«

»

Constantin Enianu – Adevărul frumuseţii: Michelangelo

michelangeloMichelangelo Buonarroti este un nume legendar. Contemporanii săi îl venerau ca pe o divinitate, iar moştenirea sa artistică, de la „David” la „Capela Sixtină”, rămâne impresionantă şi emoţionantă. Totuşi acest geniu era în acelaşi timp şi un om demn de milă. Mulţi şi-au pus întrebarea dacă opera cestui artist prolific cu mâini fermecate nu a fost cumva fructul vreunei dereglări psihice… 

„Septembrie 1504. Un colos de marmură de nouă tone este tras pe străzile din Florenţa. «Uriaşul», cum îl numeau localnicii, putea fi transportat doar noaptea. Străzile înguste erau prea aglomerate în timpul zilei. Acesta era David, cea mai recentă capodoperă a tânărului de 29 de ani Micheangelo Buonarroti. Acesta a creat un simbol impunător al libertăţii oraşului Florenţa. Au fost necesare patru zile pentru ca eroul de marmură să fie instalat în Piazza della Signoria.”(Wolfgang Ebert, „Michelangelo Superstar”)(*). Astăzi în locul său poate fi văzută o reproducere, pentru a proteja originalul de intemperii. Originalul se află din 1873 la Galleria dell’Academia, unde an de an milioane de vizitatori îl numesc „Mister Univers”. În timpul vieţii lui Michelangelo, biograful său, Vasari, a scris: „Această lucrare eclipsează statuile antice şi moderne din Roma.” „David” resprezintă prima sculptură individuală de marmură după cele din antichiate. În oraşul natal al lui Michelangelo, Florenţa, a renăscut arta Greciei antice. Oraşul era pe culmile puterii. Era bogat şi domina toată regiunea Toscana, transformările culturale renascentiste, ale descoperirilor şi inovaţiilor spunându-şi cuvântul. „Visul omului nou a început la Florenţa. Aici s-au născut umaniştii şi aici a început trecerea de la Evul Mediu la Renaştere şi redescoperirea culturii clasice a Greciei şi Romei antice. Această importantă moştenire a influenţat arta lui Michelangelo.”(*).
Michelangelo dorea să-şi încerce priceperea pe un bloc stricat de marmură, care fusese extras cu zeci de ani în urmă. El făcuse deja sute de schiţe, dar simţea că trebuie să lucreze cu precizie extremă. Putea deja să prevadă conturul final al statuii. Pentru a se potrivi cu blocul, statuia trebuia tăiată la centimetru, artistul văzând deja ceea ce se află în marmură. „Pentru a controla dimensiunile uriaşei statui, artistul a turnat lapte peste o machetă de lut. Ultimele părţi scufundate erau primele care trebuiau cioplite. Într-un fel, era îndrăgostit de marmură. Mai întâi a cioplit braţul stâng, partea cea mai proeminentă. A folosit un ciocan de cioplit, apoi a lucrat la detalii. O ştirbitură în blocul de marmură l-a constrâns să facă un braţ îndoit. După partu luni, a venit iarna, cu burniţă constantă şi chiar zăpadă. Uneori, artistul mânuia uneltele ca un fierar la forjă. Altre dăţi, era meticulos ca un chirurg cu bisturiul.”