«

»

Carmen Ștefania Luca – versuri


imponderabil

privesc tavanul alb
îndelung și fix
caut gânduri
cu degetele sufletului
prin haos de trăiri

îngerii tot trag de mine
infinitul îmi așteaptă talpa
să-l ating prin vis
nemișcarea mă înfioară
strig
e vid
nu se aude nimic
deși totul se rotește a viață
eu
eu nimic
și țip
lacrimile se întorc în sânge
nimic din mine nu se mișcă
doar gândurile 
săgeți cu otravă
din toate părțile
îmi sfârtecă inima care plânge
în zbaterea către viață
un cerc îmi frânge aripile
mă dor
un aer rece mă înconjoară
nu dorm
ascult 
liniștea

 

 

Un gol rotit
 
 cărările singuratice
sunt din ce în ce mai netede
le-am învățat dâmburile de pământ
rădăcinile copacilor răsucite cu aerul
le știu cu ochii închiși
încă plouă alb 
în lumină difuză
păsările phoenix trag a moarte
dumnezeu se pregătește 
pentru încă o naștere din cenușă
mă întorc în mine
aștept
să-mi crească aripi
din răni…
***
 
 
dacă te-aș rupe
 
 nu, nu cred că te-aș putea
rupe din mine
durerea mi-ar mutila fericirea ești rădăcina florilor ce-mi cresc în mâini
și pe chip
uneori pasările în zbor
alteori pământul unde ascund lacrimile
de cele mai multe ori casa
unde te întorci seara,din lume
sunt
ești
în mine
nu, nu cred că te-aș putea rupe
aș naște nimicul
un gol s-ar roti la nesfârșit
în mijlocul sufletului
”a fi” pierde din culoare
”eu sunt” se învârte printre nuanțe
incolorul nu naște culoare
mă voi pierde în incolor
numai dacă te-aș rupe
 
 
 
mai mult ca perfect
 
 
 cândva 
creșteam în tine
sufletul se agăța de zâmbetul tău
înaltul găsea aripile deschise
aerul ardea carne și os
Dumnezeu ne decojea de timp
îmbrăcam lumina 
veșnicia își arunca lanțurile
orologiile ora exactă
rătăceam prin milioane de universuri
ne adunam în grădina irisului
unde muzica celestă
tresărea sub pașii noștri de dans
zenitul inventa culori
nadirul nu ne mai chema
materia ne zidise în UNU
lutul cădea de pe noi
la marginea lumii
rupeam cerul 
cu zborul  când tu creșteai în mine
ideea de DOI
zăcea-n tăceri de mormânt …cândva… 

eu nu am unde să plâng
 
 
 cotidianul îmi calcă inima în fiecare zi
mă sufocă aerul încărcat de întuneric
ceața  absoarbe privirea încet și sigur
tâmplele  zvâcnesc sub pulsuri aritmice
lacrimile se întorc
în mijlocul lumii sunt cu palmele goale
culeg firimituri de viață
fără să mă întreb unde sunt
sau măcar unde aș putea ajunge
trăiesc prezentul până la ultima clipă
nu am unde-mi așeza tâmpla 
să mai plâng din când în când amarul 
dospit din frământarea nefericirilor
tot mai dese și mai acide
tot mai grele 
parcă fericirea a devenit o soi de împărtășanie
după o spovadă lungă și canoane fără sfârșit
în genunchi în mijlocul sufletului
aștept pâinea și vinul
să amestece ”ce-a fost” cu ”ce este„ 
în așteptarea unui ”ce va fi” eu n-am unde să plâng
dar ce folos într-o lume 
cu buzunarele sparte…
 
 
 
 
trandafiri din hârtie
 
 locomotiva
o Doamne locomotiva!
era desprinsă parcă
dintr-un film de scurt metraj
negru și alb
alb și negru
nu aveam nevoie de culori
să-ți văd chipul
cum creștea pe crestele ființei
fumul ne-amesteca pașii
eu mă întorceam 
tu veneai spre mine
în acea gară poate 
ne-am întâlnit de o mie de ori
am răscolit aceleași pietre
dar niciodată 
chipul tău 
nu a crescut cu mine
în mine
s-a topit absurd acum
presori cuvinte alese
le cauți adânc 
prin visteria sufletului
zâmbesc
zâmbesc când te ascult
aș fi pus pariu că nu știi
să aprinzi trandafiri din hârtie
în inima munților
în trenul speranțelor
resuscitate
dar…
dar ai 
știut….
 *
 
 

în acea dimineață radioul fisura liniștea nopții
bunica-l mai uita deschis din când în când
tunetele începeau să crească odată cu zorii
visul se dezlipea încet de pământ și de ochi
stăteam ghemuită sub plapuma caldă
teama alerga prin mine ca nebuna
norii se rupeau fâșii
ploaia curgea printre crăpături apa creștea sub tălpi până la glezne
de la glezne până la genunchi
din ce în ce mai rapid și mai mult
bunica în sfârșit își deschidea brațele
îmi uitam în ele fiecare tremur

din podul casei priveam neclintită
de după țigle sparte
cum suflete se rugau prin ploaie 
pentru ziua de mâine
auzeam ”și nu ne duce pe noi în ispită”
completam în gând fără să mă audă bunica
să nu plângă
să nu uite de brațul ce mă legăna blând
sub furtuna ce ne-a acoperit pe toți
într-o dimineață de vară
într-o dimineață în care bunicul striga de după ceruri
Mărie, trezește-te! Mărie, trezește-te!

 
 
 
 
încercări
 
 
zâmbete sub contur de cretă
roagă zbaterea ploii să se oprească
 
albul se spală de alb
șotronul devine un tipar vechi
geometria se scaldă într-un labirint de cifre
rămân cu pietrele în mână
nu știu încotro să le arunc
(fiecare săritură e un salt înapoi)
știu
o mie de încercări
o mie de lacrimi
o mie de zboruri întrerupte
 
arunc sufletul în prelungirea lor
trupul nu a învățat să plângă
sub talpa mea
izvorul caută oceanul
să nu uite 
 *
 
”dacă Dumnzeu este cu mine,cine-i împotriva mea?”
 
chipuri cioplite
mă îndeamnă la închinare
uit cuvântul
când vreau să-l rostesc
umbra
îmi cheamă pașii
un labirint mă înghite
eu vreau să ies
calc pe ispite
zdrobesc pulsul ritmic și încăpățânat
dălți de lumină
lovesc în lemn până la atingerea golului
apoi se odihnesc în liniștea așchiilor împrăștiate
 
un tremur îmi cuprinde ființa
mă învelesc cu mine
”dacă Dumnezeu este cu mine
cine-i împotriva mea? „
 
 
poveste…sau nu…
 
trosnesc lemnele în ghearele focului
bunica mai zvârle în sobă o cioată noduroasă
coji de portocală se usucă într-un borcan cu zahăr
masa are doar un singur scaun
bunicul a plecat de acasă și nu s-a mai întors
s-a dus să prindă cerurile de mână în plimbări spre infinit
iasomia din colțul casei acum îi crește de jur împrejurul sufletului
bunica plânge la icoane mocnit și des
viscolul crește zăpada până la geam, tălpile săniilor zac în rugină
ninge neîncetat peste urmele timpului, forme-gând zac în uitări
doar jarul din sobă mai ține lumina și câteva lumânări îndoite
cărți de rugăciuni îngălbenite stau teancuri peste teancuri pe noptieră
rugile curg prin trup spre cer și înapoi
un ceainic șuieră-n surdină
sunt grele iernile din noi…
 
 
 
 

Lasă un răspuns