«

»

Constantin Enianu – Artă şi mister, Matthias Grünewald

Colecţionarul Joachim von Sandrart, născut la trei generaţii după moartea artistului plastic Matthias Aschaffenburg (alias Grünewald), se lamenta că nimeni altcineva nu a lăsat mărturii mai puţine despre viaţa şi opera acestui pictor. Supranumit „omul misterelor”, Grünewald, la începutul secolului XVI, a pictat altarul de la Isenheim, care reprezintă unul dintre punctele de apogeu ale artei creştine. Intensitatea tratării acestei teme religioase se regăseşte la puţini artişti. Imaginile picturale de pe altarul de la Isenheim sunt create de acest pictor de profund extaz religios, în spiritul veacului său.

Cea mai veche referire biografică asupra lui Grünewald, provine de la Nürnberg, din atelierul dascălului lui Albrecht Dürer, Michael Wogemut. Astfel, se presupune că pictorul s-a născut în jurul anului 1480, fie în Aschaffenburg, nu departe de Frankfurt, ori la Würzburg, mai spre est. La 23 de ani, Grünewald a pictat panourile altarului Lindenhart. Dacă privim aceste panouri, observăm că la mijloc, este un tânăr, „Sfântul Gheorghe”, care nu e ilustrat înfruntând forţele răului, ci pare mai curând că reprezintă căutarea propriei identităţi, sub armura metalică de războinic şi cu privirea blajină. Pe spatele panourilor, vizibil când acestea sunt închise, e imortalizată „Cina cea de Taină”. Aici se pot vedea tuşe stilistice specifice de maturitate: tratarea expresivă a lumii în contururi bine marcate, redând un efect tridimensional. Tabloul „Răstignire”, care se află la Basel, datează din acea perioadă. Trupul chinuit al Mântuitorului etalează viziunile care se conturau în sufletul tânărului pictor. Întreg ansamblul pictural e dominat de durere, surprinsă într-un moment extramundan. Tabloul fiind de dimensiuni reduse, nu se vede mulţimea aflată la baza crucii. Se presupune că Grünewald a avut un atelier propriu în Aschaffenburg, în 1504, precum şi că ar fi fost angajat ca pictor şi alchimist la curtea arhiepiscopului din Mainz. Artistul folosea tehnica vechilor picturi germane pe lemn. Pe asemenea suport, aplica mai întâi un strat alb din praf de cretă amestecată cu clei, apoi trăgea conturul tabloului. Se crede că Grünewald făcea poate asta cu cărbune, fiindcă schiţele lui nu sunt vizibile în opera finală. Lumina şi umbra erau trasate cu alb şi plumb, după care se aplicau vopselele, atât opace, cât şi transparente. Câteodată, aplica un nou start de vopsea, dacă primul nu era încă uscat, pentru a realiza tonuri delicate în degrade. Grünewald folosea tempera dizolvată în ulei, precum şi acuarelele amestecate cu albuş de ou.
Clericul Heinrich Reitzmann, din Aschaffenburg, a fost cel care l-a angajat pe Grünewald să picteze „Batjocorirea lui Iisus”, în 1505. Documentaţia existentă aminteşte şi de un asistent al pictorului, ceea ce presupune că artistul, fie deţinea un rang la curte, fie era deja naestru-pictor, însurat. A doua variantă e mai puţin probabilă, deoarece pictorul era prea tânăr. O altă variantă e că lucra pentru pictorul Mathis von Seligenstadt. Un adevăr e cert, spun documentariştii, că în acea perioadă un maestru Matthias lucra pentru sau la curtea arhiepiscopului de Mainz. Acesta era consultant pe probleme de construcţii, canalizări şi alchimie.
