«

»

Întâmplări cu Grigore Vieru


Dragoste şi ură  

N-a existat, cred, nicăieri în lume un alt poet care ar fi fost iubit atât de mult şi, totodată, care ar fi fost urât atât de mult.
Pentru ce a fost iubit Grigore Vieru?
Pentru talent, curaj, omenie, demnitate, consecvenţă, dârzenie, bunătate, credinţă, curăţenie, verticalitate…
Pentru ce a fost urât Grigore Vieru?!
Pentru talent, curaj, omenie, demnitate, consecvenţă, dârzenie, bunătate, credinţă, curăţenie, verticalitate…
Era iubit de către unii pentru acelaşi lucru pentru care alţii îl urau… Şi viceversa.

Rătăcit în „Rossia”

Prima zi de deputăţie în Sovietul Suprem al URSS.
Suntem cazaţi la „Rossia”, un hotel-mastodont, un adevărat oraş în oraş, unul dintre cele mai mari din Europa.
Completăm nişte fişe, după care Vieru mă întreabă:
– În ce cameră eşti cazat?
– 1123…
– Dar eu?
– 1124… Scrie undeva, îmi spune. Notează şi numărul meu. Ai notat?
– Da.
– În ce cameră ai zis că eşti cazat?
– 1123…
– Dar eu?
– 1124…
– Te rog să ţii minte.
Şi tot aşa de vreo zece ori.
– Ce număr ai spus că are camera mea? Dar a ta? Ai consemnat? Să-mi dai şi mie o foiţă cu numărul camerei mele… Vezi să nu le pierzi…
Ca până la urmă să-mi explice de ce poetul este atât de insistent.
Fusese invitat ceva mai demult la un simpozion dedicat literaturii pentru copii la Moscova. Era cazat tot la „Rossia”. A fost reţinut atunci acasă la Stanislav Rassadin, unul dintre traducătorii săi în ruseşte. S-a întors la hotel după miezul nopţii. Ţinea minte numărul camerei sale – 1440 –, dar când a dat să intre în ea, în patul lui dormea un negru. Şi-a cerut scuze de la el, dar africanul, în loc să se dea mai la o parte ca să încapă şi Vieru în patul îngust, i-a spus că dacă nu părăseşte imediat camera, îl aruncă pe geam de la etajul 14.
Iese Vieru pe culoar. Se plimbă un pic. Îşi zice, poate a uitat ceva şi coboară jos la recepţie. Acolo moţăia un moşneguţ, Vieru îl salută şi-l întreabă amabil:
– Spuneţi-mi, vă rog, în ce cameră locuieşte Grigore Vieru?! („Скажите пожалуйста, в какой комнате проживает Григоре Виеру?”.)
Acela deschide somnoros un registru, parcurge atent cu privirea mai multe pagini, ca să închidă catastiful la loc şi să-l anunţe cu voce sobră:
– O atare persoană nu este cazată în hotelul nostru! („Такой у нас не проживает”!)
Apoi, când Vieru s-a aşezat pe unul dintre fotolii să aştepte să se facă ziuă ca să clarifice problema, recepţionerul l-a avertizat că nu este permis să stea acolo.
Poetul a ieşit din hotel. Dar afară erau -30ºC. După ce îngheaţă de-a binelea, se mai apropie o dată de omul de la recepţie.
– Vă rog să mă iertaţi. N-aţi putea să-mi spuneţi, totuşi, unde locuieşte Grigore Pavlovici Vieru din Moldova? („Извините пожалуйста, не смогли все же сказать в какой комнате проживает Григоре Павлович Виеру из Молдавии?”)
Moşul, evident iritat, şi fiindcă fusese trezit din moţăiala lui, nu-l mai lasă să continue:
– Tinere, nu fiţi obraznic! Părăsiţi imediat localul! Altfel, chem miliţia! („Молодой человек, не хулиганьте! Освободите немедленно помещение! А то я вызову милицию!”)
După care Vieru, cu vocea lui timidă, încearcă să-i explice cerberului:
– Eu sunt Grigore Vieru! („Я Григоре Виеру!”)
Bătrânul se pare că, în sfârşit, s-a trezit, mai caută o dată în registru, iar nu-l găseşte, şi atunci îi telefonează recepţionerei din ajun, care-i explică unde să caute un alt registru, în care, în fine, îl găseşte trecut pe Grigore Vieru, anunţându-l:
– Dumneavoastră sunteţi cazat în camera 1440, dar în partea de sud a hotelului. („Вы размещены в 1440-й комнате южной стороны гостинице”.)
Şi-i lămureşte cum să ajungă la intrarea numită „de sud”.
Vieru iese în stradă şi, ca să nu rătăcească, ia un taxi, acela face înconjurul hotelului de mai multe ori şi-l lasă la intrarea căutată.
– După aceea, îmi spune Vieru, am stat închis în camera mea vreo trei zile, până la plecarea avionului: mă temeam să mai ies din hotel ca să nu rătăcesc din nou…
Aici poetul face o pauză scurtă, ca să mai întrebe o dată:
– În ce cameră zici c-am fost repartizat? 1124? Dar tu? 1123? Ai notat? Scrie pe o foaie numărul camerelor. Notează bine. Şi vezi să nu pierzi hârtiuţele… Că pe a mea am pierdut-o deja.