(*) Despre acest proces creator neîntrerupt Vasari a scris: „La Florenţa, cei care nu sunt mereu activi intră în uitare. În aer pluteşte dorinţa de onoare şi glorie.” Prin „David”, Michelangelo dorea să-şi întreacă rivalii o dată pentru totdeauna, râvnind la onoare şi glorie. El era atât de obsedat de marele său proiect, încât dormea de multe ori în atelier. „Am fost înzetrat încă de la naştere şi am făcut statuile.” Mama lui era adesea însărcinată şi nu putea avea grijă de el. Copilul şi-a petrecut primii şase ani în familia unui pietrar. Tatăl său, Ludovico, nu era conştient de talentul extraordinar cu care era înzestrat copilul său. Michelangelo a fost trimis la gimnaziu pentru a deveni jurist. Dar desenul era singura plăcere a băiatului. Făcea acest lucru în secret, pentru a evita bătăile tatălui său, care dispreţuia profesia de artist, considerată de acesta nedemnă de o familie arostocrată de funcţionari publici. Săracă, familia Buonarotti Simoni şi-a pierdut statulul social, dar şi-a păstrat mândria, lucru pe care fiul l-a învăţat de mic. Pâna la urmă, tatăl i-a permis fiului de 13 ani să studieze arta. De la filozofii Greciei antice a învăţat că un suflet nobil se manifestă printr-un corp frumos. „În Evul Mediu s-a pus accent pe condiţia decăzută a omului. Biserica spunea că singura speranţă a omului era viaţa de apoi. David era o strălucită creaţie divină care contura lumea. Statuia era şi un simbol al republicii Florenţa, care tocmai îndepărtase tiranica famile Medici. Susţinătorii familiei Medici au aruncat cu pietre în statuie. Nu doreau ca David să devină un simbol al «fortezza», spiritul refractar al cetăţenilor liberi.”(*). „Încă de la naştere am fost menit să înfăţişez frumuseţea.”, spunea Michelangelo, considerând frumuseţea ca o imagine a perfecţinii divine ce se află în creator, după conceptul platonician, etalat de artist şi în sonetul „Vad adevărul frumuseţii oare…”. Preamărea oare Michelangelo perfecţiunea fizică pentru că el însuşi era desfigurat ? „Mă consider atât de urât. Chipul meu produce teamă.”. Un coleg de ucenicie invidios i-a spart nasul. „Mă hrănesc doar cu ceea ce străluceşte şi arde şi trăiesc din lucrurile care pe alţii îi ucide. Găsesc bucurie în melancolia întunecată.”
Michelangelo era un om plin de contradicţii. A trăit toate sentimentele omeneşti. „Nu a fost singurul artist al Renaşterii care a creat opere de artă din propria pasiune şi raţionament. A fost primul renascentist al cărui suflet era adânc sfâşiat între pasiune şi răceală sufletească, împovărat de melancolia autoafirmării şi a dispreţului de sine din cauza exaltării şi a profundei nelinişti.”(Prof. Wolfgang Maier, Universitätsklinkum Bonn). Michelangelo şi-a îngreunat viaţa atât lui, cât şi altora. A lucrat mai bine de doi ani la reprezentarea perfecţiunii. Era obsedat de ideea de a crea ceva absolut nou cu fiecare parte a corpului pe care o sculpta. Nu avea cum să îmbunătăţească armonia sculpturilor greceşti. Dar el a făcut ceva minunat. Nu i-a oferit lui David doar un corp perfect, ci şi o nouă dimensiune: a scos la iveală din marmură „kalokagathon”-ul propus de filozofia atică greacă. „Când uriaşul a fost înălţat în cadrul unei imense cemonii în 1504, l-a decorat pe David cu o ghirlandă din cupru poleit cu aur. Nu era ceva neobişnuit ca statuile greceşti să fie aurite sau pictate în culori vii.”(*).
