«

»

Constantin Enianu – Artă şi crimă, Jacques-Louis David

Pe 19 septembrie 1783, un uriaş balon plutea deasupra grădinilor de la Versailles. În nacela balonului se aflau o raţă, un cocoş şi o oaie. În momentul când un vânt puternic a sfâşiat pânza balonului în partea superioară, oamenii au fost îngrijoraţi pentru bietele fiinţe. În final, totuşi, balonul a rezistat, iar pasagerii au scăpat cu bine. Acest episod cu balonul era la acea vreme o încălcare a protocolului oficial. Versailles-ul era construit ca simbol al conservării absolutismului. Pe domeniile limitrofe domnea încă o viziune aristocratică. Dar în aer, începea să plutească democraţia. 

La Paris, lumea avea parte de o altă distracţie. Piesa lui Beaumarchais, „Nunta lui Figaro“, avea premiera, după ce fusese interzisă de mai multe ori. Regele o numise „detestabilă“. Aceasta a atras însă mulţimea. Iar nobilii, când au început să înţeleagă semnificaţia „atacurilor“ piesei, au aplaudat şi ei, semnându-şi astfel propria condamnare la moarte, neştiind că, în mai puţin de zece ani, vor fi atacaţi cu arme, nu cu vorbe. Acest simţ teatral a contribuit totuşi substanţial: Revoluţia Franceză nu ar fi avut loc. Marii ei oratori, precum Danton, jucau fără jenă în faţa maselor, obţinând aplauze. Iar dacă voiau să creeze o nouă Franţă, aveau nevoie de cineva care să le ofere imaginile potrivite. Acel „cineva“ era Jacques-Louis David. El avea să le arate oamenilor ce însemnă un adevărat cetăţean. Arta lui nu era făcută pentru galerii. Era un mod de viaţă sau… de moarte.
Printre tablourile lui David există o pictură în faţa căreia privitorul are sentimente contradictorii, prin frumuseţea sa tragică. Acest fapt, duce la separarea de cumplitul moment al realizării acestei creaţii. Tabloul redă pe Jean Paul Marat, cel mai „paranoic“ dintre fanaticii Revoluţiei, asasinat în timp ce făcea baie. Marat era un om pentru care execuţiile nu erau niciodată suficiente. Pentru David, însă, Marat nu e un monstru, ci un sfânt. Penelul său îl prezintă drept o culme a virtuţii. Un tablou uluitor şi morbid totodată. Asta nu însemnă că David era vreun spirit malefic. Toată viaţa el a căutat numai virtutea, având în el ceva dureros de cinstit. Şi nu e de mirare: la şapte ani, tatăl său, negustor de fier, a fost ucis într-un duel cu pistoale. Episodul trebuie să-l fi marcat puternic pe băiat. Astfel, a ajuns în grija unor unchi, care au vrut să-l facă avocat sau arhitect, ceea ce nu voia să audă David, care se voia pictor. Unchii au hotărât să-l trimită la vărul mamei sale, care, întâmplător, era pictorul cel mai cunoscut din Franţa, Francois Boucher, un pictor care ştia exact ce trebuie să-i ofere arta nobilimii: cea mai roz şi dulce „bomboană“ pentru „gustul“ oftalmic. În această industrie a plăcerilor David nu se regăsea deloc, fiind un temperament solitar. Odată, a căpătat o rană la obraz, în urma unui duel, tăietura transformându-se într-o tumoare benignă. Adversarii săi îl numeau „David cu falca umflată“. Asemenea accidente erau frecvente pe străzile Parisului din acea vreme. Unele contau mai mult, altele mai puţin. Dar acesta al lui David conta. Rana îl făcea să nu poată vorbi clar. Puţini înţelegeau ce spune, aşa că a devenit şi taciturn. Iar dacă a existat vreo perioadă când spiritul şi conversaţia erau esenţiale, aceasta a fost, cu certitudine, în secolul XVIII, în Franţa. Discuţiile lui David erau însă doar articulări de cuvinte. Era consolat că mai exista cineva deloc priceput la arta spiritului, regele Franţei.