Lecţie de exigenţă

A fost bine cunoscută exigenţa lui Grigore Vieru pentru fiecare cuvânt al său scris şi tipărit. Când scriitorul prezenta vreun articol, ştiam că activitatea redacţiei noastre va fi într-un fel paralizată: Domnia Sa urmând să-şi redacteze textul până în ultima clipă.
Venea la redacţie în zilele de vineri.
Lunea aducea o altă versiune.
Marţi redacta toată ziua textul de luni, ca până la urmă s-avem de-a face cu un cu totul  alt text.
Miercuri dicta toată ziua eseul în ultima lui variantă.
Într-o joi dimineaţa a sosit la redacţie la prima oră.
Îl văd mototolind ceva în mână…
– Mai am nişte adăugiri, îmi spune.
– Domnule Vieru, azi e joi, revista a apărut deja, îi spun şi-i arăt publicaţia.
– Da?! Se uită mirat la mine. Azi e joi? Şi mă priveşte neîncrezător, dar cu o doză de speranţă:
– Şi nu se mai poate face nimic?
– Nu.
– Bine, zice resemnat. Şi bagă hârtia în buzunar. Păcat că fraza esenţială a rămas în afara textului…
La Vieru toate frazele erau esenţiale. Chiar şi cele care nu mai încăpuseră în textul propriu-zis.

Ruşii şi mancurţii

A iubit săptămânalul „Literatura şi arta”. Era, cum susţinea chiar el, a doua lui casă.
În 1987, când Biroul Comitetului Central ameninţa să închidă publicaţia, emiţând o Hotărâre (din 22 septembrie 1987) „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămânalului „Literatura şi arta”, în poemul „13 strofe pentru mancurţi” (mancurt este omul fără memorie), Grigore Vieru scrisese în apărarea revistei:
Ei ne hăcuiră graiul
Şi doina, şi harta,
Ei, care astăzi vânează
„Literatura şi arta”.
Acest poem plin de durere şi revoltă a fost tipărit în 1988 şi în ziarul moscovit „Izvestia”, cu cel mai mare tiraj în fosta URSS, într-o traducere făcută tendenţios cu titlul „13 cetverostişii protiv russkih” („13 strofe contra ruşilor”).
Un deputat rus, şovinul V. Prohanov scria într-un comentariu alăturat că locul unor „poetraştri” ca Vieru este la închisoare.
Şi poate că poetul nostru ar fi ajuns acolo, dacă nu se destrăma la timp închisoarea.

Învinuiri

Vieru era învinuit că vrea să românizeze limba… română.
Îmi spunea:
– Nebunii aceştia se vor apuca mâine să mă traducă în „limba moldovenească”.

      Grigore Vieru – împăratul 

Am fost invitat recent la o manifestare dedicată lui Grigore Vieru la o grădiniţă din Chişinău.
După ce picii recită şi cântă cântece pe versurile dragului nostru poet, îi întreb pe micuţi:
– Copii, dar cine a fost Grigore Vieru?
Un pici ridică mâna:
– Grigore Vieru a fost un împărat!
– Bravo, zic.
Educatoarea se uită mustrător la mine.
Continuu dialogul:
– Şi ce-a făcut acest împărat?
– S-a bătut cu balaurii…, zice o codăncuţă.
– Şi cu turcii…, sare un alt codănel.
– Văd că ştiţi, le zic.
Educatoarea mă priveşte şi mai contrariată.
– Aşa e, copii!, zic. Grigore Vieru a fost un împărat al poeziei, şi s-a bătut cu balaurii minciunii şi cu turcii de la guvernare…
Abia acum educatoarea răsuflă uşurată.
Către sfârşitul întrunirii noastre îi întreb pe prichindei:
– Ce vreţi să faceţi, copii, când veţi creşte mari?
Şi un făt îmi răspunde:
– Vrem şi noi să ne batem cu balaurii şi cu turcii… Ca Grigore Vieru…
Pentru aceşti micuţi Grigore Vieru este mai degrabă un personaj de basm, care a scris şi poezii.

Amintiri din viitor

Prin anul 2050 un copil îl întreabă pe tatăl său:
– Tăticule, cine a fost Vladimir Voronin?
Acela nu ştie, dar la un moment dat îşi aduce aminte:
–Ah, da! Mi-am amintit: a fost un demnitar de stat de pe timpurile poetului Grigore Vieru.
Bieţii împăraţi, ei nici nu ştiu cine-s adevăraţii împăraţi!

Nicolae Dabija
http://literaturasiarta.md/

2 comments

  1. rodica cernea

    Care limba moldoveneasca? Limba e una singura romana!

  2. Stefan Moldoveanul

    Destui moldoveni din România uită frumuseţea graiului moldovenesc vorbit de părinţi şi bunici şi pentru a arăta ,,emancipare” şi ,,stil” încercă o prestanţă, poate în lipsă de altceva, vorbind literar. Dragi moldoveni din România vă este ruşine de graiul vostru, de graiul bunicilor voştri? de ce vă sfiiţi să vorbiţi în grai moldovenesc? Textele scrise să fie în limba literară dar vorba, chiar trebuie să uităm cine suntem şi aşa se pierd tradiţiile şi e interes doar pentru nou şi frivol.

Lasă un răspuns