«

»

Mariana Cristescu – Nicolae Dumitru, în căutarea… Paradisului pierdut


„Muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului.”
(Johann Sebastian Bach)

 „Paradisul pierdut sau Patimile după Bach” s-a intitulat recitalul pianistului Nicolae Dumitru. Recital sau, mai degrabă one man show, momentele muzicale fiind „îmbrăcate”, prefaţate, postfaţate cu agreabilă dezinvoltură şi strălucitoare erudiţie de comentariile protagonistului.

Să ne amintim, de la început, că „Paradisul pierdut” este un poem epic scris de englezul John Milton în 1657 (publicat un deceniu mai târziu), considerat una dintre cele mai importante creaţii de limbă engleză, alături de opera marelui Will.

Desigur, obsesia Paradisului pierdut continuă să ne bântuie pe toţi, simpli muritori sau autori de geniu,  peste milenii, din prima secundă a izgonirii biblice. Fiecare, cu „tânjul” său – pentru a folosi un cuvânt preferat de Nicolae Dumitru – îşi caută fărâma din Raiul primordial, îndreptându-şi privirea fie către cer, ori către sinele împrăfoşat de tragica existenţă, lepădată de credinţă.

„Armonia primordială a lumii cu Dumnezeu este paradisul de la început, pe care l-am pierdut în urma păcatului – scrie părintele Dumitru Stăniloae, în articolul intitulat  „Opera teologică a lui Nichifor Crainic” (Gândirea, XIX (1940), nr. 4) –  Biserica este poarta redeschisă spre paradisul restabilit, este anticipaţia acestui paradis. Recucerirea paradisului este, de altfel, nu numai preocuparea fundamentală a creştinismului, ci tensiunea spre el e impulsul întregii culturi, a întregii strădanii superioare a omenirii. În această idee despre cultură, atât de stăruitor susţinută, şi căreia i-a dedicat o întreagă carte, «Nostalgia paradisului», se manifestă din nou un fel de concepţie pan-bisericească a universului.”

Unde ar mai putea fi căutat Paradisul? Poate nu nepărat cel din ceruri, ci mai aproape, aici, pe pământ. În „Paradisul de după colţ” crede Mario Vargas Llosa, cel re-creat în atelierul de pictură pe care Vincent van Gogh şi Paul Gaugin caută să-l alcătuiască doar pentru ei,  în insule îndepărtate, iremediabil pierdut când unul dintre ei abandonează visul.

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal.” – notează Emil Cioran, în „Caiete III. 1969-1972”. Tot aici mărturiseşte: „Cea mai mare întâlnire din viaţa mea: Bach. După el, Dostoievski; apoi scepticii greci, apoi Buddha… pe urmă, dar ce mai contează ce vine pe urmă…”

„Tristeţea mare e că, pentru 80% dintre pâmânteni, Homer, Dante, Bach, Shakespeare, Eminescu, Brâncuşi, G. Enescu etc. nu există.” – afirmă şi Vasile Ghica, în „Rezervaţie gri” (iunie 2011).

Nicolae Dumitru, artist de excepţională erudiţie şi capacitate de a transfera imaginea sonoră în vizual (inclusiv pentru neavizaţi) a realizat, pentru publicul târgumureşean aflat în Sala mare a Palatului Culturii, performanţa unei călătorii în timp şi epoci creatoare. Nu singur, ci în compania unor compozitori-căutători de absolut, de echilibru şi Adevăr. De Dumnezeu, căci „Eu sunt Adevărul şi Viaţa”. Şi de Bach, fiindcă el, Johann Sebastian Bach, considera că Muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă sufletului.”

Programul muzical de la Târgu-Mureş a fost identic celui din agenda Stagiunii muzicale permanente, ediţia XVIII, 2013, iniţiată şi coordonată de dr. Gavril Ţărmure, susţinut, cu o seară înainte, cu un succes eclatant, la Sinagoga-Centru Cultural din Bistriţa:  Transcripţie pentru clavecin de J.S. Bach, după muzica Concertului pentru oboi de Benedetto Marcello, Variaţiuni de Franz Liszt pe tema coralului lui J. S. Bach: „Weinen, Sagen, Sorgen, Klagen”, Rahmaninov – Prelucrare dupa preludiu, Gavotta şi Giga din Sonata nr. 3 pentru vioară solo de J. S. Bach, şi Partita nr. 6 de J. S. Bach.

