«

»

Victor Crăciun – Eminescu la 1883

Eminescu  1883 este anul crucificării lui Mihai Eminescu. Împlinise vârsta hristică în ianuarie şi era cel mai de seamă poet al neamului. Dăduse, până în iunie, o uriaşă operă lirică, partea ei cea mai aleasă fiind inclusă într-un volum definitoriu. I-l alcătuise, cu pricepere şi viziune întregitoare, Titu Maiorescu. Dar nu avem convingerea că poetului i-a plăcut gestul. Când criticul, la sfârşit de decembrie, i-a adus un exemplar, Eminescu nu s-a învrednicit să-l onoreze decât cu câteva minute, pe care le socotim de complezenţă. Se întâmplase ceva în legătură cu care nu vom avea niciodată certitudini, ci doar supoziţii. De altfel s-a desprins uşor de carte, dăruind-o doctorului Leidesdorf, care l-a îngrijit la Ober-Döbling câteva luni, şi care, neştiind româneşte, nu era interesat de această ediţie, ci mai degrabă de culegerea Mittei Kremnitz, care cuprindea şi 25 de poeme traduse în limba germană, transpunere privegheată de poetul însuşi.

 21 decembrie 1883 – Apare, la editura Socec,  volumul „Poezii” de Mihai Eminescu.21 decembrie 1883 – Apare, la editura Socec,  volumul „Poezii” de Mihai Eminescu.

   1883 este culminaţia sa artistică. După Scrisorile apărute anterior şi „Oda  – în metru antic”, acum se publică „Luceafărul” şi „Mai am un singur dor…” cu variantele, testamentul neîmplinit şi antepriveghiul unui destin rămas fără prieteni şi cu amorul neîmplinit: „Şi nime-n urma mea/ Nu-mi plângă la creştet,/ Doar toamna glas să dea/ Frunzişului veşted.// S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora.”

      Este momentul, deci, când îşi ia adio de la creaţie, simbol al trudei sale în această lume. Clipa dramatică a despărţirii de opera prin care se identifica s-a produs în Iaşii nemuritoarei iubiri, acolo unde mai trăiau încă Ion Creangă şi Veronica Micle, când dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, cu toate urmările ei, avea să-i sângereze conştiinţa, urmând începutul tragediei crucificării, cu atâtea necunoscute încă, dar fără îndoială săpând în şubrezenia unui suflet chinuit de nevoi şi nedreptate. Eminescu este, el însuşi, cuprins de suferinţa veneratului Ştefan cel Mare, chiar dacă în momentul aşezării monumentalei statui „în carne şi oase de bronz”, şi-a întărit amărăciunea şi nu a mai rostit poema „Doina”, pe care i-o dedicase, creaţie devenită testament naţional. Citind articolele eminesciene privitoare la momentul 5 iunie 1883, descoperim propria lui prigoană. Vodă Ştefan, trecând în mormânt „scăpase” de griji şi amărăciuni, dar „readus pe pământ, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii”. „Cupa amărăciunii” este băută de Eminescu până la fund, mai ales după discursul lui P. Grădişteanu, care afirmase că Basarabia lipseşte din coroana Regelui Carol, ceea ce va duce imediat la clătinarea relaţiilor, şi aşa tulburi, cu Rusia şi Austro-Ungaria, într-un moment în care România era exclusă de la hotărârile pe care casele europene le luau în legătură cu gurile Dunării (chestiune puternic atacată de publicist!). Problema devenise şi naţională şi internaţională, cu repercusiuni delicate din cauza discursului mai sus amintit, agravant pentru diplomaţia românească şi relaţiile greu de restabilit cu „limbile străine”, care nu ne doreau niciun bine.
          Partizan al Basarabiei, Eminescu este consternat de abordarea problemelor interne şi externe ale ţării, părăseşte scena festivă a momentului dezvelirii statuii marelui domnitor şi trăieşte drama adevăratului susţinător al idealului naţional. * În articolul său cel elogiat este, în chip firesc, Ştefan cel Mare, comparat cu un soare, şi aici întâlnim memorabilele meditaţii care ne readuc în memorie una dintre creaţiile cutremurătoare ale lui Eminescu, „La steaua”, ultima poemă tipărită în timpul vieţii: „Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare, ce demult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuţi nemuritor ai crezut în nemurire, şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii”. Ceea ce avea să devină în versuri: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, şi nu e.” Sunt versuri, ca şi atâtea altele, care, nu doar că îl reprezintă total, dar îl şi nemuresc.
       Iată, deci, cum 1883 înseamnă încheierea destinului spiritual, ceea ce a urmat, între întuneric şi tresărire luminoasă, neînsemnând decât săparea la rădăcina înţelepciunii şi la moartea fizică, produsă, poate intenţionat, la 15 iunie 1889. Numai că această săpare în însinguratul lipsit de prietenie şi dragoste, ades înlocuite de ură şi duşmănie, a avut ca ţintă scoaterea din viaţa socială a celei mai luminate minţi apărătoare a neamului şi trecerea ei, grăbită prin stagnare, la oprirea contribuţiei naţionale directe pe care o aducea culturii româneşti. Şi astfel a fost scos din arenă nu un om politic – pentru că Eminescu nu a ştiut să fie un politician –, ci spiritul naţional, creatorul naţionalismului românesc autentic, unificatorul în conştiinţă şi simţire al naţiei înainte de unirea sub aceleaşi fruntarii. Pentru că el este unificatorul dintâi al specificului românesc, aşa cum Mihai Viteazul a fost înfăptuitorul celei dintâi uniri.
       Publicistica sa va urma, deci, cursul consecvent al apărării specificului românesc şi susţinerii demnităţii în faţa „persecutării limbii, bisericii, naţionalităţii lor” şi nu numai de către străini, ci şi de mulţi politicieni români. Publicistul ia atitudine când e vorba despre alegerile de la începutul acestui blestemat an, la care facem referire, caracterizate prin colegii nereprezentative, tocmai când se pregătea „noua Constituţie”. (Nu ne putem împiedica să nu remarcăm cu amărăciune că, la distanţă în timp, situaţia nu este cu mult diferită.) Pagini luminoase evocă personalitatea luptătorului pentru românitate Apostol Mărgărit şi, desigur, Ştefan cel Mare, care revenea sub forma sa statuară la Iaşi.

Dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, 4 iunie 1883st2(Dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, 4 iunie 1883)

Stefan Cel Mare Iasi

 Şi, totuşi, ne atrage atenţia un articol cu totul special, apărut chiar la 1 ianuarie 1883, parcă pentru a prevesti nu numai soarta micului popor pe care îl reprezenta cu viaţa lui „grea şi dureroasă”, ci şi propriul destin.

Îl impresionează „constelaţia cerească”, pe care o aduce ca semn al întâmplărilor ce se arată: „E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece (…) dar cu toate acestea în naivul lor chip de a vedea se ascunde un adevăr, acela că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se-ntâmplă într-un şir, şi pare că de mai nainte determinat” ş…ţ  În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate,  ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muchie de despărţire între furtuna ce vine dinspre apus pentru a întâmpina pe cea dinspre răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica unicului popor, rezultatul evenimentelor va fi, totuşi, stabilirea unei preponderenţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală”.
Cu adevărat, previziunea curge de 130 de ani asupra neamului nostru: „Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege”.  Şi, ca o concluzie: „Fără îndoială, ceea ce are să se întâmple se va întâmpla”. Cu adevărat avea să se întâmple, nu numai cu poporul nostru mic, ci şi cu Eminescu însuşi, căzând în boală şi încercând să o depăşească mai ales sufleteşte, luptând din răsputeri împotriva destinului orb, care, la fel ca şi pe Oedip (Edip, citat chiar de el!), îl va birui.
Au trecut, deci, 130 de ani de atunci, din momentul când i s-a pus crucea pe conştiinţă şi de când, odată cu cea dintâi ediţie, a început să se clădească „Monumentul Eminescu”, constituit din mii de ediţii, volume despre sinea lui şi tălmăcirea, răspândirea şi cunoaşterea  în 64 de limbi şi culturi ale lumii. Cu greu s-a încheiat ediţia totală, începută de Perpessicius şi continuată de D. Vatamaniuc, Petru Creţia şi Al. Oprea, iar recent s-a reuşit transpunerea manuscriselor, spre larga cunoaştere şi interpretare, prin grija lui Eugen Simion şi Mircia Dumitrescu. Noi înşine, împreună cu Cristiana Crăciun şi un impresionant colectiv de specialişti, am elaborat Corpusul Eminescu, în 10 volume (s.n.), cuprinzând o ediţie a capodoperelor şi imaginea sa în paginile cele mai importante de critică, istorie literară, reflectarea personalităţii şi a genialei opere în artele plastice, muzică, medalistică, teatru şi cinematografie. Avem, prin urmare, temelia aşezământului. Şi totuşi, câte mai sunt de înfăptuit! Dar greu de realizat şi din cauza opoziţei cel puţin ridicole a potrivnicilor spiritului naţional, găsindu-se încă destui defăimători, de aproape un veac şi jumătate neostoiţi!, care se trudesc să se aşeze ei – cum poetul observa cu limpezime – în locul lui, beneficiind de contextul cultural şi social atât de haotic şi politizat.
Există, însă, deasupra defăimătorilor, destule spirite luminate, şi generaţiile care vin le vor continua, pentru ca poetul, definit atât de cuprinzător de cele mai mari personalităţi româneşti şi universale să rămână, aşa cum prefigurase poetic despre strălucirea astrelor,  ceea ce ştiinţa avea să demonstreze ulterior: lumina lui, dincolo de propria ardere, dăinuie, devine conceptul specificului naţional adevărat care călăuzeşte cultura neamului.

 

15 Ianuarie 2013          Prof. univ. dr. VICTOR CRĂCIUN

(Text preluat din „Flacăra lui Adrian Păunescu”)

* Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) este realizată din bronz şi poartă semnătura sculptorului francez Emmanuel Frémiet, şi, actualmente se află în faţa Palatului Culturii. Ideea ridicării la Iaşi a monumentului datează din anul 1856 şi aparţine caimacamului Theodor Balş, adversar al ideii Unirii Principatelor. El spera că, prin prezentarea lui Ştefan cel Mare ca simbol al trăiniciei şi puterii Principatului Moldovei, ar fi exacerbat naţionalismul local de principat moldav şi ar fi demonstrat inutilitatea Unirii cu Ţara Românească. În acest scop, chiar a numit o comisie, formată din spătarul Mihai Cantacuzino, postelnicul Gheorghe Asachi şi postelnicul Nicolae Istrati, care a început o campanie de strângere de fonduri. Gheorghe Asachi a fost cel care a schiţat portretul marelui voievod, bazându-se pe descrierile lui cronicarului Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, şi după reprezentarea lui Ştefan cel Mare în Biserica din Bădeuţi,  ctitorită de marele domnitor şi demolata de către armatele austro-ungare în Primului Război Mondial. După moartea caimacamului Balş, în anul 1857, lucrările au fost oprite, discuţiile pentru finalizarea operei fiind reluate abia în anul 1871, când, la Mănăstirea Putna s-au omagiat 370 de ani de la moartea domnitorului Moldovei. (M. Cristescu)

Lasă un răspuns