Roma, 1505. Papa Iulius II dorea să refacă gloria şi importanţa antică a oraşului. Pentru aceasta a angajat cei mai talentaţi oameni din Italia. Iulius II a fost supranumit „papa războinic”, deoarece iubea mai mult tunurile decât rugăciunile. Era avid de putere, dar şi un bun critic de artă. Iulius i-a comandat lui Michelangelo un proiect unic. Maestrul , în semn de accept, a sărutat papucii papei, chiar dacă fără entuziasm. Artistul urma să-i construiască un mormânt mare, similar cu cele ale împăraţilor romani. Era un proiect ambiţios pentru un creator ambiţios şi pentru un papă ambiţios. Michelangelo a proiectat un mausoleu de marmură de trei etaje, o structură monumentală cu mai mult de 40 de statui reprezentând figuri biblice, precum Moise. Această capodoperă necesita foarte multă marmură. Ea a fost adusă de la Carrara, de unde se extrăgea încă din antichitate. Artistul a petrecut aproape patru din cei 90 de ani ai săi în cariere, căutând material pentru măreţele lui realizări. Pentru mausoleu a lucrat mai bine de opt luni cu muncitori de la carieră şi a umplut 70 de care cu marmură, cărate în faţa vechii bazilici Sfântul Petru din Roma cu 20 de boi. Dar, după acest efort, un nou proiect a avut întâietate. Mausoleul nu va fi terminat decât după un secol. Iulius dorea acum să înalţe un măreţ lăcaş de cult care să simbolizeze dominaţia bisericii romano-catolice în lume. Vechea bazilică Sf. Petru va fi demolată, iar mausoleul va cădea victimă noului proiect: Capela Sixtină de lângă bazilica Sf. Petru, capela papilor. Papa i-a comandat lui Michelangelo să împartă tavanul în secţiuni şi să-i picteze pe cei 12 apostoli. Un sculptor cu puţină experienţă în pictură să picteze fresce la 20 de metri înălţime ? Din punct de vedere arhitectonic, capela era oribilă: o cutie de 40 m. Dar toate protestele au fost în van. Papa l-a obligat pe artistul dezamaăgit să accepte lucrarea. Unchiul lui Iulius, papa Sixt IV, construise Capela Sixtină, în care aveau loc alegerile papale. Era şi biserică şi fortăreaţă. Soldaţii dormeau deasupra bolţilor pe care le picta acum Michelangelo. „Având 1.100 metri pătraţi de tavan, lucrarea era aproape imposibilă. Mai întâi, Michelangelo a construit o schelă. Omul din Florenţa acceptase această lucrare colosală şi acum avea nevoie de un proiect pe măsură. Va picta povestea Genezei, despre osândă, iertare, suferinţă şi mântuire. Dacă nu reuşise să facă figurile tridimensionale pentru mormânt, la va picta pe tavanul Capelei Sixtine.”(*). Michelangelo dorea să dea impresia de spaţiu deschis şi de pereţi care se înalţă până la cer. În zonele centrale a ilustrat povestea omului, iar pe laterale a redat pe strămoşii lui Hristos. A angajat pictori de fresce cu experienţă din Florenţa, pentru a-l ajuta în încercarea de a-şi materializa conceptul. „Folosind o grilă, ei au transferat schiţele pe planşe mari. Au făcut găuri, astfel încât conturul să poată fi transferat pe tavan. Mai întâi au făcut planşe pentru fresca ilustrând Potopul. Înainte de zori, maistrul pregătea un amestec de var stins, gresie, praf vulcanic şi apă. Materialul era aplicat pe suprafaţa care putea fi pictată într-o zi. În timp ce tencuiala se usca, ucenicii, numiţi «garzoni», au transferat schiţa mamei cu copilul. Conturul a fost însemnat cu praf negru. Culoarea a trecut prin găuri până la tencuiala umedă. Pictorii lucrau contra cronometru. «Fresco» înseamnă «proaspăt». Culoarea trebuie aplicată când tencuiala e umedă, altfel pictura nu va rezista în timp.”(*). Pictura pe tencuială umedă era foarte costisitoare. Nu se permiteau corecturi în astfel de tehnică. Michelangelo era veşnic nemulţumit de munca sa. Dădea jos tencuiala, punea alta nouă, apoi o dădea iar jos. „Sunteţi norocoşi pentru că sunteţi mulţumiţi de ceea ce faceţi, dar eu nu am fost niciodată mulţumit de niciuna din lucrările mele.” Şi-ar fi dorit ca proiectul să se termine. După trei luni, fresca Potopului era gata. Era o reprezentare cutremurătoare a groazei, iar Michelangelo a înţeles că travaliile sale erau zadarnice. Imortalizase 61 de personaje într-o scenă de doar şapte metri. La 20 de metri mai jos privitorii abia puteau distinge personajele. Din acel moment, artistul a decis să mărească semnificativ figurile pe tavan: profeţi din Vechiul Testament, înalţi de patru metri, surprinşi în mişcare. „Lângă profeţi a pictat sibile, clarvăzătoarele din mitologia greacă. Şi ele anunţă, precum profeţii, venirea lui Hristos. Coloritul viu, îndrăzneţ, era cu totul nou. De la restaurarea frescelor, în anul 1994, tavanul capelei străluceşte în toată splendoarea sa originală.”(*).