    Iată ce scrie colegul Victor Ştir, de la „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”, despre recitalul-eveniment: „Cu o siguranţă de sine proprie doar virtuozilor, Nicolae Dumitru a tălmăcit fragmentele din  «universul Bach» pe care le-a propus prin program, relevând divinul, în echilibrul care trimite perpetuu spre paradisul iniţial în care ar fi locuit omul, iar demersul hermeneutic al artistului ni se pare apropiat de vestita carte «Nostalgia Paradisului» a lui Nichifor Crainic. Capacitatea de a alterna pasajele «furtunoase» ale lui Liszt cu cele redând calmul serafic al lui Bach, a probat stăpânirea mijloacelor de expresie de o manieră impresionantă şi a dat strălucire discursului muzical, prin frazarea fluentă, echilibrată, bună conducătoare a «fluidului» armonic spre publicul care a aplaudat îndelung. Neîndoielnic, a fost unul dintre cele mai bune concerte de pian care au putut fi urmărite de publicul bistriţean, prilej de comparaţie cu Valentin Gheorghiu, Dinu Constantinescu, Raluca Ştirbăţ, Remus Manoleanu şi alţii.”

       La Târgu-Mureş, Nicolae Dumitru s-a întâlnit cu publicul (în mare majoritate, tânăr, studenţi medicinişti!), cred, a treia oară. Doar pentru muzică de cameră, niciodată invitat ca solist al vreunei pagini concertistice cu orchestra Filarmonicii. Nu voi înţelege care este motivul. Unora nu le place, apriori, e dreptul lor. Dar nu-i corect. E un muzician matur, un ideal interpret al romantismului rus, cu precădere. Există, înregistrat pe CD, concertul în care apare ca solist al Filarmonicii Academice de Stat din Moscova, la sala „P.I. Ceaikovski”, sub bagheta dirijorului Vladimir Ponkin, interperetând splendidul Concert nr.2 de Rahmaninov. Să-i cânţi pe ruşi, alături de ruşi, la ei acasă… e o performanţă de necomentat. A cântat şi cu Filarmonica de Stat din Chişinău, dirijată de Valentin Doni, ca solist invitat al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti şi al Orchestrei Naţionale Radio (cu care a realizat  prima interpretare Radio a Concertului pentru pian şi orchestra de Antonin Dvorak), a fost al Filarmonicilor din Nijni – Novgorod, Omsk, Novosibirsk, Belgorod.

Absolvent al Academiei Ruse de Muzică  „Gnessin” (Moscova), cu studii postuniversitare conduse de profesorul Emmanuel Monaszon, Nicolae Dumitru a susţinut  recitaluri cam prin toată Europa: la Stockholm, Viena, Lisabona, Madrid, Barcelona, Budapesta, Veneţia, Roma. În cadrul Anului aniversar Frederic Chopin 2010,  a fost invitat în festivalul „Palatele Sankt – Petersburgului”, la Capella Academică de Stat din Sankt –Petersburg şi la Galeria Armelor din Kremlin (Moscova), în festivalul „Nopţile pianistice de la Chişinău”, la Accademie d’Eté d’Aix-en-Provence, unde a susţinut recitaluri şi un master-class.

Ce ar trebui să facă pentru a fi inclus în agenda concertistică de la Târgu-Mureş? Să îşi schimbe numele, religia, sexul? Să se numească Demeter Miklos? „Nimeni nu e profet în satul său” – glăsuieşte un proverb arab. Numai că Târgu-Mureşul şi-a depăşit condiţia de sat şi ar fi cazul să îşi reconsidere şi atitudinea faţă de artiştii români, chiar dacă, din varii motive, pe unii nu-i agreează.

