«

»

Daris Basarab: Povod – un roman ce merită citit, destine basarabene…(II)


Din plescăitul neobişnuit al apei, şi-a dat seama că şalupa remorca o barcă, o mică lotcă de pescari. Convins că sfârşitul era aproape, împăcat cu soarta hărăzită de Cel de Sus, făcând binecunoscutul gest al binecuvântării, privindu-i pe soldaţi rosti: „Dumnezeu să vă ierte şi să vă binecuvânteze!“. Apoi, ridicându-se în picioare, spre nedumerirea grănicerilor, şi-a îndreptat privirea în direcţia portului părăsit şi, cu acelasi gest de binecuvântare, a rostit: „Adio, Ismail iubit!” Descumpăniţi de cele întâmplate, cerberii l-au lăsat să stea în picioare, fără să-i mai adreseze nici un cuvânt. Oare ce se petrecuse în sufletele lor? Nimeni nu avea să afle. La scurt timp, spre surprinderea sa, episcopul îsi dădu seama că şalupa se apropia de umbra celuilalt mal al Dunării, de malul românesc. La un moment dat motorul a fost oprit, lotca trasă la şalupă şi, fără multe menajamente, se văzu mutat în barcă. „Mai este puţin. Luaţi vâslele şi trageţi la mal. Poate că grănicerii români n-o să vă împuşte!? Nu mai aveţi voie să vă întoarceţi la Ismail!“ Motorul porni, iar şalupa făcu un ocol zgomotos şi dispăru în noapte. Nedumerit, şocat de cele întâmplate, se aşeză pe banca din mijlocul bărcii, fixă pe pipăite vâslele şi lăsă barca în voia curentului. Se dezmetici totuşi şi trase stângaci de vâsle, încercând să apropie barca de mal. Simţi o smucitură, se rostogoli pe spate şi auzi, aproape, chiar foarte aproape:

Povod.Daris.Basarab

„Stai! Stai că trag!“. Două mogâldeţe, înarmate cu ceva puşti lungi, probabil de pe timpul războiului din 1916, se apropiară cu prudenţă. O lumină de felinar ţâşni în direcţia bărcii înfipte în mal. „Câţi sunteţi? Ce căutaţi aici?“. „Sunt singur, sunt episcopul Ismailului. Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei! Unde sunt eu acum?“. „La Plaur.“. „Şi acum, ce faceţi cu mine? Nu am arme, nu am acte, nu am bani.“. „Vă ducem la postul de grăniceri. De acolo vă trimite la Tulcea, la comandament. Ce facem cu barca?“. „Nu ştiu, aşa m–au adus ruşii, grănicerii ruşi. Nu aţi auzit şalupa?“. „Ba, am auzit, dar aici nu avem cum să-i oprim, să-i capturăm. Stăm ascunşi şi păzim malul nostru. Hai, părinte, să mergem! Să nu încercaţi să fugiţi! Nu aveţi unde.“ Peripeţiile s-au terminat la Tulcea. Feţele bisericeşti au fost chemate la comandamentul de grăniceri şi cum episcopul era foarte bine cunoscut, povestea incredibilă a fost, aparent, lămurită. „Prea Sfinţia Voastră, ruşii s–au temut să vă facă rău şi v-au expulzat. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi spus că aţi încercat să fugiţi în România! Vom avea multe probleme cu ei. Până acum grănicerii noştri au putut dormi liniştiţi. Acum e altă poveste. Trebuie să ne dea de gândit!“ După câteva zile de relaxare petrecute la Tulcea şi o vizită în Dealul Mitropoliei din Bucureşti, povestea neverosimilă a episcopului de Ismail şi Cetatea Albă, la propria dorinţă, s-a terminat printr-o retragere la una din frumoasele mănăstiri din Bucovina.