În creaţia lui Grünewald, caracteristica de bază nu este precizia, ci expresivitatea, de aceea improvizaţia şi reliefarea emoţiilor l-au disociat de convenţionalismul breslei. În 1507, Jakob Heller, un negustor bine înstărit din Frankfurt, i-a comandat un altar pentru biserica dominicană din localitate. Motivaţia lui Heller era reducerea păcatelor sale în lumea de apoi. De aceea, el dorea să aibă la lucru cel mai bun pictor. Pe atunci, în Germania, cel mai bun era Albrecht Dürer. Grünewald a fost implicat de la început în acest proiect. Omul misterios despre care se ştia, şi se ştiu şi azi, atât de puţine, trebuia să stea pe lângă Dürer. Grünewald pentru altar a pictat cele patru panouri laterale cu sfinţi, în nuanţe cenuşii. Ele sunt considerate cele mai reuşite picturi din Germania. Formele ludice de lumini şi umbre fac întregul plin de viaţă. Reprezentările de aici nu sunt stereotipuri nepământene, ci oameni adevăraţi.
Altarul Heller, în totalitate, poate fi văzut astăzi doar ca fotomontaj. Picturile lui Dürer pentru panourile centrale au fost executate pe spatele uşilor ce se deschideau spre exterior. Reprezentările lui Dürer sunt glaciale, calculate, părând dintr-o lume străină, aceasta fiind poate intenţia autorului lor. Panourile sumbre din latura de penitenţă fac legătura cu altă lume. Prin contrast, Grünewald a înfăţişat personajele la fel de precis, dar acestea inspiră fiinţa însoţită de sentiment vădit. Pictorul a vrut aici să redea voinţa binefăcătorilor în viaţa asta: forţa mântuitoare a credinţei şi cunoaşterii lor. Stilurile diferite ale celor doi pictori au fost alăturate fără doar şi poate deliberat. „Incompatibil ca tehnică şi trăsături”, aşa descria von Sandrart stilul picturii lui Grünewald. Dorinţa lui de a surprinde expresia spirituală conduce spre baroc. Odată ce entuziasmul său imagistic era incitat, el lucra încontinuu, până când schiţa dispărea sub straturile de culoare.
Grünewald nu era un meticulos al raţionalităţii reci ca Dürer, ci un artist al expresiei simpatetice, fiind mişcat până la obsesie de creaţia sa. Personajele sale de pe altarul Heller par a fi dăltuite, nu penelate. De aceea a folosit culori asemănătoare cenuşiului pietrei, ducând privitorul spre zona tridimensionalităţii. Inspiraţia lui Grünewald, fără surse externe, demonstrează o energie uriaşă, precum şi convingerile sale în privinţa răscumpărării şi compasiunea pentru suferinţa oamenilor.
După terminarea altarului Heller, care a fost foarte admirat de contemporanii săi, Grünewald pleacă în Alsacia, acum parte a Franţei, care era pe atunci zonă germană din Imperiul Roman. Aici, Grünewald a ajuns pentru mănăstirea de la Isenheim, unde a pictat un altar fără pereche în istoria artei – o Bunavestire, care azi se află la muzeul din oraşul Colmar. Ca majoritatea altarelor medievale, are părţi laterale ce pot fi desfăcute sau închise pentru a vedea anumite scene. Panourile interioare erau expuse numai o dată pe an, de ziua Sfântului Anton. De Paşti sau de Crăciun, altarul se deschidea, având panoul de fond amplasat dedesubt. A treia posibilitate de a vedea altarul, în care e redată scena Răstignirii, era pentru celelalte zile din an. Deasupra panoului se aflau şi nişte sculpturi, pierdut la Revoluţia Franceză. Pe părţile laterale fixe, Grünewald a pictat pe Sf. Sebastian, străpuns de săgeţi şi pe patronul mănăstirii, Sf. Anton, sub chipul lui Guido Guersi, abatele mănăstirii. Artistul a pictat cele două panouri ale altarului în aşa fel ca, atunci