea cã lucrãrile scriitorilor contemporani îl fac sã creadã cã „imaginile nu sunt decât un joc”. În epoca pre-vienezã poetul cãuta adevãrul în mintea sa; acum el încearcã sã se orienteze dupã principiile filozofice. (Amita Boshe – Eminescu şi India – capitolul VI, fragment)

Note
1. Negruzzi, Iacob, Amintiri din „Junimea”:, ediţie îngrijitã de Corneliu Simionescu, Bucureşti, 1970, p. 214.
2. Ibid., p. 216.
3. Murãraşu, D., Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, p. 75.
4. Ibid., p. 72.

*

Primul inscris despre Mihai Eminescu ni-l lasa losif Vulcan in acea notita cu adevarat istorica insotitoare a publicarii poeziei De-aş avea. In doar trei randuri, redactorul revistei ,,Familia” exprima totul: bucuria publicarii, a lansarii unui tanar poet, care i se pare deosebit, de vreme ce l-a surprins placut, oferindu-i si numele Eminescu. Intuitia lui losif Vulcan este nu a unui simplu nas, ci a parintelui de spirit. Daca redactorul ,,Familiei” nu l-ar fi publicat, tanarul nu ar fi recidivat si putea deveni altceva, poate actor, tinand seama de infatisare, voce si dorul de a fi cu trupele teatrale. Meritul lui Vulcan este oricum mult mai mare decat i se acorda, deopotriva pentru incurajarea si lansarea lui Eminescu si pentru tenacitatea promovarii sufletului si culturii romanesti in revista devenita o mandrie nationala a romanilor din Transilvania.
Au urmat versurile dedicate junelui poet, intr-o prima poema a lui Grigore Melidon fiind caracterizat geniu. Apoi numele lui apare in scrisorile junimistilor, la lacob Negruzzi si in Jurnalul lui Titu Maiorescu. Sunt de mentionat polemicile jurnalistice in care isi spun cuvantul ades atitudinile politice ale adversarilor, dar deasupra lor este recunoscut harul gazetarului Eminescu, aparator sistematic al ideilor lansate.
Era firesc, totodata, ca primele istorii literare ale culturii noastre sa-1 caracterizeze (Vasile Gr. Pop, Ion Lazariciu, Aron Densusianu, N. Petrascu s. a.) si sa apara inscrierea lui in scara de valori a literaturii nationale prin Titu Maiorescu.
Am urmarit, sistematic, in primul volum al Corpusului Eminescu efigia lirica eminesciana. Tocmai pentru ca Eminescu a fost mai intai poetul. Am recunoscut, apoi, medalia omului, asa cum a fost, din marturiile contemporanilor.
Vom sugera, in continuare, monumentul cladit de urmasi. Caracterizarile, ca niste faclii de veghe, pentru a i se lumina calea, precum si evocarile literare. Va urma prezenta autorizata in critica si istoria literara, romana si straina, in celelalte arte, raspandirea in 64 de limbi pentru a oferi imaginea generala a prezentei printre noi a poetului si a rezistentei lui in mileniul al III-lea.
Ne preocupa deci, in acest al treilea volum, viziunile marilor oameni de cultura, romani si straini, efigiile lor in cuvant, prin care si-au recunoscut si apartenenta propriilor personalitati la sorgintea Eminescu. (Steaua singuratatii – Efigii si secvente literare (vol. III)) Autor(i):ROMUL MUNTEANU, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Victor Craciun, Zoe Dumitrescu-Busulenga

Lasă un răspuns