Ludovic al XVI-lea se născuse ca să se îndoiască în privinţa fericirii. Bunicul lui, Ludovic al XV-lea, amenajase Versailles-ul pentru obţinerea ei, dar pentru tânărul rege, fericirea va fi greu de obţinut. Partea tristă este că regele, rămas în istorie ca simbol al vechiului se considera un om modern, pasionat de ştiinţă şi tehnologie. Nu se mai sătura de baloane. Iar domnia lui, sfârşită tragic, începuse într-o atmosferă optimistă. Se schimbaseră şi obiceiurile. Gata cu opulenţa, venea modestia, întoarcerea la natură, iar tânăra regină a lui Ludovic, Maria Antoaneta, credea în acest lucru. Ea şi-a construit o fermă de jucărie la Versailles şi mulgea vacile în grajdul regal. Aşa că, în loc de curtezani, acum se prefera tandreţea, simplitatea.
Şi pentru David, sentimentele erau importante, însă nu cele dulcege. El căuta ceva mai tăios. A găsit aceasta între ruinele Romei. Aici s-a schimbat totul. Nu doar concepţia lui despre artă, ci şi concepţia lui despre viitorul Franţei. Dar ce i-au spus aceste ruine romane ? Cândva, a existat o Romă liberă. Republica. Austeră, dreaptă, virilă, plină de eroi de cremene, însă luxul efeminat a distrus în cele din urmă totul. Libertatea lăsase loc despotismului, iar romanii deveniseră sclavi. Acest mesaj al istoriei a rezonat în mintea lui David. În 1785, el le-a trimis acest mesaj nobililor leneşi şi pudraţi abundent. Palatul Luvru, care nu era întotdeauna un muzeu tăcut, s-a deschis. La fiecare doi ani, aici avea loc cel mai mare şi gratis spectacol public din Paris. La expoziţie, lumea a aflat că exista ceva senzaţional. „Jurământul Horaţilor“, tablou executat de David. Un tablou despre o ţară în plină criză. Pentru a evita războiul, romanii i-au ales pe trei dintre ei ca să lupte cu trei dintre duşmani. Ultimul care rămânea în picioare aducea victoria oraşului său. Partea tragică e că unul dintre romani e căsătorit cu o fată din oraşul duşman. Viitorul înseamnă văduve şi orfani. Dar niciunul dintre bărbaţi nu dă atenţie acestui lucru. Acesta e un tablou pentru băieţi, o desfăşurare de muşchi şi oţel. Singura culoare e roşul sângeriu al mantiei. Tatăl lor, ţinând în mâna stângă săbiile de partea tăioasă, îi pune să jure solemn să învingă sau să moară.
Cel puţin 60.000 de oameni au venit la expoziţie să vadă tabloul. Şi nu doar aristocraţi, ci şi negustori, pescari cu soţiile lor, oameni de rând. Aceştia vor fi publicul lui David. Toţi au privit acest dans al morţii şi nu ştiau dacă să fie încântaţi sau speriaţi. Pictura părea o chemare la arme, în pragul unei crize majore. Iar această criză nu exista în Roma antică, ci chiar în Franţa lui Ludovic al XVI-lea. Ca multe revoluţii, şi aceasta a început cu un dezastru financiar. Franţa se mândrea că ajutase America să-şi câştige independenţa. Iar aceasta se întâmplase cu un preţ uriaş. Pentru a evita falimentul, era nevoie de taxe şi mai mari. Lumea a început să se întrebe de ce nobilii şi clericii erau scutiţi de plată, în timp ce săracii erau nevoiţi să-şi golească buzunarele. Nu erau cu toţii o naţiune ? „Naţiune“. Iată un concept nou care s-a născut, iar alături de el ar fi necesari şi „reprezentanţi aleşi“, dar noua Franţă avea să rămână monarhie. Regina, cu diamantele ei, trebuia pusă la punct, fiindcă regele era băiat bun. Nu erau, aşadar, motive pentru a bănui o apocalipsă socială. David a subscris şi el o vreme acestei opinii, gîndind totuşi că nişte reforme ar fi benefice. Existau multe fosile, precum nulităţile de pictori din Academie. Aceştia trebuia să dispară din peisaj, mai cu seamă că ei au refuzat de patru ori să-l primească ca membru, iar cînd era plin de succes, abia îl tolerau. El însă nu avea nevoie de ei, având admiratori inteligenţi. La doi dintre aceştia le-a şi imortalizat chipul: dl şi dna Antoine şi Marie-Anne Lavoisier, chimistul şi soţia sa. Se spune că David a prezentat doi din oamenii care ar trebui să conducă Franţa, fiind generoşi, iubitori şi moderni. David fusese plătit cu 7000 de livre, aşa că n-avea de gând să facă aluzii la celălalt Lavoisier, cel care strângea impozite cu ajutorul unei armate private. David şi-a încasat onorariul, dar când a venit vremea să expună tabloul la Luvru, n-a făcut-o. Şi era firesc. Franţa se schimbase cu totul. Era 1789. Speranţă şi disperare, în doze egale. Speranţa era dată de Camera Reprezentanţilor, adunarea formată din mii de delegaţi, din toată Franţa. Dar ea era însoţită de disperare, fiindcă vremurile erau foarte grele. Recoltele fuseseră distruse, preţurile crescuseră, iar îmbinarea între speranţă şi disperare e echivalentul politic al nitroglicerinei.
