«

»

Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Muntele Athos


Din câte s-au spus de către oamenii care merită să fie apreciaţi – zicea Părintele Iachint al Putnei –, Ştefan cel Mare a creat o epocă pentru întreaga Europă. A creat valori şi a ştiut să apere valori. De aceea poporul nostru, încă de pe vremea sa şi mai târziu, l-a numit mare şi sfânt“.

 Aniversarea strămutarii la veşnicele locaşuri a marelui voievod constituie pentru orice român ce gândeşte şi simte româneşte un prilej binecuvântat de a medita asupra rolului providenţial determinant pe care l-a jucat Ştefan cel Mare şi Sfânt – acest atlet al lui Hristos, în salvarea Ortodoxiei în general, dar şi a celei româneşti şi athonite în special.

Ilustrul bizantinolog rus arhimandritul Porfirie Uspensky afirma pe bună dreptate că “nici un popor nu a copleşit Muntele Athos cu atâtea binefaceri ca poporul român”.

Sfântul voievod moldovean a creat valori nu numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos, şi nu a apărat valori numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos. Nu avem date sigure dacă voievodul Ştefan a fost sau nu la Athos, deşi s-au vehiculat afirmaţii cum că anii de pribegie care s-au scurs între uciderea tatălui său şi urcarea sa pe tron i-ar fi petrecut la Mănăstirea Vatopedi din “Grădina Maicii Domnului”. Dacă a fost sau nu la Sfântul Munte, cert este că voievodul a înţeles Athosul ca pe o nouă Tebaidă, ca pe un minunat focar al monahismului răsăritean, ca pe o bijuterie a creştinătăţii răsăritene, ca pe un bastion al Ortodoxiei, ca pe o perlă a monahismului oriental, ca pe o sfântă oază mereu înverzită a vieţii celei după Dumnezeu, ca pe un febril atelier de virtuţi, ca pe o mare bibliotecă mondială, ca pe o adevărată cetate a culturii teologice ortodoxe universale, ca pe un centru mistic, dogmatic şi liturgic al Ortodoxiei soborniceşti, ca pe o citadelă a monahismului şi a spiritualităţii ortodoxe şi nu în cele din urmă ca pe o cetate duhovnicească zidită pe piatră, şi de aceea inexpugnabilă: pe stânca duhului ortodox, pe Piatra-Hristos, care nu încetează să fascineze şi să intrige totodată.

Numeroasele ctitorii şi danii pe care Ştefan cel Mare le-a făcut la Muntele cel cu nume sfânt dovedesc atât adânca sa evlavie faţă de această Meccă a Ortodoxiei, cât şi mărinimia sufletului ce astăzi este în mâna lui Dumnezeu.

A zidit la Muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult ca în ţara sa Moldova.

Mănăstirea Zografu poartă pecetea marelui voievod moldovean, reprezentand cea mai mare ctitorie românească din Athos, cunoscută în documentele vremii ca mănăstirea domniei mele. Ajungând în ruină în secolul XV, a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, astăzi fiind numărată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Mai înainte de el, bunicul său Alexandru cel Bun dădea ajutor anual mănăstirii câte 3000 aspri de argint (1429). A dat şi venitul câtorva metoace spre întreţinere, printre care şi cel al Mănăstirii Căpriana. Între 1466-1471, dreptmăritorul voievod donează mari sume de bani pentru înnoirea bisericii şi a bolniţei. În 1475, marele domnitor zideşte pe malul de sud-vest al mării arsanaua mănăstirii, adică turnul şi portul pentru corăbii cu o pisanie care consemnează numele său. În 1495, reconstruieşte din piatră corpul chiliilor, trapeza şi zidul de incintă. În anul 1502 zideşte din nou biserica mare închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi o pictează în frescă. Pe lângă acestea, el îi dădea şi un ajutor anual în bani de aur şi argint, fie galbeni ungureşti, fie aspri de argint. Iată cum scrie obştii mănăstirii Zografu, făgăduind să-i dea în fiecare an câte 100 de ducaţi ungureşti pentru mântuirea sufletului său, pentru sănătatea sa trupească şi pentru sufletul părinţilor săi: “Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, Cunoscătorul de inimi şi Ochiul cel ce vede toate, Sfânta Mănăstire şi Biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum o vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezamântul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri, dăruiţi de Dumnezeu: Alexandru şi Elena, şi să stea în sfântul pomelnic cum este scris. Şi iarăşi până când va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, Sfânta Biserică să ne cânte sâmbăta seara paraclis şi duminică la prânz să se dea băutură. Marţea să ni se cânte Liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la vecernie şi la pavecerniţă şi la miezul nopţii şi la utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi Dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă cât vom fi în viaţă.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul parastas în sobor şi apoi slujbele de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie şi colivă şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămână aşa cât va dăinui Sfânta Mănăstire”.