*

*           *

La Ismail, vestea dispariţiei episcopului a adus un nou val de nelinişte în sânul enoriaşilor. Înfricoşătoarele poveşti despre pogromurile şi deportările organizate de sovietici pe întinsul întregii Uniuni Sovietice au început să circule în taină, din casă în casă. Paie pe foc au fost puse şi de faptul că la câteva zile, clopotarul a fost găsit spânzurat în clopotniţa Soborului. Înţelepciunea mulţimii a şoptit: „Nu s-a sinucis! Era un prea bun creştin ca să facă aşa ceva!“. Şi a fost înmormântat creştineşte, fără explicaţii, dar cu „onorurile“ cuvenite unei victime a antihriştilor. Trei dintre preoţii cei mai cunoscuţi ai Episcopiei au slujit la inmormântarea celui mai iubit şi mai inconfundabil clopotar al Basarabiei de Jos. Cine nu-şi aduce aminte de „preludiile“ care precedau intrarea clopotului „Cel Mare“, executate pe cele zece clopote! Curând după dipariţia episcopului, la urechile credincioşilor au ajuns unele zvonuri – episcopul a fugit – primite la început ca un act de diversiune, dar, acceptate în final, după confirmarea veştii că Prea Sfinţitul a fost văzut în Dealul Mitropoliei. Cei neîncrezători s-au mulţumit şi ei, ceva mai târziu, cu această explicaţie, când, la revenirea administraţiei române în 1941, episcopul nu s-a întors. Chiar şi „surghiunul“ la mănăstire a servit drept argument! Se spunea că în şedinţa Sinodului, neputând aduce dovezi palpabile privind „expulzarea“, a fost blamat cu vorbele Prea Înaltului: Nici un păstor nu-şi părăseşte turma! Acesta era numai unul din multiplele exemple în care, oameni cinstiţi, curajoşi, erau prezentaţi într-o lumină compromiţătoare, erau înlăturaţi direct sau indirect din societate. Cum odată cu trupele militare de ocupaţie, în oraş au sosit şi numeroşi cinovnici, cu familii cu tot, gata să se apuce de treburile administrative specifice acestei faze de instalare a noii orânduiri, s-a ivit inerent o problemă ce nu suferea nici o amânare. Locuinţe pentru noii veniţi. Aşa a început primul val de evacuări, fără nici o alegere după criterii prestabilite, ci, după înfăţişarea caselor. Comisii mixte de civili şi militari au inceput „plimbările“ prin oraş şi „vizitele“ la domiciliu. Dacă plimbările se făceau la lumina zilei, vizitele în schimb se efectuau după lăsatul nopţii, când, indiferent de forfota ce se isca, nimeni nu îndrăznea să scoată capul afară, mulţumindu-se cu a face rugăciuni şi a-i mulţumi lui Dumnezeu că, de data aceasta, năpasta i-a ocolit. Procedeul era simplu. Cei vizitaţi erau lăsaţi să-şi ia lucrurile strict necesare şi, urcaţi în nişte dube fără geamuri, luau drumul pribegiei sau al morţii. Niciodată nu s-a ştiut exact ce s-a ales de aceşti năpăstuiţi ai soartei, a căror singură vină era că dispuneau de locuinţe plăcute la vedere. A fost primul proces de transplant de populaţie, de rusificare a noilor teritorii acaparate fără nici o opoziţie. În acele momente, basarabenii, indiferent de etnie, s-au întrebat: cum de a fost posibil?! Un simplu ultimatum şi România Mare şi-a înfipt ochii în pământ, uitând de minunatele rânduri scrise despre Basarabia de oameni ca Ion Nistor sau Nicolae Iorga, uitând de jurămintele făcute în 1918, la Marea Unire. Şi mai era ceva de neînţeles. Atitudinea pasivă a Germaniei în discordanţă cu promisiunile făcute de Hitler României! Cei nedumeriţi se întrebau – să fi fost posibile înţelegeri secrete între Hitler şi Stalin chiar în cadrul pactului de neagresiune semnat în 1939? Neagresiune cu urmări agresive? Ce avea să urmeze? Nimic! Spuneau cei mai mulţi, resemnaţi şi dezamăgiţi. „Ce spui, Daniil Stepanâci? Eu sunt rus şi sunt mulţi ca mine. Dar voi, cei de pe aici, români moldoveni, voi de ce aţi fost trădaţi? România este regat, România s-a vrut mare, cum de nu-şi dau seama Majestăţile Lor ce înseamnă să cedezi fără un foc, fără o jertfă, teritorii din trupul ţarii? Şi cui? Bolşevicilor! Dar ăsta nu-i decât un prim pas! Mâine, poimâine, se vor plimba prin Bucureşti, Sofia, Praga sau Varşovia. Cine nu a avut de-a face cu ei, nu poate înţelege pericolul pe care-l reprezintă comunismul. Eu sunt militar de carieră, am făcut academia militară ţaristă, am încetat lupta numai când totul a fost făcut una cu pământul şi am venit cu încredere aici. Am invăţat româneşte, am învăţat să iubesc România. Ce mă aşteaptă? Un glonţ în ceafă sau un drum în Siberia. Sunt vorbele tale. Dacă nu aveam familie, aş fi ştiut ce am de făcut. Aş fi murit ducând cu mine câţiva bezbojnici. Dar aşa? Trebuie să stau cu braţele încrucişate şi să mă rog. Prima lor armă împotriva noastră, sunt familiile! Sărmana Dusia, ea tremură pentru mine, nu pentru ce o aşteaptă!“. „Dragul meu, tot ceea ce-mi spui este adevărat. Poate că niciodată nu m-am simţit mai român ca acum şi poate că tocmai de aceea sunt atât de dezamăgit. Ai mei au venit în Basarabia la chemarea lui Alexandru I, aici m-am născut, am invăţat, mi-am întemeiat o familie. În 1918 am fost fericit că Basarabia a revenit, după atâta timp, la România. Copiii mei au crescut şi învăţat sub români. Leolea vorbeşte româneşte de parcă ar fi făcut şcoala în România. Am rude dincolo de Prut. Şi acum? Acum totul s-a dus de râpă. De un lucru sunt sigur, aceşti nenorociţi de bolşevici nu vor face mulţi purici aici. Pactul cu Germania este o farsă. Sovieticii nu au armată, au o bandă de nemernici, de anarhişti. Fără disciplină nu există armată! Cum să lupţi cu nemţii?! În primul rând nu au ofiţeri! De armament, ce să mai vorbim?! Nu mai merge să lupţi cu cavaleria şi infanteria. Armata rusă a luptat cu crucea în