Când reprezentanţii poporului s-au întâlnit la Versailles, în 1789, se punea o singură întrebare: se vor respecta vechile obiceiuri şi vor exista trei adunări separate, ale nobililor, clericilor şi oamenilor de rând ? Sau, pentru prima dată, se vor reuni într-o singură adunare naţională ? Printre oamenii de rând, se afla un tânăr avocat: Robespierre. Ei s-au declarat singura adunare legitimă. Preoţiii şi nobilii erau invitaţi să li se alăture. Surprinzător, mulţi au făcut aceasta. Pe 20 iunie 1789, cei 600 de delegaţi de rând şi aliaţii lor dintre nobili şi clerici au fost scoşi din sala de întrunire. Un anume doctor Guillota ştie un teren de tenis în apropiere. Primarul Parisului devine, brusc, vedetă. El anunţă din public că nu se vor despărţi până nu vor crea o constituţie. Pentru prima dată, aristocraţia, clericii şi burghezia se reuneau fără aprobarea regelui. Braţe întinse, îmbrâţişări…Viaţa ajungea din urmă arta. Roma lui David renăştea, în chip de nouă Franţă. Un an mai târziu, David a pictat jurământul de la terenul de tenis. Se simte tunetul jurământului şi fulgerul furtunii. Revoluţia, ca forţă a naturii imposibil de stăvilit. În centru tabloului, un spaţiu uriaş precum un ecran pe care se pot reda noi evoluţii şi noi revoluţii, sub frenetica energie a libertăţii umane. Tabloul trebuia să devină o creaţie de mari proporţii, dar el a nu a fost terminat. Înainte ca David să se apuce să-şi înveşmânteze modelele, multe dintre ele aveau să fie moarte sau căzute în disgraţie, iar nobilul mesaj al libertăţii a devenit, brusc, depăşit. Mâinile întinse au lăsat locul degetelor care acuzau.
Iulie 1789 ar fi trebuit să fie un moment de optimism pentru noua Franţă. Regele acceptase, în sfârşit, urmările jurământului popular, iar acum exista o Adunare Naţională. Dar la Palais Royale, locul oratorilor, nimeni nu-l credea pe rege. Se spunea că depozitase, pe ascuns, praf de puşcă la Bastilia. Aşa că Parisul era un butoi ce aştepta să explodeze. În dimineaţa de 14 iulie 1789, 900 de oameni s-au îndreptat spre Bastilia. Aici a fost nevoie de o după-amiază de haos cu 83 de morţi, înainte ca guvernatorul să predea închisoarea. I s-a promis că poate pleca, dar i s-a tăiat capul cu un cuţit. Iată şi contribuţia lui David la campania de decapitare: a pictat un tablou tot cu un părinte roman, Brutus, cel care a dispus executarea fiilor săi, pentru că au complotat să reinstaureze monarhia. Trupurile lor decapitate îi sunt aduse, dar el nu le priveşte. De la părinte la patrie nu e decât un pas. Primii doi ani de la revoluţie au transformat euforia în paranoia. Peste tot au loc orgii ale cruzimii, linşaje răzbunătoare, ceea ce poate confirma că revoluţiile cresc din revoluţionari şi se întorc împotriva lor. De ce atâta furie ? Fiindcă oamenii rămâneau flămânzi. Preţul pâinii explodase, iar oamenii descopereau că nu pot mânca voturi. Cineva trebuia să plătească pentru toate acestea: brutarul şi soţia sa, cum spuneau precupeţele. Aşa că Ludovic şi Maria Antoaneta au fost aduşi la Paris. Regina era numită „târfa austriacă“, iar David era de acord. Şi a imortalizat-o pe pânză alături de rege. În această epocă, David era un amestec ciudat de dogmatism şi incertitudine. Ca mulţi francezi, o considera pe regină un monstru, dar nu renunţase la ideea regelui-cetăţean. El s-a oferit chiar să-i facă portretul, dovedindu-se că era naiv într-ale politicii. Asta, până când i-a întâlnit pe cei ca el. Jean-Paul Marat, inventator ratat, editor al unui ziar, fanatic, e unul din prietenii lui David. Acesta se îmbăia frecvent de durerea cumplită a plăgilor care îi distrugeau pielea. În cadă avea timp să mediteze şi să scrie. Aici a speculat din plin isteria naţională. Aici plănuia câţi falşi patrioţi să mai fie ucişi.
