«

»

Întâmplări cu Grigore Vieru


Ochelarii lui Vieru

Când un grup de intelectuali basarabeni a fost invitat la Cotroceni, fostul preşedinte Ion Iliescu l-a aşezat pe Poet chiar lângă el, la o măsuţă pe care Vieru şi-a pus cartea cu autograf, pe care urma să i-o dea domnului Iliescu, pixul şi ochelarii.
La despărţire, autorul „Albinuţei” a luat o pereche de ochelari de pe masă, care s-au dovedit a fi ai preşedintelui României. Confuzia n-ar fi fost prea de tot, dacă ochelarii lui Vieru pe care-i lăsase pe masa lui Iliescu n-ar fi avut alte dioptrii. Şi – dacă imediat după întâlnirea noastră Iliescu nu urma să vorbească în Parlamentul României.
Acolo, Preşedintele şi-a pus pe nas ochelarii lui Vieru şi… i s-a făcut negru în faţa ochilor. Nu şi-a mai putut citi discursul, fiind nevoit să-l reproducă din memorie. Era unul important: pe marginea Bugetului nu mai ştiu cărui an.
Când ajungea la unele cifre, domnul Iliescu îşi aşeza nedumerit ochelarii lui Vieru şi se uita în raportul pregătit de consilieri, dar nu ştiu cum se întâmpla că preşedintele Partidului „România Mare”, Corneliu Vadim Tudor, sărea mereu de pe loc.
– Vom obţine o creştere a PIB-ului de trei ori! zicea Iliescu.
– Numai de trei ori?!, striga din sală preşedintele Partidului „România Mare”? Cum nu vă e ruşine?!
Iliescu se mai uita o dată în foile sale şi se rectifica:
– De opt ori.
– Vom majora pensiile de nouă ori…
– De unde? nu se lăsa C.V. Tudor.
– De două ori, se corecta Preşedintele, cercetând mai atent filele din faţă.
Acele confuzii l-au inspirat pe Vadim să supună unei critici dure datele reproduse de Iliescu, care, citite cu ochelarii lui Vieru, i s-au părut preşedintelui Partidului „România Mare” de-a dreptul diminuate sau exagerate.
Putea să iasă un mare scandal din cauza ochelarilor lui Vieru, dacă Preşedintele Românie de atunci nu şi-ar fi scurtat discursul din mers şi dacă Vadim n-ar fi fost ceva mai lehămetit la şedinţa respectivă.
Peste câteva zile, Grigore Vieru a fost invitat de către ambasadorul României la Chişinău şi rugat să întoarcă cu binişorul ochelarii Preşedintelui Ţării.
Să mai zică cineva că Iliescu nu-i zgârcit?!

Pauză cu tâlc

Înainte de 1989, pe timpul soţilor Ceauşescu, vreme de peste două decenii, marele rapsod Tudor Gheorghe avusese în repertoriul său mai multe cântece pe versuri de Grigore Vieru, inclusiv cel intitulat „Sunt fericit că n-am cântat păunii”. După ce povestea în cântec mai multe despre aceste păsări exotice, interpretul încheia cu o pauză plină cu tâlc ascuns: „Sunt fericit că n-am cântat pă… unii.” Ştia toată lumea cine sunt şi cum se numesc acei „unii”, cântaţi şi răs-cântaţi de alţii.

Vizite scurte în Basarabia
În perioada de după revoluţia română din decembrie 1989 eram invitat, împreună cu Grigore Vieru, la majoritatea manifestărilor culturale din România.
Răspundeam cu plăcere invitaţiilor, descopeream în acest fel Ţara şi ne făceam noi şi dragi prieteni.
Colegii de parlament chişinăuian au făcut cu acest prilej şi un banc: „Agenţia de ştiri Rompres transmite: „Zilele acestea scriitorii Grigore Vieru şi Nicolae Dabija au plecat pentru o scurtă vizită în Basarabia”.

„Dumneavoastră sunteţi Grigore Vieru?!”

După 1990, la Iaşi sunt recunoscut pe stradă. Meritul e al televiziunii basarabene recepţionată pe vremea lui Ceauşescu şi la Iaşi cu ajutorul unor antene speciale, numite „lighene de prins ruşi” (evident, „ruşii” eram noi”).
Un trecător mă opreşte, rugându-mă să-i dau un autograf pe o foiţă găsită în buzunar. Se mai adună în jurul nostru câţiva gură-cască. În timpul acesta se apropie un ieşean, care, văzându-mă înconjurat de câteva persoane şi scriind, se interesează de un altul care se oprise cu o clipă mai devreme:
– Cine e domnul?!
– E scriitor de la Chişinău, îi răspunde acela.
Imediat cel sosit mai la urmă mă întreabă bucuros:
– Spuneţi-mi, vă rog, dumneavoastră sunteţi Grigore Vieru?
– Nu, îi zic. Eu sunt Leonida Lari.