În 1492, marele Ştefan trimite Mănăstirii Zografu un Apostol şi un Tetraevanghel, pe cel din urmă aflându-se următoarea inscripţie: “Cu bunăvoinţa Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a început şi s-a scris şi s-a legat, şi s-a săvârşit acest Tetraevanghel cu porunca binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, şi l-a dat la Sfântul Munte la Zograf, unde este casa Sfântului Mare Mucenic şi purtător de biruinţe Gheorghe, pentru sufletul său, pentru răposaţii părinţii lui, în al 36-lea an al domniei lui şi cu truda mult păcătosului diacon Teodor şi s-a scris în Mănăstirea Neamţu în anul 7000 (1442), luna iunie, 26 zile”.

În anul 1484, Ştefan cel Mare şi Sfânt donează aceleiaşi mănăstiri o icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ferecată mai apoi (1838) în argint aurit în Rusia. În anul 1502, voievodul dăruieşte ctitoriei sale de la Athos o icoană de mărime mijlocie cu Sf. Gheorghe pe care o purta cu sine în războaie şi care astăzi se află în tronul împărătesc din stânga naosului bisericii mari. Împreună cu ea dăruia şi steagul de luptă al Moldovei cusut cu fir de aur şi argint care are pe o parte icoana Sf. Gheorghe şi pe cealaltă stema ţării.

Actuala pictură a bisericii datează din anul 1817. În exonarthex se află un tablou votiv în care alături de împăraţii bizantini Andronic şi Ioan şi de regii Serbiei se află pictaţi Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vasile Lupu şi Antioh Cantemir. Sfântul Ştefan este reprezentat cu barbă, cu coroană pe cap şi în hlamidă de culoare bej cu flori albe.

De la arsana până la mănăstire, cale de 5 km, se întinde un drum de car pietruit pe cant în stil roman de zidarii domnului moldovean. Este singurul drum vechi pietruit şi cel mai bine păstrat până astăzi în Athos.

Astăzi Mănăstirea Zografu este chinovie bulgărească. Biblioteca conţine 388 de manuscrise în slavonă şi 126 în limba greacă, din care 26 pe pergament. Mai are peste 10 000 de cărţi tipărite, printre care şi în limba romană cu caractere chirilice şi multe documente vechi ce-şi aşteaptă cercetătorii.

O altă mănăstire aghiorită ce s-a bucurat de mila domnului moldovean este Mănăstirea Grigoriu. Înfiinţată în prima jumătate a secolului XIV de către cuviosul de origine sârbă, omonim cu stareţul său – Sfântul Grigorie Sinaitul, astăzi este a 17-a în ierarhia lavrelor athonite. Spre sfârşitul secolului XV a fost distrusă şi jefuită de piraţi, iar călugării trecuţi prin ascuţişul sabiei. Mila Sfântului Ştefan se revarsă spre această mănăstire în 1497, când zideşte din temelii biserica şi întreaga incintă, devenind astfel al doilea ctitor al ei. În anul 1500 el dă acestei mănăstiri 24 000 de aspri pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 îi face reparaţii generale. Demn de menţionat este şi faptul că printr-un act datat 10 iunie 1513, Epistasia Muntelui Athos confirmă Mănăstirii Grigoriu refacerea ei din temelie, după distrugerea de otomani, de către Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei, care i-a acordat şi o danie de 4000 aspri.