Între frică şi exagerare, strada înghiţea teoriile conspiraţiei. Maria Antoaneta complota cu fratele ei, împăratul Austriei, împotriva Franţei. În 1791, cuplul regal a fost prins în timp ce încerca să fugă şi adus înapoi, prizonier, la Paris. Austria a ameninţat Franţa cu represalii, dacă regelui şi reginei li se întâmplă ceva. În anul următor, a izbucnit războiul. Regele şi regina păreau duşmanii propriei ţări. În august 1792, gărzile care apărau familia regală au fost asasinate. Ludovic, Maria Antoaneta şi copiii lor au fost duşi la închisoare. Pe 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost executat. Printre membrii Convenţiei Naţionale, care i-au votat moartea, se afla şi David, cel care fusese cândva plătit de monarh pentru picturi. Franţa renăscuse ca republică, iar David, cetăţean modern, stătea mândru între membrii convenţiei, alături de Marat şi Robespierre. De acum, David şi arta lui aparţineau Revoluţiei. A urmat revoluţia oriunde ducea ea. Iar ea a dus spre dicatură, confirmând treza că revoluţiile cresc din revoluţionari şi se întorc împotriva lor. Franţa era în război, având duşmani interni şi externi. Apusese vremea tandreţii. Sute de oamenii care se considerau prieteni, nu duşmani ai revoluţiei, erau acum denunţaţi. Printre primii arestaţi, s-au numărat vechii prieteni ai lui David, Antoine şi Marie-Anne Lavoisier. Ea a scăpat de ghilotină, însă el, nu. Pentru Marat şi Robespierre, ghilotina nu lucra niciodată eficient ca să-i facă să se simtă în siguranţă. În 1789, Marat ceruse câteva sute de morţi, iar acum cerea sute de mii. Trebuia ca cineva să-l oprească. Acest cineva a apărut la Paris din oraşul Caen, Charlotte Corday, o tânără de 25 de ani, revoluţionară, adversară înverşunată a lui Marat şi a adepţilor lui. Dictatura, spunea ea, îşi bătuse joc de republică. Charlotte a ales rolul eroinei tragice, născute ca să-şi salveze ţara. Pe 9 iulie 1793, a plecat spre Paris. Ţelul atins: injunghierea lui Marat, în cada unde folosea o cutie de lemn pe post de masă de scris.
Revoluţia îl pierduse pe prietenul poporului. Deputaţii Convenţiei Naţionale plângeau îndureraţi, sincer sau nu. Cel mai mult îşi doreau ca Marat să se întoarcă, pentru că Revoluţia rămăsese fără nici un Dumnezeu. Unul dintre deputaţii cei mai teatrali s-a ridicat şi a strigat: „Unde eşti, David ? Ai o comandă !“. Şi David cel cu falca umflată şi-a regăsit miraculos vocea. A acceptat să-l imortalizeze pe Marat sub penel, mântuitor, sub o adevărată viziune: cineva transfigurat de bunătate, cinste şi altruism patriotic. Pictura ne prezintă pe cel mai nobil dintre oameni, cu un corp fără plăgi. Cearşafurile albe sugerează un giulgiu, învăluind un om prins între lumea noastră şi cea a viitorului. E o imagine simbol, care îndeamnă la credinţă. Genialitatea tabloului se află în sugestia pe care o dă oamenilor de rând. Aproape îl vezi pe David închipuindu-şi familii întregi venind să-l vadă. În clipa în care tabloul farmecă privitorul, o voce interioară parcă i-ar spune că totul e doar o vrăjitorie. David a glorificat un paranoic, care a persecutat mii de oameni a căror singură vină era că nu-i interesa politica, devenind complicele terorii. Fireşte, lui David nici nu-i trecea prin minte că trădează arta, ci era convins că-i împlineşte scopul suprem: reeducarea morală. Pentru asta slujea cândva marile picturi din altare, dar pe care le considera minciuni şi scorneli. El acum era dedicat altei biserici: cea a virtuţii revoluţionare.
David poate plăcea sau nu. Pentru unii e un geniu, pentru alţii doar un monstru, care îşi face ideile să ardă în spatele gheţii. Arta sa are rolul să-i facă pe privitori cetăţeni virtuoşi prin perfecţiune, tragism şi poezie. Însă ca multe opere de artă menite să perfecţioneze oamenii, a avut exact efectul opus, deoarece e o minciună.