faţă. Acum, ce să duci lângă drapel? Secera şi ciocanul?! Nu, fără credinţă, nu poţi nici să ataci, nici să te aperi! Nenorocirea noastră este că dacă nemţii întârzie puţin, nu prea vor mai găsi pe cine să elibereze. Să vedem ce va face Carol. Se spune că s-a înţeles cu Hitler pentru Basarabia. Ghinionul e că nici în România lucrurile nu sunt prea clare. Da, noi vom fi cu siguranţă sacrificaţi, dar copiii noştri, cei care vor scăpa, vor asista la colapsul bolşevic. Nu ştiu dacă vor afla că am fost sublocotenent în armata ţaristă, dar sper să nu se întâmple aşa ceva. Îmi ajunge că i-am ,,slujit’’ pe popi, cum le place să spună. La tine lucrurile sunt ceva mai grave. Ai luptat împotriva revoluţiei, ai fost rănit, ai primit ordinul Sf. Gheorghe din mâna ţarului. Poate că ar fi bine să pleci undeva la ţară, poate că acolo te poţi pierde. Ce-ar fi să mergi la ai mei, la Sărăria?“. „Nu poţi fugi de soartă, şi apoi, uiţi că Nea Ştefan are ceva pământ, că va fi declarat culac, că a fost atâţia ani primar? Tu nu ştii ce au făcut în Rusia? Poate că ar fi mai bine să vină el aici!? Să se piardă pe undeva printr-o mahala, pe la lipoveni. Nu, la ţară va fi şi mai rău decât la oraş. Colhozul, dragul meu Daniil Stepanâci, această invenţie diabolică, va prăpădi tot ce va întâlni în cale? Ştii că milioane de ţărani au fost transplantaţi în pădurile Siberiei? Că familiile lor au fost despărţite, soţii între ei, copiii de părinţi?! Aici vor aduce asiatici, da, da, asiatici, calmuci sau mai ştiu eu ce, săraci lipiţi şi ascultători, care vor semăna teroarea prin sate. Oare ce vor face cu coloniştii nemţi şi francezi? Vor indrăzni să se atingă de ei ştiindu-l pe Hitler atât de aproape? Doamne! Dă-i gând bun lui Carol al II-lea şi fă-l să se grăbească! Numai atitudinea lui dictatorială poate convinge partidele să accepte un război de eliberare. Ştiu că România este prea mică pentru a se pune la trântă cu un colos fără de Dumnezeu, dar el are spatele acoperit de Hitler, Dumnezeu să-l păzească!“ Disperarea şi speranţa, acţionând de-a valma, fără o ordine motivată, semănau o stare de confuzie, de incertitudine. În stilul în care se ştia că acţionează sovieticii, timpul era foarte preţios. Orice întârziere din partea României şi a Germaniei, orice lună în plus puteau aduce dezastrul pe acest pământ uitat de Dumnezeu. Adunarea salariaţilor oraşului de la „Sovietul Orăşenesc“ a urmărit, în prima fază, o selecţionare a „scribilor“ cunoscători de limba rusă şi română, pentru a fi folosiţi la traducerea actelor existente în arhiva vechii primării şi întocmirea noilor acte de identitate. Câţiva „cinovnici“ cunoscători ai limbii române, veniţi cu noua administraţie, de nu se ştie unde, au organizat o adevărată armată de funcţionari localnici, care urmau să contribuie, sub strictă supraveghere, la „actualizarea“ actelor personale. Când Daniil Stepanâci a fost selecţionat, în special pentru calităţile  sale de caligraf, a fost invitat să completeze noile documente de identitate pentru el şi familia sa. Surpriza lui a fost că s-a pomenit cu numele rusificat. „Numele meu nu este Davâdov, nu pot schimba numele de familie pe care mi l-au lăsat stră-străbunicii mei. Eu sunt moldovean!“. „Scrieţi cum vi se spune! Aveţi un nume cam evreiesc şi slavă Domnului, avem destui evrei! Nu, nu, scrieţi Davâdov! Nu văd ce e rău în asta, e o simplă traducere. Ascultaţi-mă, o să vă prindă bine!“ Era primul pas spre rusificare, întâlnit de fiul lui Nea Ştefan „Nemţeanu“. În numai câteva zile, oamenii supuşi unor presiuni mai mult sau mai puţin făţişe, înclinau capul în faţa acestor încălcări flagrante, unii fiind chiar convinşi că aşa e mai bine! Erau şi oportunişti care nu se sfiau să sară peste cal. Un oarecare Alexandru Miron, originar de prin Tighina, nu s-a mulţumit cu „traducerea“ numelui de familie în Mironov, dar a insistat ca numele de botez să nu mai fie Alexandru, ci Alioşa! Da, figuri de tristă amintire au căutat de la bun început să contribuie la procesul de reaşezare al statisticilor demografice din Basarabia. Cum din 1930 nu mai fusese făcut nici un recensamânt oficial al populaţiei din Basarabia, datele existente au fost declarate ca depăşite, fiind pur şi simplu înlocuite cu datele noului recensământ, efectuat de cinovnici instruiţi în birourile centrului din Chişinău. Şi toate acestea rapid, pentru a introduce deruta, pentru a impune noua stare de lucruri. Teama care se putea citi în privirile băştinaşilor, tăcerea lor, oportunismul multora, erau întreţinute în mod iscusit de o susţinută propagandă – promisiuni şi ameninţări – dar nu în ultimul rând şi de acţiuni teroriste. Bande controlate de poliţia secretă, formată din civili sub acoperire, alcătuite din localnici amestecaţi cu noii veniţi, bântuiau satele şi oraşele pentru a semăna teroare. Furau, băteau, violau, ameninţau. Marele Pantioşa nu a fost o invenţie cum s-a încercat mai târziu să se acrediteze. Dupa 1944, „generalul“ Pintilie, alias Pantioşca, avea să aducă şi în Bucureşti suflul noii epoci ce a strivit România timp de 45 de ani. Discutând la un moment dat despre acest proces de rusificare a numelor de familie, interlocutorul meu, mi-a replicat: „Şi românii au «românizat» numele de familie ale multor ruşi din Basarabia!