Nicolae Dumitru este un artist special. Am spus-o de fiecare dată când l-am ascultat, cu foarte multă atenţie. Fiindcă, vorba lui Nenea Iancu, muzica este aceea care „ne  gâghilă în mod plăcut urechile”. Şi trebuie, mai întâi de toate, să înveţi să asculţi. Şi abia apoi să dai sentinţe.  Iar în recital nu este nimeni infailibil. Nici măcar Sviatoslav Richter nu era.

Muzica e construcţie, este matematică fluidă, este arhitectură sonoră.  Este o secundă din viaţa şi sinele celui care o transferă din mentalul său în fizicul acustic, redevenit – sau nu – emoţie şi mental, în celalată… „tabără”, a auditoriului. Care o receptează dacă poate, dacă vrea, sau nu.

Dar… destul cu teoria

       Pentru a nu fi acuzată de subiectivism – deşi nu m-ar deranja, voi continua prin a fi „subiectivă” fiindcă l-am văzut „crescând”, absolut uluitor, continuu,  întru cunoaştere, la o vârstă când alţii deja s-au plictisit să mai deschidă măcar o carte, considerând că sunt atotştiutori -, voi publica doar câteva aprecieri, mai recente, ale altor observatori ai fenomenului cultural.  

„Situat la graniţa dintre teatrul experimental şi recitalul cameral, spectacolul pianistului Nicolae Dumitru are un ritm antrenant şi o structură cu pante tensionale ce culminează în cascade sonore. Discursul este creat ad-hoc, pigmentat de charisma şi umorul artistului, cu rol de tranziţie între momentele de ascultare-vizionare şi cele de interiorizare şi contemplaţie. Pianistul Nicolae Dumitru reuşeşte să treacă dincolo de demonstraţiile tehnice, rigorile frazării şi încadrarea stilistică şi creează stări. Nu se poate trece peste momentele în care am admirat fie fineţea tuşeului şi agilitatea, fie vigoarea şi încărcătura dramatică a interpretării. Aşa cum discursul premergător anunţa, muzica redată de Nicolae Dumitru a reuşit să producă acele breşe în planul prezentului, purtând auditoriul în alte spaţii temporale.” (Cleopatra David, Reţeaua literară, despre spectacolul de la Teatrul ACT din Bucureşti, „un spectacol deja probat la Teatrul Act din Bucuresti, unde se desfăşoară cu succes de două stagiuni”).

         „Budapesta, Veneţia, Madrid, Barcelona şi Roma sunt cele cinci etape ale turneului pianistului Nicolae Dumitru dedicat lui Sigismund Toduţă, maestru al muzicii transilvane, cu ocazia centenarului naşterii sale. După un turneu de mare succes prin oraşe europene, seria de recitaluri va fi încoronată de cel susţinut la Accademia di Romania din Roma în seara zilei de 26 noiembrie 2008. (…) După introducerea realizată de prof. Mihai Ghircoiaş în viaţa şi opera lui Toduţă, strălucitul pianist Nicolae Dumitru, aplaudat pe scene din Austria, Portugalia, Republica Moldova, Rusia, Suedia, Ungaria, va chema muzica să învaluie cu apele şi mătăsurile ei pe toti cei prezenţi în sală. Aprecierile criticilor muzicali la adresa măiestriei sale interpretative sunt dintre cele mai grăitoare: «Nicolae Dumitru este un artist cu calităţi extraordinare, înfăţişând o foarte bogată şi minuţioasă tehnică, o amplă varietate de nuanţe şi o personalitate învăluitoare. Prin sublinierea unor detalii care îi vadesc clasa, el demonstrează stăpânirea culorii deopotrivă în episoadele subtile şi delicate, precum şi în cele tumultoase şi de forţă.»” („Diarionews” nr.861, Madrid).

Deocamdată, atât. Îl aşteptăm, însă, cu Rahmaninov nr.2 ori cu Concertul pentru pian de Dvorak, alături de simfonicul Filarmonicii din Târgu-Mureş.

 

Lasă un răspuns