Michelangelo considera că doar corpul masculin are proporţii ideale. De aceea, figurile sale feminine au corpuri virile. Artistul, după mărturia contemporanilor, era atât de necivilizat şi grosolan, încât atelierul său şi persoana sa erau incredibil de dezordonate. Atât el, cât şi discipolii lui trăiau în condiţii mizere. După o zi de muncă, nu mâncau decât puţină supă. Pe atunci Roma era ameninţată şi de ciumă. Tibrul se revărsa de câteva ori pe an şi inunda atelierul. Dormeau cum puteau şi nu aveau grijă de igiena personală. Micherlangelo urma sfatul tatălui său de a nu se spăla. „Voi face o comparaţie cu salariile din acea vreme. Michelangelo câştiga de 50 de ori mai mult decât un muncitor obişnuit. Salariul primit de la papa Paul V era de 12 ori mai mare decât cel primit de marele pictor Tizian de la împăratul german Carol V în aceeaşi epocă. A lăsat în urmă o avere, aproape un sfert din ceea ce lăsau cei mai bogaţi bancheri şi prinţi ai vremii. Dar a trăit într-o sărăcie foarte mare. Era un zgârcit. ”(Prof. Rob Hotfield, Universitatea Syracuza, Florenţa). „Sunt împovărat de probleme şi de muncă fizică. Nu am prieteni la Roma şi nici nu am nevoie. Trabuie să trăiesc în sărăcie pentru a avea grijă de familie.”, mărturisea artistul. În realitate, el şi-a folosit familia pentru a investi în proprietăţi. „Posesiunile funciare îi întăreau pretenţiile de descendent aristocrat. Tatăl şi fraţii săi îl solicitau mereu, iar el din Roma îndepărtată făcea morală, îi certa şi ameninţa. Era o relaţie contradictorie: şi-a cinstit tatăl până la moarte, dar, în acelaşi timp, s-a distanţat de el. Uneori făcea dovada unei cruzimi şocante.”(*).
Totuşi, nu este clar dacă Michelangelo a folosit modele masculine pentru personajele feminine, după cum afirmă unii. Dar dovezi că ar fi avut vreo relaţie cu o femeie sunt de negăsit în jurnalele pe care le-a lăsat. „Femeile nu sunt ca noi. N-ar trebui să înflăcăreze inima niciunui bărbat înţelept. Dacă vrei să trăieşti mult, actele sexuale trebuie să fie rare.”, notează el. Michelangelo a folosit o grilă pentru a-l ajuta la perspectivele şi proporţiile dificile. Astfel a realizat-o pe Eva, mama omenirii. De multe ori se trezea noaptea pentru a lucra la lumina unor lumânări amplasate pe pălărie. Nu suporta să fie deranjat când lucra. Nerăbdătorul papă venea adesea şi-l inspecta. „Iulius, criticul de artă, vedea naşterea artei revoluţionare. O imagine incomparabilă a fost gata în doar trei săptămâni. Aluzia sexuală este evidentă. Este interesant că nu a pus păcatul originar doar pe seama Evei. Eva e pasivă, Adam e cel care ia fructul oprit. În stânga, papa a văzut ispitirea lui Adam şi a Evei. În dreapta e izgonirea lor din Rai. La început sunt frumoşi, dar păcatul îi face respingători. Michelangelo era convins că pofta trupească a născut păcatul. Părerea lui despre sex era marcată de frica de a nu păcătui.”(*).