Daniile ştefaniene sunt continuate de succesorii săi în tron: Bogdan cel Orb, Ştefăniţă-Vodă (1517) şi Alexandru Lăpuşneanu (1553).

În prezent, în Mănăstirea Grigoriu, se află încă în stare de funcţionare două corpuri de chilii din partea de sud şi est şi turnul-clopotniţă, construite de Ştefan cel Mare, aşa cum reiese din cele două inscripţii originale fixate în zid.

Pe lângă daniile în bani, acestei mănăstiri i-au fost donate şi obiecte de cult. Asfel, Maria de Mangop (Paleologhina), soţia domnului Ştefan, dăruieşte mănăstirii o icoană mijlocie a Maicii Domnului “Pantanassa” (“Atotîmpărăteasa”), “Odighitria” (“Îndrumătoarea”) sau Paleologhina (a doua jumătate a secolului XV). Icoana este fixată astăzi într-un proschinitar de lemn în partea dreaptă a pronaosului şi este considerată miraculoasă, deoarece a rămas nearsă în toate incendiile care au mistuit mănăstirea. Îmbrăcată în argint, icoana poartă în partea de jos o inscripţie ce aminteşte actul de danie al soţiei dreptmăritorului voievod – Maria de Mangop, “doamna Moldovei”.Tot ea a dăruit mănăstirii două poale de icoane brodate în secolul XV într-un atelier din Moldova.

Alte obiecte de cult (cruci) provenite din Ţările Române au fost aduse de schevofilaxul Ioachim cu ocazia călătoriei pe care a întreprins-o la Bucureşti în 1776.

Unii afirmă că două icoane de mare preţ – Maica Domnului Alăptătoarea şi icoana miraculoasă a Sf. Ierarh Nicolae – patronul mănăstirii, ar fi fost dăruite de fiul domnului Ştefan – Bogdan al III-lea.

Printre donatorii care au sprijinit Marea Mănăstire Vatopedi – a doua în ordine ierarhică după Marea Lavră, se află şi Ştefan cel Mare şi Sfânt (1472-1496). El a zidit pirgul (turnul de apărare) şi arsanaua cu biserica de pe malul mării. Pe zidul acestei construcţii din piatră cu trei etaje se observă până astăzi un tablou votiv săpat în marmură şi o inscripţie în limba greacă. Tabloul îl reprezintă pe Ştefan cel Mare încoronat închinând Maicii Domnului cu Pruncul în braţe o bisericuţă. În partea de jos se observă stema Moldovei, capul de zimbru, şi anul 1496.

De atenţia şi mila ştefaniană s-a bucurat şi o altă vatră a Ortodoxiei de la Athos – Mănăstirea Constamonitu, căreia Sf. Ştefan îi trimitea anual, începând din anul 1493 cate 5 500 aspri de argint pentru întreţinere şi reparaţii. Aplecarea marelui voievod spre această mănăstire închinată Sfântului Arhidiacon Ştefan – a cărui mână dreaptă şi icoană miraculoasă se află aici, este lesne de înţeles dacă ne gândim la evlavia pe care o nutrea voievodul faţă de sfântul său omonim. Astăzi mănăstirea este a douăzecea în ierarhia lavrelor athonite.

Probabil că aceeaşi strânsă legătură duhovnicească şi aceeaşi evlavie pe care le nutrea către sfântul său ocrotitor – Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, îl vor îndemna pe marele Ştefan să îşi îndrepte privirea cu danii spre Mănăstirea Xenofont (a 16-a lavră athonită) în anul 1475, mănăstire închinată Sf. Gheorghe – patronul militar al Moldovei, a cărui mână se păstrează aici. Tot aici se păstrează şi capul Sf. Arhidiacon Ştefan.