La trei luni după asasinarea lui Marat, pe 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta a fost gilotinată. David a văzut convoiul trecând pe stradă, în timp ce oamenii scuipau şi încercau să dea cu pietre în fosta regină. Pictorul a desenat-o impasibil. El avea probleme mai importante decât soarta fostei regine. Acum era regizorul oficial al propagandei revoluţionare. Când soţia lui i-a criticat zelul, a divorţat de ea. David a devenit un făuritor de legi, vânându-i pe trădătorii şovăielnici, semnându-le execuţia. Începuse domnia terorii, iar David făcea parte din mecanismul crimei. Pe măsură ce ghilotina acţiona mai repede, el crea desfăşurări tot mai extravagante, menite să educe poporul. Coruri de mii de fecioare, pe locul fostei Bastilia. Un spectacol al fiinţelor desăvârşite, iar în rolul principal, marele preot al Revoluţiei: Robespierre. În final, David a fost victima propriului său succes. Cei care conduceau războiul ştiau că tunurile contează, nu fecioarele. Aşa că David nu era doar o distracţie, ci şi un pericol: trebuia înlăturat. Soarta lui a fost legată de cea a lui Robespierre. Tot mai mulţi îl numeau pe acesta nu salvator, ci tiran. Iar David, artistul tiraniei lui, i-a însoţit căderea. Robespierre a fost atacat în convenţie cum că nu respectă legea. David s-a manifestat în public, strigând: „Dacă bei cucuta, Robespierre, o voi bea alături de tine.“ dar nu a băut-o. A doua zi, David s-a îmbolnăvit brusc, lipsind de la propriul său martiriu. Nu i-a fost alături lui Robespierre când acesta a fost ghilotinat şi când lama a căzut, în sfârşit, peste domnia terorii. Dar lumea a venit şi după David. Denunţat ca tiran al artelor, el a bâlbâit vorbe de apărare. Nimeni nu a înţeles ce spunea, dar a văzut cât era de palid, cum transpiraţia i se scurgea prin haine pe podea. A fost întemniţat. În închisoare a făcut rost de vopsele şi şi-a pictat portretul, în care nu apare vechiul maestru al propagandei, ci tânărul David, mai tânăr cu 20 de ani, inocent, cu părul răvăşit romantic şi haina deschisă ca să i se vadă inima curată. S-a reprezentat ţinând în mână paleta şi pensulele, ca şi cum ar spune că este doar un artist, iar artiştii nu detronează regi, nu schimbă partide, guverne, nu produc drame sentimentale, ci doar expresionează pentru a înţelege sensul lumii, apoi se culcă liniştiţi sub criptă. Oare David a avut o clipă de rătăcire ? A făcut doar ce i s-a cerut ? Nu. El era un strateg. A reuşit să scape din închisoare, iar următorii ani şi i-a petrecut făcând portrete spectaculoase şi necontroversate, printre care se numără şi „Domnul Seresiat“, cumnatul lui. Asta devenise Revoluţia. Tricolorul ei ajunsese un simplu accesoriu pus la pălărie, iar tablourile istorice ale lui David reprezentau oprirea măcelurilor de către personaje feminine etalate în prim plan. Dar demonul strategiei sale nu dispăruse. Puterea gustată cândva persistă. Dacă l-a idealizat pe Marat, de ce să nu facă acelaşi lucru şi cu Napoleon ? În 1805, cînd acesta a fost încoronat împărat, David îi era alături. Însă Napoleon a fost învins, iar monarhia, restaurată. Mulţi adepţi de-ai lui Napoleon au fost iertaţi, dar David, nu. El făcuse ceva ce nu putea fi iertat niciodată: tabloul lui Marat asasinat, cea mai cunoscută imagine creată de regimul terorii. Franţa se săturase de Jacques-Louis David. Exilat din propria sa ţară, David a ajuns la Bruxelles, unde a făcut tablouri tot mai ciudate. În 1825, când s-a stins din viaţă, guvernul francez a refuzat cererea familiei lui de a-l îngropa în ţară. Ucigaşii de regi nu aveau ce căuta. Tablourile sale însă au fost scoase la vânzare, după ce în prealabil au poposit în expoziţie. Celebrul tablou „Moartea lui Marat“, nu se afla printre ele. Acesta a fost păstrat în casa fiului pictorului, fiind pe deplin… mortal.

 

 

 

Lasă un răspuns