Michelangelo era adesea bolnav, chinuit de nelinişte şi coşmaruri. Avea o teamă poate de eşec. Mai existau şi presiunile papei nerăbdător de a vedea finalizată lucrarea. Puţin înainte de naşterea lui, mama sa a avut un accident. Psihologii au afirmat că acest lucru a provocat traume fătului. Avea doar şapte ani când mama sa a murit. Copilul singuratic a devenit un bărbat mereu impulsionat. „Stilul său de viaţă era caracterizat mai ales de două lucruri. În primul rând, comportamentul său autist. Ce înseamnă acest lucru ? Pe de o parte, izolarea socială, o izolare de bună voie. Pe de altă parte, e caracterizat de obsesia pentru un anumit aspect restrâns al vieţii. Pentru Michelangelo, aceasta era creaţia artistică. Desigur, celelalte aspecte ale vieţii au fost date la o parte.”(Prof. Wolfgang Maier, Universitätsklinkum Bonn). Michelangelo se descria drept „nebun şi crud”. Se picta drept profetul Ieremia, care se întreabă în Biblie: „Când mă voi mângâia eu de scârba mea ? Mi s-a amărât inima în mine. Blestemată fie ziua în care m-am născut.” Artistul nefericit şi-a pictatat chipul pe pielea martirului Marsias. „Pacea mea interioară a murit încă înainte de a mă naşte.”
În octombrie 1509, Michelangelo se plângea din nou de dureri groaznice provocate de anii de contorsionare pe schele. Un sonet de al său descrie amănunţit starea sa. După un an pictase împreună cu ucenicii doar 300 de metri pătraţi. Apoi pe ucenici i-a închis afară, fiind nemulţumit de munca lor. Hotărâse să continue singur marele proiect. „Michelangelo a pictat tot ceea ce cerea talent artistic. Putem afirma acest lucru pe baza contului său bancar. Conturile menţionau în ce scop folosea banii de cheltuială. Şi nu există acolo bani cu care să plătească ajutoare.”( Prof. Rob Hotfield, Universitatea Syracuza, Florenţa). Ucenicii au făcut schiţe ce păreau sculpturi aduse la viaţă. Aveau aceleaşi proporţii cu statuile remarcabile ale maestrului. Corpurile lor nu sunt îmbrăcate. De la cuvântul „nudi”, Michelangelo i-a numit „ignudi” pe tinerii din aceste fresce. Acestea sunt fiinţe cu o frumuseţe ambiguă, pline de senzualitate. Secţiunile centrale ale frescei prezintă 20 de personaje de doi metri. Sunt hermafrodiţi păgâni, aparent fără legătură cu Biblia. Artistul face aluzie aici la realităţi din epoca sa, care sunt absconse pentru privitorul de astăzi. Modul în care ilustrează acţiunea şi mişcarea este inegalabil. În total, Michelangelo a ilustrat 800 de structuri anatomice. Ca şi Leonardo da Vinci a studiat în secret cadavre pentru a putea picta încordarea şi mişcarea exactă a membrelor umane. Celebra sculptură a Greciei antice, grupul Laocoon, a inspirat în mod evident opera sa. „A transformat modelul într-un act de eschilibru al sibilei libiene. Din perspectiva în racursi, mai ales la Capela Sixtină, Michelangelo a atins noi culmi ale măiestriei.”(*).
Schiţele lui Michelangelo au ajuns astăzi să fie considerate creaţii de sine stătătoare. Contemporanii artistului erau uimiţi de realizările geniale ale acestuia, însă el privea acest lucru dintr-o perspectivă mai moderată: „Geniul înseamnă răbdare: arunci, desenezi, iar arunci. Arta trebuie să pară creată fără efort.”
În 1510, Michelangelo şi-a desenat un autoportret din profil cu un membru viril în dreptul urechii stângi. L-a numit „Chinurile cărnii”, simulând parcă o suprimare de înclinaţie homosexuală, precum un ascet de teama păcatului sau poate reprezenta relaţia sa cu alţi bărbaţi, inspirată din iubirea platonică, concept reapărut sub forma unei noi şcoli. Şcoala era neoplatonică şi a fost patronată spiritual de Lorenzo de’Medici (alias Magnificul), în special prin filozofia lui Marsilio Ficino. În aceşti ani, Michelangelo scrie cu o pană inspirată sonete închinate frumuseţii tânărului cavaler roman Tommaso Cavalieri, având astfel prilejul de a adânci experienţa platoniciană.