când sunt închise, ele să formeze o unică pictură largă, înfăţişând naşterea Mântuitorului şi însoţirea Lui de un cor serafic. Îngerii sunt reprezentaţi în chipuri înconjurate de aure luminoase, pe fundalul întunecat. Două dintre panourile laterale reprezintă scene din viaţa Sf. Anton, luate dintr-o culegere medievală despre faptele sfântului. Din această culegere se desprinde faptul că sfântul a fost atacat în deşert de către demoni cu dinţi şi gheare de fiară, aruncându-l la pământ, rupându-i veşmintele şi smulgându-i părul. Scena e lugubră, dar exprimarea artistică e de un sublim aparte. Sf. Anton, în epoca medievală, reprezenta personificarea rezistenţei şi a ocrotirii bolnavilor. Ordinul antonit e cunoscut, de altfel, ca fiind preocupat de medicină. Noţiunea actuală de „erotism”, ca boală, îşi are rădăcinile în „focul sfântului Anton”, care era „specialitatea” sa. Grünewald a inclus un bolnav de această boală în reprezentarea Sf. Anton. Pe panoul opus, pictorul a imortalizat legendara întâlnire dintre sfântul Anton şi pustnicul egiptean Sf. Pavel. Guiedo Guersi, abatele mănăstirii, ca fiind cel ce i-a dat comandă pentru aceste picturi lui Grünewald, era în permanenţă dialog cu Grünewald. Se spune că această metodă era utilă în cazul comenzilor mari. Blazonul lui Guersi poate fi văzut pe mantia Sf. Anton, iar sihastrul, se presupune că este un autoportret al artistului.
Panourile laterale ale altarului, în majoritatea zilelor din an fiind închise, ele dezvăluie doar două scene din „Patimile lui Iisus”. „Răstignirea” se întinde tot pe două panouri. Privitorul poate identifica aici imagini cu suferinţa Lui şi disperarea celor din jur într-o expresivitate profundă. Panoul de bază, în care e redat Mântuitorul în mormânt, putea fi văzut zilnic, împreună cu „Răstignirea”, cât şi în zilele de sărbătoare, sub scena „Naşterii”. E redat aici cadrul în care, înainte ca trupul lui Iisus să fie depus în mormânt, Sf. Anton Îl aşază cu grijă pe un giulgiu. Atmosfera este sumbră aici, dar „Învierea” e înfăţişată cu toată strălucirea luminii divine. Pentru prima dată în istoria artei, un pictor Îl reprezintă pe Iisus înălţându-Se din mormânt. Trupul rănit şi giulgiul purpuriu sunt reprezentate în culori deschise şi iradiante. Grünewald, prin „Învierea” a reuşit să etaleze plastic un eveniment neimaginabil, care se consideră că nu poate fi redat de nimeni. Totuşi, aici pictorul a găsit o formă de expresie credibilă: chipul Mântuitorului este plin de frumuseţe, farmec, blândeţe, iubire şi adevăr. Altarul a fost terminat, probabil, în anul 1515, Grünewald, având în jur de 35 de ani. Realizarea se arăta drept o capodoperă indubitabilă, însă, contrar aşteptărilor, e pierdută din nou urma maestrului misterios…
În 1512, un cioplitor în lemn din Frankfurt a semnat o poliţă, pe numele „Mathis Grün von Isenach”. Acelaşi bărbat e menţionat altundeva sub numele de „Matthias pictorul”. În 1516, un alt document, de la curtea arhiepeiscopului de Mainz, face referire la un pictor pe numele de Mathis Gotthard. Se presupune că referinţa e la Matthias Grünewald. În Aschaffenburg, care e relativ aproape de Mainz sau Frankfurt, există un indiciu categoric. Pe o ramă de altar cu numele Maria Schnee”, comandat de Heinrich Reitzmann unei anume „maestru Mathis”, întâlnim o monogramă care seamănă foarte mult cu cea lăsată de Grünewald la altarul Heller din