“. „E o deosebire între ceea ce s-a întâmplat cu ruşii din Basarabia sub români şi ceea ce fac sovieticii cu românii băştinaşi. Românii nu au forţat pe nimeni să-şi schimbe numele! Ruşii din Basarabia au cerut acest lucru pentru a li se pierde urma, de teama, devenită paranoică, de bolşevici. Nu uita că schimbări de nume nu s-au petrecut decât în rândul intelectualilor. La sate acest proces nu a avut practic loc. Or, cine erau în general intelectualii ruşi? Erau cei pribegiţi pe la noi, foşti ofiţeri sau slujitori din regimul ţarist, prigoniţi de revoluţia proletară. Da, la sate ţăranii s-au dovedit neînduplecaţi. Ţăranii ţineau la originea lor, cum ţineau şi la pământ. Şi dacă nu au putut să păstreze pământul, numele nu l-au renegat!“ Slujba de înmormântare, făcută de cei trei exponenţi ai Episcopiei, nu a trecut neobservată. Povestea cu sinuciderea nu a fost înghiţită nici de enoriaşi şi nici de preoţi. Speranţa opresorilor că preoţii nu vor accepta să slujească la înhumarea clopotarului sinucigaş, nu s-a adeverit. În cimitirul plin până la refuz, slujba de înmormântare a avut un efect similar cu cel înregistrat la Sobor, la auzul clopotului „Cel Mare“, „Bolşoi“ cum îi spuneau ruşii. Reacţia colonelului comandant Râşcov a fost promptă. Nu a intervenit direct împotriva participanţilor la înmormântare, dar s-a gândit să dea o lecţie usturătoare „popilor instigatori“. Ochii au căzut pe părintele Vodă, un bărbat de vreo 40 de ani, brunet, înalt, frumos, cu o barbă tuciurie scurt retezată, îngrijită. Cunoscut şi iubit de enoriaşi pentru predicile duminicale de la Biserica Sf. Dumitru, era admirat şi pentru frumoasa lui soţie, o blondă de 30 de ani, suplă, cu ochi negri pătrunzători, cochetă. Multe priviri întorcea această femeie în plimbările sale de pe bulevard, de mână cu o ştrengăriţă de 9–10 ani. O familie liniştită, fericită, cunoscută sub numele de „Trio Vodă“. Stăteau într-o frumoasă casă parohială, în apropierea Bisericii Sf. Dumitru, împreună cu mama lui, o femeie distinsă, văduvă de preot. Vizita pe care i-a făcut-o un grup de „civili“ în seara înmormântării clopotarului, avea să pună capăt în mod brutal acestui cuplu admirat şi iubit. Luaţi pe nepregătite, el într-un pantalon şi o cămaşă, ea, într-un halat de baie, au fost duşi, sub protecţia întunericului, la Consistoriu. Ajunşi în faţa comandantului, stând în picioare în faţa biroului acestuia, au avut de înfruntat minute bune de tăcere, însoţite de o privire fixă, pătrunzătoare şi un zâmbet abia perceptibil. „Ei, ce ne facem acum? Ce v-aţi apucat de manifestaţii! Şi unde? La cimitir! Ştiam că un sinucigaş nu se onorează cu o slujbă, şi încă ce slujbă! Trei preoţi! Asta da instigare! Şi câtă lume nevinovată aţi adunat ca să-i prostiţi! Până acum am fost înţelegător, indulgent. Şi dumneata tovaraşă, de ce nu-ţi frânezi puţin soţul? Sunteţi tineri, aveţi un copil de crescut, da, da!… un copil! O să treceţi să daţi nişte declaraţii. De ce nu ne-aţi anunţat că episcopul v-a vizitat înainte să dispară? Ştiaţi că asta înseamnă trădare, că nu puteţi să ascundeţi aşa ceva! Va trebui să scrieţi ce s-a discutat, ce aţi hotărât. Cine mai este implicat în aceste acţiuni subversive. Ştiţi că episcopul a reuşit să ajungă în România? Da, ne-a păcălit pe toţi! Ce legături mai aveţi cu el? Tot, absolut tot! Sunteţi pasibili de înaltă trădare! Şi asta este grav, foarte grav! Serghei, condu-i la tov. Şevcenco, el ştie ce are de făcut.“ Groaza din ochii celor doi acuzaţi de „înaltă trădare“ explica incapacitatea lor de a reacţiona într-un fel la acuzaţiile aberante ce li se aduceau. Chipurile lor frumoase se metamorfozaseră. O profundă sfârşeală brăzda trăsăturile feţelor. Cu umerii căzuţi, fără a se privi, ţinându-se strâns de mână, pe urmele paşilor lui Serghei, coborâră treptele împleticindu-se, pe drumul ce ducea în sala anchetelor. „V-a spus tovarăşul comandant ce aveţi de făcut? Eu zic să n-o lungim. Veţi scrie tot ce ştiţi despre manifestaţia de la cimitir, despre fuga episcopului, despre ceilalţi doi preoţi care au slujit la cimitir, despre tot ce aţi pus la cale. Nu omiteţi nimic! Nu are rost! Ştim tot, absolut tot! Mai bine să cooperăm. Este vorba de siguranţa statului. Alioşa, pune două scaune, aici, în faţa mea.“. „Staţi puţin, nu înţeleg de ce aţi arestat-o pe soţia mea?! Ea nu a fost la cimitir, de fapt, la cimitir nu s-a întâmplat nimic periculos pentru orânduirea sovietică. Pur şi simplu, clopotarul, un om simplu, bun, era foarte mult iubit şi oamenii s-au adunat fără să fie chemaţi special. Au venit să-şi ia rămas bun, pentru că aşa e la noi! Despre «fuga» episcopului nu ştiu absolut nimic. De la întâmplarea de la Sobor, nu l-am mai văzut. Nu a fost la noi acasă, nici el şi nici altcineva. Vă rog să-i daţi voie să meargă acasă. Fetiţa şi mama mea trebuie să fie foarte speriate. E totuşi noapte!“. „Văd că nu aveţi de gând să colaboraţi. Chiar aşa de proşti ne credeţi?! Credeţi că dacă negaţi, scăpaţi mai ieftin? Să ştiţi că de aici nu veţi pleca decât dacă scrieţi tot adevărul! Şi soţia trebuie să facă la fel. Când este vorba de siguranţa statului, nu ne impresionează lacrimile din familie. Cine greşeşte, trebuie să plătească!“. „Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu am făcut nimic, nu mă simt vinovat cu nimic. Este probabil o răzbunare a nu ştiu cui! Sau, poate este vorba de o înscenare?! La ce vă foloseşte?“. „Destul! Aţi întrecut măsura! Asta-i culmea! Să mă acuzaţi de înscenare. Sunt nevoit să schimb placa. De fapt, nu prea mai am timp de pierdut. Dacă nu se poate cu vorba bună, vom face cum trebuie! Băieţi, treceţi la o percheziţie corporală! Aici, în faţa mea. Am terminat cu glumele. Vă rog să vă dezbrăcaţi, puneţi hainele jos, scoateţi tot!“. „Cum o să puneţi o femeie să se dezbrace aici?! Vreţi să ne terorizaţi? Vă rog să chemaţi comandantul!