Mănăstirea Sf. Pantelimon sau Russikon a fost ajutată cu danii româneşti în secolele XV-XIX de nenumăraţi domni români, între care se distinge Dreptmăritorul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, care începând cu anul 1502 dădea anual mănăstirii 4 000 aspri.

Dintre obiectele de cult de epocă ştefaniană păstrate aici amintim un văl liturgic realizat într-un atelier din Moldova, pe la sfârşitul secolului XV. Este o broderie pe mătase, cu fir de aur şi argint, reprezentând scena “Împărtăşirea Apostolilor”.

Biblioteca mănăstirii conţine 1920 de manuscrise, din care 1320 în limba greacă, 600 în slavonă şi aproximativ 25 000 de cărţi tipărite. Se păstrează şi numeroase dosare de arhivă veche, codici de pergament şi acte de danie dintre care multe sunt şi româneşti.

Numele voievodului moldovean se leagă şi de Mănăstirea Sf. Pavel prin faptul că Sf. Ştefan construieşte aici un aghiazmatar în 1472, iar între anii 1497-1500 renovează biserica şi construieşte un apeduct. Mănăstirea este închinată Sf. Mare Mucenic Gheorghe – patronul militar al Moldovei. Astăzi ocupă locul al 14-lea în ierarhia mănăstirilor aghiorite.

Biblioteca mănăstirii deţine 10 000 cărţi, 494 manuscrise şi numeroase documente vechi de danie dintre care unele sunt româneşti.

Acestea ar fi în mare valorile ştiute pe care le-a creat marele Ştefan la Athos şi care au fost salvate până astăzi. Şi dacă Muntele cel cu nume sfânt a fost, este şi va fi considerat de către întreaga Ortodoxie şi nu numai, ca

o minune şi răscruce a Orientului creştin, republică monastică, focar de spiritualitate şi cultură bizantină şi postbizantină, conservator scrupulos al comorilor spirituale ale Balcanilor, având virtuţile impuse de asumarea păstrării lor, simbol monumental al unui univers spiritual şi artistic, a cărui pătrundere cere răbdare şi înţelegere, podoabă aleasă a Răsăritului, o expresie vie a unităţii panortodoxe, cetate mondială unică a creştinismului ortodox, Taborul Ortodoxiei bimilenare, promontoriul Europei creştine, farul mai mult decât milenar al Ortodoxiei, atracţia creştinilor, mana lumii, muntele rugăciunii inimii, Muntele Sion al Ortodoxiei, foişor permanent al Sfintei Cincizecimi, fără îndoială că valorile mai sus menţionate pe care Ştefan le-a creat şi le-a salvat la Athos, ne îndreptăţesc să-l considerăm pe acesta ctitor de seamă şi salvator providenţial al Muntelui cu nume sfânt.

Fost-a acest studiu o smerită încercare de a arunca o punte de lumină asupra raporturilor istorice, culturale şi spirituale dintre Ţările Române şi Sfântul Munte în speranţa unei reconsiderări benefice a lor spre o îmbogăţire spirituală reciprocă.

Leontie ieromonahul

Bibliografie:
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Ed. MMB, Iaşi, 1994, pp.126-133;
Arhim. Ioannikios, Patericul Athonit, Ed. “Bunavestire”, Bacău, 2000, pp. 491-520;
Sfinţi români din Bucovina, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, pp. 9-22 şi 36-50;
Părintele Iachint al Putnei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2000, pp. 32-43;
Muntele Athos – darul monahismului ortodox, Ed. Paideia, Buc., 2000, pp. 45-109;
Mircea Motrici, 7 zile în Athos, Ed. Muşatinii, Suceava, 1998, pp. 28-31 şi 92-93;
Protos. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 349-524.

 Revista Rost

Lasă un răspuns