«

»

Dumitru Rareş – Scrisoare pentru cel pe care sigur îl voi (re)întâlni

Romania mareMotto:
Din Țara mamă eu vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.
(Parafrază după Grigore Vieru)

Prieten drag,

Astăzi, 27 martie 2013, în România, dar și în Chișinău, s-a sărbătorit împlinirea a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu Țara Mamă.
Cu acest prilej, împreună cu un coleg, am făcut o prezentare a evenimentului în liceul nostru din Brașov. În privirile colegilor mei și ale celorlalți invitați am simțit o dorință vie de cunoaștere și am realizat că te-ar bucura foarte mult să auzi această veste, să afli că mi-am ținut promisiunea făcută în urma vizitei tale – aceea de a aduce povestea Basarabiei, pentru prima oară, în Sala Festivă a prestigiosului nostru colegiu.
Căldura pe care am simțit-o în sala arhiplină e încurajatoare. A fost ca și cum aș fi sădit un vis în conștiința unor oameni.
Sigur că mă gândesc mereu la ceea ce ne preocupă pe amândoi!
Cred că, în cele din urmă, totul se rezumă la conștientizarea responsabilității pe care cu toții o avem și care contează în mod fundamental în construcția viitorului pe care ni-l dorim.
Numai că ierarhizarea dezideratelor este foarte greu de făcut.
Unii visează să devină personalități marcante ale societății – scriitori de geniu, medici renumiți, mari gânditori, filosofi, artiști, politicieni sau oameni de știință, să își pună amprenta asupra evoluției umanității și, implicit, numele lor să dăinuiască în memoria întregii suflări pământești. Ei urzesc un fel de istorie a viselor având caracter global, cosmopolit.
Pentru alții, microcosmosul este același lucru cu macrocosmosul, diferă doar perspectiva. A fi un mare fizician al secolului al XX-lea, în comparație cu a fi un militant pentru Unirea Neamului în trupul unei singure țări, prezintă, în aparență, mari diferențe și dezechilibre. Dar cred că nu este deloc așa. „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”, spunea Grigore Vieru. Și cât adevăr se află în vorbele lui!
A fi un mare actor, scriitor, jurist, gânditor, fizician sau om politic înseamnă, desigur, asocierea unei lumi, unei teorii, unei legi, unei reușite cu numele unei persoane, unei entități SINGULARE. A lupta pentru Unirea integră a neamului nostru are caracter COLECTIV, ceea ce face din aceasta o încercare nobilă, una dintre cele mai pure încercări ale ființei umane de a manifesta rodul iubirii, folosind chiar esența ei. Cu alte cuvinte, a încerca să fii un mare luptător al unui ideal comun și colectiv proiectează în fața ta cel mai sfânt rod al iubirii sădite în interiorul omului de către Creator, dragostea față de Neam și Țară, de semeni, de valori spirituale înrădăcinate în cultura ta și, implicit, dragostea față de Bine, Adevăr și Frumos. Pentru că nimic nu este mai frumos decât lucrurile simple, așa cum sunt fericirea, iubirea și visele.
Frate, îți scriu cu mult drag, însă port în suflet un mare regret. Nu-i de vină nici Prutul, nici granița, nici limba „moldovenească”, ci timpul care s-a scurs călcând peste adevăr și dreptate. Simt credința noastră comună, simt tăria curajului nostru de a înfrunta chiar și cele mai covârșitoare repulsii, chiar și cele mai otrăvite minciuni. Însă vremea minciunilor și-a văzut paroxismul; acum urmează vremea împlinirii idealului nostru. Unirea se va face, nu am nicio îndoială, iar în acest moment noi căutăm să ne revedem. Nu prin poduri, prin tratate sau prin mișcări politico-sociale se va redesăvârși această unire, ci prin depășirea tăcerii și prin propagarea adevărului, prin reconturarea identității milenare pe care un simplu an, cum ar fi 1812 sau 1940, nu ar putea-o șterge sau nega nicicând. Iar singurul mijloc de redobândire al tezaurului nostru spiritual este LIMBA STRĂMOȘEASCĂ, limba care i-a zămislit și îi plânge pe Mihai Eminescu, pe Grigore Vieru sau pe soții Teodorovici.