“. „Asta-i bună! Ce credeţi că n-am mai văzut o femeie dezbrăcată? Sau vă este ruşine unul de altul? Care comandant tovarăsşe?! Aici, în anchetă, eu sunt comandantul şi răspund pentru ceea ce fac. Hai băieţi, fără mofturi!“ Cei doi vlăjgani se apropiară de victime, silindu-le să se îndrepte – el înspre fotoliul armat, ea, înspre canapeaua împodobită cu cătuşe şi curele. „Hai, scoate hainele!“ Preotul încremeni de consternare, privi înspre Silvia, care sub supravegherea celuilalt, lăsă să cadă jos halatul de baie cu care fusese adusă. Scoase un strigăt de fiară şi încercă să scape de sub supraveghere, dar, sub lovitura unui pumn bine plasat la plex, se prăbuşi gemând. Alioşa, mândru de lovitura aplicată, se înclină înspre victimă rânjind şi din câteva mişcări iscusite, îl lăsă pe părintele Vodă gol puşcă. Îl împinse în fotoliul supliciului prinzându-i braţele şi picioarele în cătuşele prevăzute special pentru imobilizare. Apoi îi fixă gâtul cu o curea montată în spetează. „Doamne, cu ce ţi-am păcătuit?! Te rog, scap-o pe Silvia de aceşti barbari!“ Însoţitorul Silviei, Volodea, nu-şi putea lua ochii de la frumosul piept rămas gol şi neputincios. Silvia nu îndrăznea să deschidă ochii. Ştia că nu va supravieţui umilinţei. Era curată, dar nu putea depăşi asemenea momente lipsite de omenie. „Ei, ce mai stai? scoate chiloţii şi urcă pe canapea, cu faţa în sus. Nu vrei? Bine, te ajut eu!“ „Nu, nu pune mâna pe mine! Fiu de căţea.“ Cu un gest brusc, îşi smulse chiloţii şi încercă să se urce pe canapea. O canapea înaltă, ca o masă de operaţie. Nu reuşi şi se prăbuşi. Când îşi reveni, simţi dureri la încheieturile mâinilor şi la glezne. Fusese săltată de Volodea şi încătuşată. O curea îi fixa mijlocul de canapea. Întoarse privirea înspre biroul anchetatorului şi-l văzu pe soţul ei, gol, fixat în fotoliu. Avea impresia că este un coşmar din care nu se putea trezi. Încercă să se mişte şi-şi muşcă buzele până la sânge. În zadar, realitatea îi apăru şi mai îngrozitoare. „Ce vreţi de la noi? Spuneţi şi vom face, numai nu ne mai batjocoriţi. Sunteţi şi voi oameni, nu animale, nu?! Aveţi şi voi familie. O, Dumnezeule, fii blestemat!“ „Ei, părinte, te-ai răzgândit? Vrei să mărturiseşti totul, pe hârtie? Ce rost are să ne forţezi să facem ceva ce nu ne place. Cel puţin mie, nu-mi place! Cu băieţii e altceva! Ei sunt tineri, sunt un fel de fanatici în dragostea lor pentru ţară şi sunt în stare de orice când au în faţă duşmani ai poporului. Ce spui, vii la birou să scrii? Trebuie să vină şi soţia.“ „Nu am ce să scriu, vreau să vină comandantul! Eşti un criminal. Şi dacă am sa scriu ce vrei, stiu că nu mai scăpăm vii de aici. Dumnezeu să vă pedepsească, împreună cu familiile voastre, cu tot!“ „Bineee! Băieţi ocupaţi-vă puţin de tovarăşa preoteasă. Hai, cine începe? începe tu, Alioşa!“ Alioşa, o canalie educată special pentru aşa ceva, copil provenit dintr-o familie deportată şi crescut în căminele ministerului de interne, îşi desfăcu tacticos şliţul şi urcând pe canapea, se prăvăli peste trupul frumos dar încordat de spaimă, forţând penetrarea. Un scâncet răzbi din direcţia fotoliului. „Dumnezeule, fii blestemat!“ Bruta se comporta efectiv la nivel de brută. Strângând până la învineţire sânii, muşcându-i alternativ, într-un ritm de apucat, forţând penetrările cu o satisfacţie diabolică, arunca priviri disperate înspre chipul celei siluite, aşteptând să apară semnele atât de specifice punctului final. Era un animal viril, dur, sigur de el, şi când, după vreo 20 de minute se prăbuşi sleit peste trupul femeii pângărite, strigă: „Curvă, nu eşti bună de nimic!“ „Hai, gata, lasă-l şi pe Volodea, el e mai drăgăstos. Hai Volodea, fă-o să nu te uite!“ Căpitanul se ridică, trase un sertar, scoase o mănuşă, o puse pe mâna dreaptă şi se apropie de fotoliu. Ce zici, părinte? Aşa face şi cu tine? Nu se zbate de plăcere? Dacă nici Alioşa, armăsarul nostru n-a făcut-o cum trebuie, atunci nu cred că mai poate reuşi cineva. Sau poate tu, părinte? Poate că-i cunoşti secretele!? Ce zici îi faci tu numărul? Spune-mi şi te mutăm acolo.“ „Canalie, dacă mă dezlegi, ai să mori de mâna mea.“ „Vai ce bărbat! Ia să vedem cum reacţionezi la bărbăţie!“ Şevcenco repezi mâna înmănuşată înspre trupul încătuşat al preotului şi început un joc diabolic, strângând şi frecând testiculele victimei. Acesta încleştă dinţii de durere şi pentru a înăbuşi strigătul pe care îl aştepta torţionarul, îşi muşcă limba până la sânge. Sângele ţâşni stropind rubaşca bine călcată a căpitanului, se prelinse pe sub bărbie, apoi, într-o şuviţă subţire, o luă pe piept, la vale. Furios căpitanul strânse fără oprire până ce corpul se relaxă într-un leşin. Între timp, celălalt animal începu un proces de provocare a fiinţei umane ce se ascundea în trupul femeii siluite. Mângâieri „gingaşe“ ale sânilor, sărutări abia perceptibile ale sfârcurilor, mângâieri ale coapselor, totul cu răbdare de expert. Bruta avea un alt fel de a-şi manifesta animalitatea. Era un sentimental, cum spunea căpitanul. Bine făcut, avea succes la femei şi se credea inegalabil. Provenit tot dintr-un cămin de „orfani“, Volodea era mulţumit când la câte o anchetă era pus să se „joace“ cu o femeie, mai ales dacă era şi atrăgătoare. Când, uneori, mai reuşea să şi „inventeze“ o figură nouă şi primea aplauzele şefului, ochii lui străluceau de mândrie. Să te poţi distra pe gratis şi în orele de lucru! Totuşi, siguranţa lui era pusă la încercare. Femeia asta tânără şi frumoasă rămânea insensibilă la „gingăşiile“ lui şi asta după ce rămăsese rece şi la armăsarul de Alioşa, a cărui rezistenţă