În timp ce Michelangelo muncea la reprezentarea Facerii, lumea de afară era în clocot. Mercenari străini distrugeau ţara şi ameninţau Roma. Papa pierdea bătălie după bătălie. Războiul îi seca bugetul în dezavantajul artei. Artistul a trebuit să aştepte timp de 14 luni până a putut să-şi continue lucrul la vastul proiect. I-au trebuit doi ani pentru a picta prima jumătate a tavanului Capelei Sixtine. Retul de 600 de metri pătraţi au fost finalizaţi într-un singur an. Dar îl aştepta o încercare importantă: crearea lui Adam, una din cele mai repetate lucrări de artă din istorie. Experianţa artistului în arta frescelor era acum vădită. El a pictat „bărbatul” în doar patru zile. Adam evocă unul dintre cele mai înalte idealuri renascentiste: frumuseţea ca semn al purităţii sufleteşti, dar şi frumuseţea omului, creat după chipul lui Dumnezeu. „Dar, pentru primii admiratori, Adam nu avea semnificaţia pe care o are azi. Mulţi nici nu au realizat că bărbatul cu barbă era Dumnezeu. Abia în a doua jumătate a secolului XX, celebrele mâini care se ating au devenit populare.”(*). Totuşi, imaginea „atingerii” lui Dumnezeu de către Adam este reprezentată asimptotic de către Michelangelo… Energia Creatorului înaintând rămâne totuşi impresionantă. Printr-o răsucire spontană a trupului, copleşitorul Dumnezeu creează Soarele şi Luna în acelaşi timp. „Cine îl mai pictase pe Dumnezeu cu dosul descoperit ? Adesea morocănosul Michelangelo avea simţul umorului, chiar dacă era de cele mai multe ori un umor rece şi sarcastic. Michelangelo a lăsat un număr mare de alegorii şi mesaje ascunse. Krank Meshberger este convins că imaginea lui Dumnezeu cu îngerii se potriveşte perfect cu secţiunea transversală a unui creier uman. În interpretarea sa, vălul verde e artera vertebrală, şi piciorul îngerului e hipofiza. Liniile albe marchează alte părţi importante, cum ar fi creierul mare, lobul temporal şi cel occipital.”(*). Michelangelo credea că inteligenţa este un dar de la Dumnezeu.
În noiembrie 1512, papa şi alţi vizitatori curioşi erau entuziasmaţi. Opera de artă sui generis a maestrului Michelangelo era terminată. Puteau vedea una dintre cele mai mari picturi realizate vreodată: 150 de secţiuni separate şi 343 de personaje distincte. Artistul care voia să devină sculptor îi spusese papei Iulius II printr-un sonet: „Signore, de-i o vorbă înţeleaptă, / Aceasta e: nu vrea acel ce poate.” Astfel a dovedit tuturor că este şi pictor, şi unul dintre cei mai mari.
După 29 de ani, la vârsta de 66 de ani, Michelangelo a prezentat fresca Judecăţiii de Apoi pe peretele cu altarul Capelei Sixtine. O lucrare terifiantă, cu 400 de nuduri şi Hristos în mijloc. Liberalismul Renaşterii a fost înlocuit de suferinţe profunde. Oamenii erau arşi pe rug pentru credinţele lor. Era începutul contrareformei. Capodopera lui Michelangelo era apocaliptică. Ea reflecta tulburarea care punea stăpânire pe artist. De această dată trupurile goale au provocat scandal. Au fost declarate scandaloase, iar oamenii le considerau o erezie. Dar, în ciuda duşmanilor, Michelangelo a rămas artistul favorit a nouă papi la rând. Aproape toţi aceşti papi se temeau de geniul neclintit, însă toţi doreau ca el să lucreze pentru ei. De la moartea lui Iulius II, artistul a continuat lucrul la statuile pentru mormântul său. Doar două din cele 20 de figuri au fost terminate. Astăzi, ele pot fi admirate la muzeul Luvru din Paris. Orice aprehensiune etalată de personajele sale reprezintă însăşi aprehendarea unei năzuinţe nobil-umane: adevărului frumuseţii sufleteşti atins prin poarta oculară.

 

 

 

Lasă un răspuns