«

»

Georgeta Resteman – Poeme de dor

Georgeta RestemanDe-ar fi…


De-ar fi să mă descopăr dintr-o urmă
De lujer smuls din rădăcini şi rupt
Când gândurile-n tâmpla clipei scurmă
                            Şi-nnoadă-n franjuri visul întrerupt


De-ar fi ca să mă nasc din nou, din doruri
De tânără fecioară-n miez de vară
Cu jar de maci în suflet, cu onoruri
De lied-uri lin şoptite de-o vioară


Aş şti s-adun din unduirea ierbii
Doar adierea blândului zefir
Privind la râu cum se adapă cerbii
Să-nlătur spini din rug de trandafir


Înmiresmat, în sângeriu veşmânt
De taine prinse-n trena nopţii slute
Apoi să-mi iau tainul din cuvânt
Îngenunchind în clipele durute


Pe lacrimi reci din roua dimineţii
Cu pumnii strânşi dar sufletul deschis
Strivind în gând amărăciunea vieţii
Dar pribegind prin colţul meu de vis…

Între mine şi tine


de dragoste plin
sufletu-i rază
îi simţi mângâierea?
ţi-atinge lin fruntea


săgetări de lumină
alb minaret
pe cerul senin
ce rece e insula mută

gheţarul exilului meu

curcubeul iubirii
puntea ce-aşează
între mine şi tine
un strop de divin


Dumnezeu!


Speranţa


Mai bate-o oră-n noaptea răvăşită
Secunde curg prin fante de lumină
Prin maci de jar şi trena lunii, lină,
Speranţa-nnoadă lacrima-i zidită


În sanctuarul tâmplei ostenite.
Gânduri robite-n nevăzute chingi
Ce strâng cumplit, se zbat neostoite
Şoptind mereu: învingi, învingi, învingi!


Speranţa-mi se-ncovoaie, plâng şi tac
Ce zbucium scurmă-n spaima depărtării!
Sunt pe-un tărâm – un petec de uscat
Ca o batistă pe obrazul mării.


Atâtea vise prinse-ntr-un grăunte
Se trec prin mine, ce năvalnic dor
De trai tihnit, la poalele de munte
Inundă astăzi sufletu-mi – izvor…


Îmi  plec genunchii-n clipele durute
Doamne, rămâi nădejdea mea, Eşti viu!
Lasă-mi speranţa fără temeri slute
Să pot s-alung tot greul în pustiu…



Iarnă insulară


Pribeag şi deşirat printre ruine
Gândul trudeşte-adesea-n miez de noapte
Se răsucesc ghirlande reci de şoapte
Şi nesfârşiri de dor… de dor de bine.


Întunecaţi, bolnavi de neputinţă
Plâng nori de plumb peste nisip şi pietre
Din trupul lor ţâşnesc vii arbalete
De parc-ar scrie-a Cerului sentinţă


Cu limbi de foc. Ce stranie mi-e iarna!
În loc de fluturi albi pe coapsa-i fină
Sau fulgi gingaşi din picuri de lumină
Prin situri zei amorfi îşi sună goarna…


Mă biciuie cu stropi miraţi de ploaie
Un vânt neiertător ce-şi ia tainul
De răvăşire… şi sporeşte chinul
Când chiparoşi în coama lui îndoaie.


Pe ţărmul mării, plini şi ei de-ocară,
Trişti pescăruşi sosiţi din larga zare
Privesc cu nostalgie-n depărtare
Gândind la iarna noastră… insulară.

Plecăm din noi în fiecare iarnă


Plecăm din noi în fiecare iarnă
Să adunăm din gheţuri visuri mute
Când ne-nfăşoară în tăceri durute
Zăpezile ce-au început să cearnă.


Doar Cerurile ne primesc ofranda
Arce de curcubeie în cunună
Cu gânduri line prinse-n flori de lună
Când pe pământ mai joacă sarabanda


Fals deşănţat şi ură şi minciuni.
Trăim tăcuţi, cu sufletul plângând
De alb, de pace, de frumos flămând
Dar ne găsim speranţa-n alte lumi…


Suntem destine-nţepenite-n brumă
Şi-n ierni pătrunse-n vieţi năpăstuite
Ni-s visele dorinţi neîmplinite
Iar noi cobaii tăi, lume nebună!


Plecăm din noi în fiecare iarnă
Şi-n primăveri sădimu-ne credinţa
Doar Cel de Sus ne poate da sentinţa!
Şi norii-au prins din nou zăpezi să cearnă…

 


Noapte insulară


clinchet de stele
zurgălăi din lacrimi de lună
măslini tremurând urgisiţi
portocali-atârnând roade grele

arbuşti înfloriţi… rătăciţi
prin urmele reci de furtună

icnete rupte
tablouri ciudate, rupestre

marea chemându-şi frământul
zeiţe de ipsos cu frunţile supte
nisipuri, clepsidre-acareturi terestre
ore, secunde-ncălcând legământul


suflete-aprinse
torţe de gânduri pribege
acropole albe, umbre de timp
ruguri de doruri, focuri nestinse
umeri de flăcări blesteme trudind să dezlege
iubire, tăcere, speranţă şi-un alt anotimp…

Mi-e dor


Mi-e dor de-un colţ de ţară, liniştit,
De tinda-n care m-am simţit copil
De floarea de salcâm, de fân cosit
Prin care-ades’ mă furişam tiptil


Spre râu… unde visam la nesfârşit
La câte, Doamne, nu visam atunci
Mi-e dor de satul meu cel primenit
De roua munţilor, de maci din lunci


De umbra deasă, mărul de la drum
Şi de alunul drag, lângă fântână
Mi-e dor… atât! În jur e numai scrum
Mi-e gândul la măicuţa mea bătrănă


Ce stă la poartă şi-şi aşteaptă pruncii
Nu i-a văzut demult…inima-i plânge
„Din gard s-au rupt încet, încet ulucii…”
Îşi zice-n gând şi mâinile îşi frânge.


Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume
Noi te purtăm în suflet cu mândrie
În munţi cerniţi sau mările cu spume
Căci rupţi am fost de astă tristă glie


Muncim, pribegi, străini, fără simbrie
De la cicoii noi ce ne-o pângăresc
Ne este dor de-o altă Românie
De adevăr şi suflet românesc!

Simfonie în alb…


Simfonie în alb… visul de-acasă
Cedri din Troodos topindu-şi veşmântul
Gheţuri trudind să ucidă cuvântul
Stropi de sudoare pe frunte-mi apasă.


Căldură în suflet, alb în privire
O insulă rece, ce iarnă sihastră…
Marea cântând simfonia albastră
Ruine ce-ascund poveşti de iubire.


Destine strivite în mituri străvechi
Zei şi zeiţe râvnind „paradisul”
Vise ce mor înecate-n abisul
În care nisipul şi marea-s perechi…


Scriu cu petale de floare de nalbă
Cumintea-mi trăire, dragoste lină
Nouri se zbat dar mi-e inima plină
Notele-ngână partitura mea albă.

 
 

 

 

2 comments

  1. Malciu Marian

    Plecăciune, dragă doamnă, Georgeta Resteman!
    Am citit atent, cu mult drag şi cu respectul cuvenit versului izvorât din sufletul tău minunat.
    Sincerele mele felicitări!

  2. Georgeta Resteman

    Mulţumesc, prietene Marian Malciu! Scuze pentru întârzierea răspunsului… acum am descoperit că materialul a fost publicat şi aici. :)

Lasă un răspuns