ajunsese proverbială. Schimbă puţin tactica şi dându-şi pantalonii jos, se culcă peste acea stană de piatră, încercând sărutări mai apăsate, mângâieri mai insistente şi simulări de penetrare. Simţind că se aprindea prea tare şi temându-se de un eşec, penetră cu grijă şi aplică tactica unor mişcări line, rare şi profunde. Cu buzele savurând frăgezimea sânilor, Volodea simţi că ceva se schimbă în comportamentul femeii. Pieptul începu să tresalte, corpul întreg începu să se încordeze, mişcări line ale abdomenului începură să-l excite, să-l provoace. Iuţi ritmul penetrărilor, supse cu voluptate sfârcul sânului, fără a-i provoca nici un rău, mări apăsarea la penetrare şi, spre marea lui satisfacţie, auzi primele scâncete înăbuşite, scâncete ce însoţeau ritmic mişcările lui de pătrundere. Când corpul femeii începu să se zbată involuntar, ca o reacţie la legile naturii, Volodea acceleră mişcările, muşcă mai cu avânt sânul, saltă până la gura victimei şi cu un sărut posesiv, intră în faza de satisfacţie a bărbatului. Femeia a fost îmblânzită. Excitat de scena pe care o urmărea cu înfrigurare, căpitanul se apropie de canapea şi-l plesni pe Volodea peste fundul gol, spre deliciul, dar şi invidia lui Alioşa. Şocul produs de palma aplicată stinse pe loc avântul de mascul al lui Volodea, care se prăbuşi moale, dar mândru, peste trupul încă zvâcnind al Silviei. „Bravo măi, Volodea! Tu chiar eşti un campion! Cred că l-ai pus cu botul pe labe pe Prea Sfinţia Sa! Oare el ştie ce comoară de nevastă are? M-aş mira. Uită-te numai la el! Zace în fotoliu şi nu mai dă nici un semn de viaţă. Bun, acum cred că vom obţine şi declaraţiile. Dacă nu, îi pregătim un număr special. Ce zici părinte, te-am convins? Nu vrei să vorbeşti? Nici nu trebuie, trebuie doar să scrii şi să semnezi, după care chiar că va trebui să taci. Ştii ce s-ar întâmpla dacă ai povesti? Ar veni repriza a doua la care va asista şi fetiţa.“. „Canalie! Eu singur am să-mi ucid copilul ca să nu apuce ce am apucat noi.“. „Bine! dacă-i bal, bal sa fie! Aduceţi-o pe tovarăşa Silvia. Ea a ajuns să coopereze, nu-i aşa Volodea?“. „Şi încă cum! N-am mai cunoscut aşa femeie!“. „Uite ce ai de făcut ca să-l convingi pe îndărătnicul tău soţ. Tu măcar te-ai ales cu ceva plăcut. El este ca un catâr! Apleacă-te şi sărută-i scula până ce va prinde viaţă. Are şi el dreptul la o mică distracţie, mai ales după ce te-a văzut cum gemeai de plăcere. Ce, nu vrei?! Nu ai auzit ce te aşteaptă dacă mă superi? Vrei ca fetiţa să asiste la destrăbălarea părinţilor? Hai, lasă mofturile. Ca să nu te plictiseşti, căci s-ar putea să dureze, tot Volodea se va ocupa de tine, aşa, cum se spune, pe la spate. Hai, apleacă-te şi începe! Dacă ai noroc să-l termini, scapi şi tu, şi poate trecem la declaraţii şi mergem la culcare.“ Cu gândul la cele petrecute, umilită că a cedat transformând violul într-o supunere oarbă în faţa plăcerii, cu lacrimi în ochi se aplecă spre abdomenul bărbatului iubit şi cu mişcări stângace, încercă să se supună acelui psihopat, de care putea depinde viaţa fetiţei. În acelaşi timp, Volodea prinse între braţele-i vânjoase coapsele femeii, o penetră cu violenţă şi-şi continuă treaba, de data asta într-o cadenţă mult mai alertă. Trupul sănătos al Silviei reacţionă uşor, încordările musculare deveniră pronunţate şi, spre disperarea soţului său neajutorat, se auziră gemete ritmice ce acompaniau parcă unduirile acelui nemernic atlet. Lacrimi grele se prelingeau pe obrazul sărmanului preot. Ştia că nu o să mai poată da faţă nici cu fetiţa, nici cu mama, nici cu enoriaşii. Gândul singurei soluţii, sinuciderea, îl fulgeră pentru o clipă. Încântat de scena ce se derula, căpitanul se apropie să vadă rezultatele găselniţei sale. Reacţia preotului era nulă. Decepţionat, întoarse propriul fotoliu, îl chemă pe Alioşa şi desfăcându-i şliţul, aduse cuplul Silvia–Volodea pentru o demonstraţie completă. Silvia, abia ţinându-se pe picioare, se aplecă peste Alioşa, tolănit în fotoliul şefului, lăsându-şi trupul, fără nici o împotrivire în voia lui Volodea. Cum reacţia lui Alioşa a fost promptă, cu gura plină de spermă, scuturată încă de plăcerile de nestăpânit ale trupului său tânăr şi sănătos, se îndreptă, îl scuipă pe căpitan drept în faţă şi se prăbuşi. Se trezi pe canapea, fixată în cătuşe. Îndreptă ochii înspre biroul căpitanului şi-l văzu pe soţul ei scriind. „Ce faci acolo? Ce scrii? Nu mai are nici un rost, nu mai avem dreptul să trăim!“. „Nu Silvia, copilul nostru nu are nici o vină! Dacă nu scriu eu, vor scrie alţii. Câţi ar rezista la cele întâmplate? Vreau să trăim, să plecăm undeva cu fetiţa şi să încercăm să uităm totul de dragul ei. Lasă-mă să scriu! Nu mă descuraja!“ „Foarte bine, foarte bine, părinte. Peste o oră vă ducem acasă. Totul se uită. Trebuia să evităm tot ce s-a întâmplat, dar nu m-aţi ascultat. Şi în fond, nu s-a întâmplat nimic prea grav. Lumea-i făcută din bărbaţi şi femei şi în relaţiile dintre aceştia, nimeni nu ştie ce este bine sau rău! A fost doar o experienţă în plus. Partea urâtă a lucrurilor trebuie uitată, căci altfel consecinţele ar fi grave. Ce se petrece între pereţii unei instituţii de siguranţă a statului, este secret de stat! Nici noi nu povestim la nimeni. Daţi-i bătaie! În curând se va lumina şi va trebui să vă mai ţinem până se întunecă.