De la Chișinău la Timișoara, de la Hotin la Balcic, de la Tisa și până dincolo de Nistru strâng întreaga suflare românească prin cel mai simplu gest cu putință, ținând în mână condeiul LIMBII NOASTRE. Astăzi, Limba Română reprezintă rodul Podului de Flori pentru ambele maluri ale Prutului. Sârma ghimpată ce ne despărțea este de domeniul trecutului, iar frații se caută cu sinceritate și cu regretul acestei lungi despărțiri. „Degeaba a venit libertatea, dacă fraţii nu se cunosc între ei”, spunea cel pe care îl simt ca pe un prieten al nostru: Grigore Vieru.
Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Moldova, parte din trupul Daciei străbune, a fost împărțită, proaspăta provincie de la est de Prut fiind „răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova, și transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia!”, așa cum spunea un alt mare prieten – Mihai Eminescu. Să nu uităm, însă, că primul Imperiu care a încălcat înțelegerile internaționale ale epocii a fost Imperiul Habsburgic care, în 1775, a anexat Moldova de Nord, denumită ulterior Bucovina. Se crea astfel un precedent pentru „săraca Moldovă”, provincia românească pe care Mihail Kogălniceanu n-ar fi dat-o „nici pentru întâiul tron din lume”.
Astfel, trecutul evidențiază un brav popor din care noi, românii din toate colțurile lumii, suntem mândri că ne tragem sorgintea, dar același trecut a consemnat în filele milenare ale istoriei Neamului un destin nedrept, nesfârșite granițe între frați, între copiii unei istorii și limbi ancestral comune (același Grigore Vieru: „România este o țară plină de câmpii, munți, ape, cântece, istorie și granițe”).
Prezentul, însă, țese în sufletul viu al românului un veșmânt neprețuit pentru un viitor drept și glorios, un viitor care ne va reda ceea ce demult am avut; „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât”, spunea Petru Rareș, marele Domn al Moldovei secolului al XVI-lea, printre primii care au încercat reîntregirea națiunii prin luptele din Transilvania și Pocuția.
Viitorul, pe cât îl pot vedea scriindu-ți în această clipă, înseamnă edificarea conștiinței naționale prin redescoperirea valorilor uitate, iar asta nu poate însemna decât reîntoarcerea Basarabiei acasă, pentru că, fără ea, conform spuselor lui Dimitrie Cantemir, „nu avem trecut, prezent şi viitor”, această provincie fiind „leagănul autentic al civilizației românești”.
Basarabia nu mai este un copil „înfășurat în sârmă ghimpată”, cum era în viziunea lui Grigore Vieru, ci este, mai curând, parfumul sentimentului patriotic a cărui văpaie o simțim din ce în ce mai prezentă. Inefabilă e dorința de a regăsi fratele pierdut, iar lacrima vărsată de sărmanii noștri străbuni prin ocnele Siberiei au semănat, simt astăzi, lumina speranței și credință nestrămutată. Pentru că nimeni nu ne poate aresta sufletul, nimeni nu ne poate nega istoria, nimeni nu ne poate face să ne uităm cea mai scumpă zestre, LIMBA NOASTRĂ.
În acest spirit închei, dragul meu prieten, și sper din toată inima să ne putem revedea curând, ca în alte dăți. Până atunci, aștept cu nerăbdare răspunsul tău și relatări din Chișinău despre marcarea Unirii Basarabiei, unde am înțeles că ai participat cu mult entuziasm.

Cu drag și cu mult dor,
Rareș

http://alcuiesti.ro

Lasă un răspuns