Vieru, cel zărit de orbi…

În 1990 intru cu Grigore Vieru în curtea Catedralei Sfânta Parascheva din Iaşi. Aud de departe, la poartă, un cerşetor care se adresează cu voce miloasă trecătorilor:
– Hai dă un  leu! Hai dă un leu!
În timpul acesta eu şi Grigore Vieru trecem pe lângă el.
– Grigore Vieru, hai dă un leu!, zice şi aproape că îl înşfacă pe poet de poala hainei.
La Iaşi, în România, scrisesem atunci, pe Vieru îl recunosc şi cerşetorii. Inclusiv orbii. Numai mia-marii zilei de la Chişinău se prefac că nu ştiu de el, că nu-l cunosc, că nu-l aud, că nu-l văd.

Cu manuscrisul la Iaşi

Cea mai bună carte a lui Vieru, testamentul său poetic, „Taina care mă apără”, ca orice lucrare temeinică, s-a făcut greu.
Vieru era mereu invitat la Iaşi să pună la punct mai multe lucruri din cartea care urma să apară.
Într-o zi îmi vorbise:
– Mă duc mâine la Iaşi să-i prezint lui Daniel Corbu manuscrisul.
A treia zi, când ne vedem, îl întreb:
– Aţi fost la Iaşi?
– Da.
–V-aţi întâlnit cu Daniel Corbu?
–M-am întâlnit.
– Şi i-aţi dus manuscrisul?
– Nu.
– De ce?
– L-am uitat la Chişinău.
Acesta era Grigore Vieru.

Vieru şi limba italiană

În 1995, o fundaţie de la Iaşi – „Plai Mioritic”, condusă de Ioana Ieremia, – ne plimbă c-un autocar să vedem un sfert de Europă.
La Roma suntem găzduiţi de Academia de Romania (diriguită pe atunci de Zoe Dimitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai apoi). Mie şi lui Vieru ni se fac paturile pentru somn chiar în biblioteca uriaşă a Academiei. Ea conţine, pe lângă sutele de mii de volume, şi două biblioteci care au aparţinut lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. Le răsfoim împreună până după miezul nopţii. (Impresionat de cele văzute, a doua zi la întâlnirea de la Ambasada României din capitala Italiei afirm: „Astă-noapte mi-am dat seama de un lucru: că dacă va fi să cer vreodată azil politic, aceea nu va fi o ţară, ci o bibliotecă”.)
În zilele cât am stat la Roma, ieşeam dimineţile cu Grigore Vieru din sediul Academiei ca să ne plimbăm pe străzile acestei urbe ca desprinse din mitologia romană.
Ne oprim pe o terasă pentru un mic dejun. Vieru îmi spune:
– Hai să luăm câte o cafea şi… – măsoară el cu privirea nişte tartine dintr-o vitrină alăturată, arătându-mi-le cu degetul – …şi câte-o prostie de asta.
Eu imediat chem „băiatul”:
– Signore, du mio duo cafe e una prostia de asta!
– Si, si!, zice italianul şi aleargă să execute.
Până vine chelnerul cu comanda, Vieru se interesează:
– Nicolae, da’ de unde cunoşti tu atât de bine italiana?!
– Dar ce-am spus, domnule Vieru?! „Du mio”  – „daţi-mi”…, „duo cafe” – „două cafele”… „…e dua prostia de asta” – „şi două prostii din astea…”.
– Aşa se spune şi-n italiană?
– Da’ cum altfel? Dacă limbile ni-s surori?!
Vieru izbucneşte în râs, dându-şi seama că nu făcusem decât să improvizez, dar mai ales de faptul că şi dânsul cunoştea exact atâta italiană câtă cunoşteam eu.

Cu sacoul lui Păunescu

Vieru era găzduit de Adrian Păunescu şi a doua zi urma să pornească în zori de zi spre Chişinău. S-a trezit cu noaptea în cap să plece la tren fără să aprindă lumina, ca să nu deranjeze. Fiind de pe somn, a îmbrăcat o haină pe care o găsi pe un cuier în holul casei lui Păunescu. Când a ajuns la Chişinău, doamna Raisa îl măsură din cap până-n picioare, ca să exclame îngrijorată: „Vai, Grigore, ce-ai mai slăbit!”. Se bălăbănea haina pe el.
Dar dânsul, în ajun, îşi pusese sacoul lui Păunescu, care-i stătea până mai jos de genunchi, luându-l drept paltonul său, pe care-l uită agăţat în cuierul din holul casei prietenului bucureştean.