“ Aşa s-a şi întâmplat. Declaraţia înainta greu, afirmaţiile dictate privind amestecul altor persoane frânau chiar şi dorinţa de a scăpa din iad. A reieşit că, înainte de „fugă”, episcopul şi ceilalţti doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, au fost în casa lor, s-a discutat despre plănuita fugă a episcopului, de înfiinţarea unei reţele de propagandă anticomunistă, subordonată unei organizaţii religioase din România. Declaraţia se încheia cu un angajament ferm din partea semnatarului – voi comunica în scris orice informaţie care îmi va parveni cu privire la atitudinea populaţiei faţă de puterea sovietică şi voi divulga numele celor care se implică în acţiuni de subminare a siguranţei statului. Pactul cu diavolul era făcut. Preţul tăcerii era copilul. Trebuia să rămână paroh în Ismail şi să încurajeze practica spovedaniilor. Ce oroare! Cum zorile zilei au început să mijească în incăperea luminată doar de o lampă de birou, Silvia a fost eliberată din poziţia de „aşteptare“ şi ajutată să coboare. S-a îndreptat înspre halatul de baie aruncat pe jos, a rămas un timp cu el strâns la piept, apoi s-a îndreptat, aşa dezbrăcată, înspre biroul la care soţul ei încheia declaraţia, citită peste umăr de căpitan. A luat în mâini capul preotului martirizat, scăpând halatul pe jos. Un sărut prelung pe frunte, câteva lacrimi prelinse pe obrazul obosit şi un oftat, au pus capăt acestei scene în familie. Ca trezită de privirile nedumerite ale soţului, Silvia s-a aplecat precipitat, a luat halatul de baie şi s-a înfăşurat în el. Cu spatele la cei prezenţi, a îmbrăcat halatul, apoi chiloţii. Pantofii nu păreau să fie ai ei. Picioarele umflate refuzau să se încalţe. Căpitanul strigă sec: „Serghei, mergeţi în camera de aşteptare. Să aduci apă şi o pâine. Vezi dacă mai ai ceva salam.“ Camera de aşteptare era o încăpere destul de mică, cu geamul astupat cu cărămizi fixate destul de neglijent cu ciment. O lumină slabă venea de la un bec fixat într-o dulie care părea îngropată în tavan. O bancă simplă, cam de vreo doi metri, se afla în mijlocul încăperii. Nu masă, nu scaune. Intrară descumpăniţi, nefiind siguri de ce avea să se mai întâmple. Uşa se închise zgomotos în spatele lor. Linişte, o linişte ameninţătoare îi ţintui locului. Rămaseră aşa timp de 15–20 de minute, când uşa se deschise şi apăru Serghei. aducând o găleată cu apă, o pâine neagră, rotundă, cam de vreo două kilograme,  învelită în hârtie de ziar şi o bucată de salam. Serghei puse cele aduse pe bancă şi se retrase. Nici un cuvânt. „Silvia, vino să ne aşezăm pe bancă. Vrei să bei puţină apă? Sau să te speli pe faţă?“. „Să mă spăl pe faţă? De ce?! Nu pe faţă sunt murdară. Ai văzut ce mi-au făcut? Nu-mi vine să cred că mai trăiesc! M-a durut dragul meu. Tu nu te-ai purtat aşa niciodată!? Ce mă doare şi nu înţeleg, este că mă gândesc cu groază la ce s-a întâmplat şi totuşi, mă întreb, de ce am simţit atâta plăcere? Eu nu am mai simţit aşa ceva! La sfârşit m-am lăsat chiar sărutată pe gură în loc să-l fi muşcat, să-l învăţ minte. Nu, n-am facut-o, m-am zbătut în plăcere. Nu, cu tine n-a fost niciodată aşa!? De ce oare?! Dacă rămân gravidă? Ce ne facem? Cred că n-o să mai putem face dragoste, poate nici măcar să dormim împreună. Ce vom spune acasă?“. „Draga mea, nu te mai gândi la ce s-a întâmplat, avem de dus o cruce grea, prea grea pentru noi! Ştii că la un moment dat l-am blestemat pe Dumnezeu? Am făcut-o şi nu simt nici un regret. Ce fel de Dumnezeu este acela care distruge o familie, distruge un slujitor al bisericii?! Cum să mă mai întorc la biserică şi să mă transform în informator?! Să spovedesc oameni ca să-l informez pe comandant!? Nu, draga mea, trebuie sa fugim undeva, cumva! Unde? Nu ştiu. Am scris atâtea minciuni azi, că n-am să mă pot spăla de păcate o viaţă întreagă. Vino şi întinde-te pe bancă. Pune capul aici şi închide ochii.“ „Să mă culc şi să-mi pun capul? … Nu, nu! nu mai suport un bărbat lângă mine! Mi-a fost de ajuns! Durere şi plăcere!“ „Silvia, nu mai vorbi. Lasă-mă să-ţi umezesc fruntea, apa e rece. Întinde-te pe bancă. Eu stau jos, mă sprijin de perete.“ „Cum să mă întind? Vrei să mă lege iarăşi? Nu, nu mai vreau bărbaţi! Oare căpitanul de ce nu m-a iubit şi el? Ce, nu sunt destul de frumoasă pentru un ofiţer?! Da, nu înţeleg! Ce încrezut!“ „Doamne, termină cu încercările! Uite ce ai făcut cu ea! Te-am slujit cu dragoste şi uite unde am ajuns! Dacă totuşi exişti, fă-o să uite! Dacă nu, ia-o la tine!“ Un plâns cu sughiţuri ţâşni din pieptul celui care nu mai avea puterea de a o vedea pe Silvia transformată într-o ruină. Ziua s-a scurs greu, fără ca cineva să deschidă uşa. Silvia, cuibărită într-un colţ al camerei, cu halatul descheiat, îşi mângâia, în ritm monoton de metronom, sânii. Copleşit de durere la vederea scenei, neavând nici o noţiune asupra timpului scurs, cel care fusese blândul, frumosul, părintele Paul Vodă, se îndreptă spre uşă şi începu să bată cu pumnii. Cum nu primi nici un semn de dincolo de uşă, ridică banca şi cu eforturi disperate, izbi uşa cu acest berbec de asalt. După câteva lovituri succesive, uşa se deschise şi Serghei intră ameninţător cu un pistol în mână. „Ce v-a apucat? Vreţi să vă pun cătuşele?“ „Să vină căpitanul! Spune-i că soţia mea are o criză, o criză de nervi.“ „Prostii! Aruncă pe ea apa din galeată şi-i trece. Peste o oră plecăm acasă. Aşa e ordinul. Căpitanul a plecat. Nu mai faceţi prostii, o să stricaţi totul!“ În plin miez de noapte au fost urcaţi într-o maşină, o dubă fără geamuri şi, la nici zece minute, lăsaţi în faţa casei parohiale. Luminile din casă demonstrau starea de veghe în care mama preotului îşi petrecea noaptea. Fetiţa dormea în camera ei. „Ce s-a întâmplat, dragul meu?“ „Nimic, mamă. Acum avem nevoie de o baie, de o votcă mare şi de un pat. Culcă-te! Vorbim mâine…“