Frankfurt. Un „G” şi un „M”, care are un „N” deasupra. Din acest altar nu mai există decât fragmente, dar se pot îmbina pentru ca un ochi sagace să intuiască imaginea de ansamblu. Cadrul se află şi astăzi în biserica originală. Panoul din stânga a dispărut, iar cel din dreapta poate fi văzut la Freiburg. Panoul central se pare că reprezenta pe Fecioara Maria, care acum se află în biserica din satul german Stuppach. Această pictură are foarte multe detalii de execuţie ce etalează stilul lui Grünewald. Fecioara e surprinsă de pictor în emoţionante imagini simbolice, încărcate de bucuria vieţii. Aşa-numitul „miracol al zăpezii”, care îi dă numele altarului, e reprezentat pe un fundal nocturn. Pontiful Liberius a avut un vis în care Fecioara Maria promitea că va face să ningă la Roma în timpul verii. Astfel, pe locul unde a căzut zăpada, s-a ridicat biserica Santa Maria Maggiore. Grünewald n-a surprins un singur moment, dramatizând scena, ci ca un pictor tradiţional, a plasat alături evenimente succesive şi personaje dispuse răzleţ. În cadru, papa apare mohorât, surprins de miracolul la care e destinat să fie martor. Se poate observa că chipul său îngrijorat seamănă cu cel al pictorului.
Biserica din Aschaffenburg are un alt fragment de altar pictat de Grünewald. Aici e reprezentat „Plângerea lui Iisus”. În partea din dreapta se pot vedea braţele lui Dietrich von Erbach, fostul arhiepiscop de Mainz. În stânga, sunt înfăţişate mâinile cardinalului von Brandenburg. Se presupune că tabloul, pictat după 1518 când Albrecht von Brandenburg a devenit cardinal, făcea parte din altarul de la Biserica Sfântului Mormânt din Aschaffenburg, azi distrusă, cu care ambii comanditari aveau legături. Albrecht şi-a pus la dispoziţie curtea, transformând-o în centru al artelor şi ştiinţelor. În jurul anului 1520, Grünewald a pictat trei pânze de altar pentru catedrala din Mainz, fapt pentru care era necesar un atelier de proporţii mai mari. Nu mai există niciuna din pânzele pictate, şi se spune că erau printre cele mai importante creaţii din secolul XVI.
Grünewald a imortalizat adeseori atrocităţile din timpul său. Pentru biserica din Tauberbischofsheim, el a revenit la tema „Batjocoririi lui Iisus”. Zugrăvirea realităţilor crude ale vieţii este nemiloasă şi drastică aici. Deasupra ei se află o inscripţie lizibilă, în limba germană, care se traduce „A fost bătut pentru păcatele noastre.” Scena e într-o nuanţă de gri, iar redarea e înfricoşătoare. Trupul Mântuitorului torturat poate fi asociat cu epoca de confuzie a Reformei şi a războiului ţărănesc, când puţine picturi se mai făceau în Germania. Constructorul de mori, alchimistul şi pictorul curţii, Mathis Gotthardt, alias „Neithart”, de unde şi monograma MGN, e regăsit la mijlocul anilor 1520 ca protestant. El a lucrat la Frankfurt şi Halle ca desenator şi constructor de mori. Pictorul Mathis Grün din Frankfurt şi-a părăsit soţia, care era bolnavă psihic, angajându-se la contele Erbach, pe un post necunoscut. Mathis Neithart a murit la Halle an der Saale în 1528, iar Mathis Grün s-a stins în 1532 lângă Frankfurt. Dintre aceştia doi, unul e adevăratul Grünewald, dar nici până astăzi nu se poate spune care dintre ei ar putea purta numele real pentru reala operă, rămasă celebră posterităţii.

(Consemnări după „Galeria maeştrilor”, documentar TV., producţie BR & DEUTSCHE WELLE TRANSTEL)

 

Lasă un răspuns