Soţia prietenului meu

Tatiana, soţia pictorului Andrei Mudrea, în primele luni de după nunta lor, mi s-a mărturisit:
– Andrei ca pictor e mare. Dar ca poet e şi mai mare…
Şi mi-a arătat un mănunchi de scrisori pe care i le trimisese Andrei înainte de nuntă.
– Ascultă, îmi zice şi începe a citi:
Uşoară, Tanea, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ…
– Nu-i aşa că-i frumos?
– Genial.
– Sau această poezie:
Ştiu, cândva la miezul nopţii
Sau la răsărit de soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra pozei tale…
– Asta mi-a trimis-o când i-am dăruit prima fotografie…, îmi explica ea visătoare,
Astfel, Grigore Vieru îl ajutase pe prietenul meu să o cucerească pe cea mai frumoasă fată din raionul Orhei.
Abia mai apoi ea descoperi unicul volum de poezii din biblioteca soţului ei, cel semnat de Grigore Vieru, dar era prea târziu ca să se mai supere sau să se răzgândească: deja aveau împreună un copil minunat, iar Andrei Mudrea era recunoscut drept un mare maestru şi de către Grigore Vieru.

„Lăsaţi copiii…”

Participăm la o întâlnire cu copiii din Chişinău la Biblioteca „Ion Creangă”.
Vieru e obosit, începe să recite unul dintre poemele sale cele mai cunoscute:
Tata fluiere ne face,
Noi cântăm voios…
Zice şi se opreşte. Un lapsus?! Un nod în gât?! O pauză întâmplătoare?!
Şi atunci toată acea sală de copii s-a transformat într-un fel de cor antic, strigându-i solidar continuarea poemului pe care poetul îl uitase sau nu putuse să-l ducă până la capăt:
Pentru pace, pentru pace,
Mulţumim frumos!
Îi şoptesc la ureche:
– Domnule Vieru, lăsaţi copiii să vă recite poeziile că, uitaţi-vă, ei le cunosc mai bine decât dumneavoastră.

Aplaudat de îngeri

În 2006, la Universitatea din Cahul urma să se desfăşoare şedinţa de constituire a Filialei raionale a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova.
Îl rog să ne însoţească, pe mine şi Andrei Vartic, pe Grigore Vieru.
În ajun îmi telefonează părintele Anatol Cristea:
– Vreau să vă rog să vă opriţi în drum spre Cahul la biserica noastră din Chircani, îmi spune părintele. Ca să mergem împreună.
Când ajungem la biserică, găsim toţi elevii din localitate şi tot satul adunat în curtea bisericii:
– Ce sărbătoare e azi?, îl întreabă Vieru pe preot, în timp ce se străduia parcă să treacă neobservat prin mulţime.
– Nu e nicio sărbătoare religioasă, a răspuns părintele Anatol. E o sărbătoare laică: toţi cei prezenţi au venit să-l vadă pe Grigore Vieru.
În biserica de la Chircani, în acea zi, pentru prima dată s-au rostit din amvon versuri despre mamă şi plai, despre suflet şi grai, şi tot pentru prima dată incinta sfântului locaş a răsunat de aplauzele furtunoase ale copiilor, care şi-au suspendat lecţiile pentru a asista la o întâlnire cu poetul drag.
Şi azi acestea îmi mai răsună insistent în urechi: ca bătaia de aripi a unor stoluri de îngeri coborâţi pe pământ să asculte poezii.

Mărul

Pe postamentul bustului de pe Aleea Clasicilor din Chişinău e cioplită în piatră următoarea strofă:
O spun să mă audă
şi plin de floare pomul:
şi din mormânt voi spune
mulţimii adevărul.
Rima cere parcă să-i spunem pomului pe nume: e vorba de mărul atât de cântat de rapsod.
Distrat, cum proceda câteodată, poetul s-a gândit la măr, dar a vorbit de păr.
Logica poeziei lui Vieru cere să-i citim strofa astfel:
O spun să mă audă
şi plin de floare mărul:
şi din mormânt voi spune
mulţimii Adevărul.

Nicolae DABIJA

Lasă un răspuns