*

*           *

      Proaspătul rebotezat, tovarăşul Davâdov, instalat într-un birou de evidenţă a populaţiei, alături de alţi zece „caligrafi” deveniţi cinovnici, încerca sentimente contradictorii – între liniştea aparentă adusă de alegerea sa pe post de scrib şi neliniştea provocată de zvonurile care circulau în şoaptă, cu privire la cele ce se întâmplau la Consistoriu. Aflase şi el despre dispariţia episcopului, despre moartea clopotarului, despre anchetarea în serie a slujitorilor bisericii.Acest din urmă lucru îl îngrijora cel mai mult. Nimeni din cei anchetaţi nu împărtăşeau nimănui din experienţa „câştigată” în timpul vizitelor făcute la Consistoriu. Internarea la secţia de boli nervoase a spitalului din Ismail a soţiei părintelui Vodă a ridicat semne de întrebare, a stârnit curiozitatea cunoştinţelor apropiate. Înfăţişarea parohului, altădată atât de îngrijit şi de jovial, dădea naştere la tot felul de speculaţii. Cel mai năstruşnic zvon spunea de neînţelegerile apărute în cuplul parohial, de scandaluri în familie, de scene de gelozie, provocate de comportamentul preotesei. „Leolea, nu mai ştiu ce să cred despre Paul şi Silvia. Ce se spune pe seama lor, şi a ei în special, vizează absurdul. Eu nu am cunoscut un cuplu mai potrivit, mai echilibrat, mai fericit. Silvia acuzată de infidelitate şi încă la un mod de-a dreptul vulgar! Cine Dumnezeu a putut lansa asemenea zvonuri?! S-a ajuns să se discute la noi în birou, unde şeful, savurând, încurajează toate aceste bârfe. Ieri am trecut pe la biserică să-l văd cu ochii mei pe Paul. Arăta groaznic! Lăcrimând mi-a spus că Silvia s-a îmbolnăvit subit de nervi, fără alte comentarii!? La despărţire a adăugat şoptind: ce-au putut să facă din Consistoriul nostru! Am înţeles că a fost pe acolo, te pomeneşti că şi Silvia ! Doamne, oare ce ne aşteaptă?!” „Dania, cu diavolii ăştia te poţi aştepta la orice! A trecut pe aici Alexandrov. Era abătut. La trierea caligrafilor a fost repartizat paznic la un depozit de materiale care se va deschide mâine la Biserica Sf. Nicolae! Antihriştii! Să facă din biserică depozit! Ce se va alege de noi, de copiii noştri? Şi Mircea ăsta, abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Mi-a spus că s-ar putea să treacă Dunărea înot, că sunt locuri unde paza este uşor de păcălit!? Trebuie să vorbeşti cu el! Vrea să se ascundă cu Iurii la via lor şi să aştepte o noapte întunecoasă. Trebuie să vorbim cu Stavrovii. E o nebunie! Vom plăti cu toţii această prostie.” „Băiatul ăsta e nebun! Cu el n-am fost niciodată liniştit. Cu cine o fi semănând?! Dacă nenorociţii ăştia îl vor mirosi, e pierdut, şi, odată cu el, suntem pierduţi şi noi. Astăzi am mai transformat zece nume româneşti în ruseşti. Ce e de neînţeles, este faptul că lumea nu mai reacţionează în nici un fel! Speriaţi, iau noile acte şi îngână un mulţumesc.” „Ce, parcă tu ai putut face ceva?! Eram mândră că m-am căsătorit cu un român şi uite că am ajuns de la Ţareva la Davâdova! Şi românii au făcut aşa ceva, dar parcă nu au obligat oamenii. Din contră, oamenii au cerut să se românizeze, să se piardă urma lor.” „Unde-i Bob?” „S-a dus cu George să facă o baie în Dunăre, dacă îi lasă. Ştii că este foarte încântat de soldaţii sovietici?! Îl lasă să pună mâna pe arme. Azi i-a adus lui babuşca Xenia o pâine cazonă, neagră. Era foarte mândru şi a spus că o să mai capete. Mama l-a certat şi i-a spus că nu mănâncă pâine de la păgâni.” „Bine, acum mă duc la Serghei, să văd ce-i cu prostia asta cu Dunărea.” Coborî strada Frumoasă cale de două cvartale şi se opri în faţa porţii îmbrăcate în viţă de vie. Deschise poarta şi se pomeni faţă în faţă cu un tânăr ofiţer care-l interogă cu privirea. „Caut familia Stavrov, suntem cunoştinţe.” „Nu mai locuiesc aici, s-au mutat la via lor. Acolo vor lucra până la organizarea colhozurilor. Aici va sta un colonel, comandantul nostru. La revedere!” Casa fusese evacuată în cursul nopţii când familia a putut să ia, în maşina pusă la dispoziţie, ceva lucruri personale, alese la întâmplare, într-o stare de panică, cu lacrimi în ochi. Agoniseala unei vieţi de muncă cinstită, pentru pretenţiile lor o adevărată avere, avea să treacă în mâna unor necunoscuţi, fără nici un act, fără nici o compensaţie.                         

4 comments

Skip to comment form

  1. Boris David

    Mulţumesc Melidonium!!! „POVOD” este scriitura mea de suflet, iar prezenţa în această prestigioasă revistă, un favor deosebit. Mulţumesc Mariana.

    1. Melidonium

      Suntem onorati sa va prezentam lucrarea. Stima si consideratie.

  2. mg

    Meritul total este al revistei Melidonium prin doamna Emilia Tutuianu, un OM cu suflet ales.
    O plecaciune in fata tuturor! Va multumesc!

    1. Melidonium

      Ganduri bune si tie prietena Mariana!

Lasă un răspuns