«

»

Constantin Mălinaş: ,,Gheorghe Şincai şi Oradea” (restituiri)

Implinirea la 28 februarie 2004 a 250 de ani de la nasterea marelui Gheorghe Şincai ne da prilejul sa revedem iarasi drumurile sale prin centrele de idei si actiune ale Şcolii Ardelene, intre care Oradea a ocupat un loc remarcabil, generator de constiinta romaneasca in cadrul eclesiastic, de care biografia sincaiana este puternic legata.
De altfel, tocmai acestea au fost temeliile, care ne-au motivat sa actionam in 1990, pentru ca Biblioteca Judeteana Bihor sa-i primeasca numele, ca patron cultural, fapt cu care ne mandrim si pe care in fiecare an il sarbatorim, in luna noembrie, in memoria Elegiei sale, publicata in anul 1804 la Oradea si a scrisorii din 2 noiembrie 1811, prin care isi lasa manuscrisele la Oradea, in grija Episcopului Samuil Vulcan.
Dar legaturile lui Gheorghe Sincai cu Oradea au fost mai multe decat aceste doua, citate mai sus, au fost mai de durata, ceea ce ne propunem sa refacem si sa dezvaluim in cele ce urmeaza.
Gheorghe Sincai a fost calificat de B.P.Hasdeu ca fiind “sublim Prometeu al neamului romanesc”, deoarece si-a asumat “de buna voie furia unui martiriu de o
viata intreaga, fiindca indraznise nenorocitul a rapi pentru fratii sai…fulgerul lui Joue: Istoria Romanilor”, pe care a dorit si a reusit sa o restituie poporului si
cercetatorilor. Putem spune, ca ipoteza de lucru, ca legaturile lui Gheorghe Sincai cu
Oradea au fost activate, dupa 1794, de necazurile pe care acesta a inceput sa le aiba la
Blaj, din cauza conflictului cu episcopul greco-catolic Ioan Bob, cand cronicarul a fost rau tratat si a simtit nevoia unui sprijin, gasind de bine sa porneasca spre Oradea,
ca sa ajunga la curtea episcopala a lui Ignatie Darabant, pe care-l cunostea de amic,
inca de la Blaj, si spera sa fie ajutat, ca sa-si recapete postul de director scolar, de pe
care fusese alungat fara un temei intrinsec.
Bibliografia de pana acum ne motiveaza sa observam chiar o afinitate a lui Gheorghe Sincai pentru Oradea si nu numai a lui, ci si a lui Samuil Micu, deoarece
orasul se ridica treptat si ajunsese un loc luminat si atragator pentru cariera publica a
unor carturari de seama lor. Acest proces se cristalizeaza in veacul al XVIII-lea si isi
are inceputul de pe la 1730, cand sunt atestate primele scoli, apoi se intareste sub
episcopul Moise Dragos (1775-1787), dar mai cu seama sub pastorirea lui Ignatie
Darabant (1788-1805), care a stiut sa fie acel Mecena, in preajma caruia corifeii
Scolii Ardelene au roit si au gasit adapost si o atmosfera propice ideilor si activitatii
lor. Remarcabila hotararea lui Darabant, sau Dorobantu, cum il scria A.Papiu Ilarian,
ca in scoala de pe langa resedinta sa se invete in limba romana si nu in limba germana
atunci obligatorie. Ca si intensa corespondenta cu fruntasii miscarii romanesti din imperiu, Oradea devenind centrul spre care se indreptau sperantele romanilor de sub
coroana habsburgica, intr-o vreme cand Blajul era in scadere, din cauza episcopului Bob, ce nu folosea neamului. Acad. D.Prodan, refacand procesul de formulare a “Supplexului…” la 1790-1791, spunea ca “actiunea se concentreaza acum in jurul lui Ignatie Darabant, care e printre cei mai zelosi, la Oradea, mai prielnica acum decat Blajul episcopului Bob”. Iar Samuil Micu se adresa lui Darabant la 30 octombrie 1791, cerandu-i sa fie pentru romani ca Moise, care sa conduca poporul din
robie la libertate: “Vestra III[us]t[r]as si quod potest agere pro sua nationae non
intermittat, sit alter Moises qui populum suum educat de captivitate in libertatem”. Oradea la acei ani era totodata un centru de manifestare a intelectualilor
maghiari, dintre care mai multi impartaseau sau cel putin discutau ideile revolutiei franceze. In cateva linii, acesta este locul spre care se indreapta Sincai prima data in
1796, dupa ce fusese destituit din demnitatea de director al scolilor, anchetat, inchis si
batut in temnita la Aiud. Optiunea lui pentru Oradea era deplin intemeiata deoarece, fiind, cum il califica Mircea Tomus “un ideolog al miscarii Supplexului…”, hranindu-si ideile din bogata informatie istorica despre romani, culeasa din bibliotecile Romei si Vienei, venea la Darabant ca la un vechi protector al trimiterii la
Roma si militant pentru cauza Supplexului…”. Gandul lui Sincai era sa mearga la Viena, punandu-si speranta intr-o audienta, dar incurand va trebui sa-si mute gandul de la dreptatea caezaro-craiasca. Darabant il sprijina cu 20 de galbeni pentru drum.
La intoarcere Sincai, dezamagit si invins, se opreste iarasi la Oradea, intarindu-si prin eruditia sa prieteniile prntre intelectualii romani si maghiari. Cautand o forma de viata
demna de sine, incearca sa obtina postul liber atunci de director al scolilor romane din
Bihor, fiind sprijinit de Ioan Corneli. Nu reuseste, fiind preferat un anonim local si
rataceste un an prin Transilvania, rau tratat de autoritati si desigur bine primit prin sate de invatatorii scolarizati de el la Blaj. In 1803 incheindu-se ciclul didactic de sase
ani, asumat de Sincai fata de copiii Toma, Ioan si Gheorghe ai contelui Daniel Vass de Taga, timp in care, dupa cum spune, “nu puteam uita de istoria daco-romana sau valahica…”, istoricul isi punea intrebarea revenirii in viata publica si se decide din nou pentru Oradea. Optiunea aceasta intr-un moment de rascruce, cu un nou
comportament social, umil in aparenta, dar de mare decizie si potential interior, ni se
pare cea mai graitoare dovada pentru specificul Orazii, unde dupa esuarea “Supplexului…” se faceau eforturi de supravietuire in forme culturale moderate a
miscarii de emancipare a romanilor. Nu e lipsit de importanta ca Episcopia din Oradea
dispunea si de colonia romana din Buda, mica dar puternica economic si avea tot acolo raspunderi si om pentru tiparirea cartilor in limba romana la tipografia regeasca
a universitatii din capitala Ungariei: “unde se va stabilii incepand de atunci pentru o bucata de timp centrul cel mai activ al culturii romanesti din imperiu, prin ostenelile fructuoase ale unor benedictini ai scrisului nostru… La Oradea, cum
spune A.Papiu Ilarian: “toti cu bucurie si cu inima deschisa imbratisara pre
celeberimul Sincai”. Ramase trei luni in casa lui Darabant, stand zilnic la masa-i
ospitaliera. Pe atunci Engel, rivalul lui de la Viena, pregatea istoria romanilor, ceruse
si primea documente despre romani, de la Blaj si de la Oradea. Sub supravegherea lui
Samuil Vulcan aici se traducea “pe latinie” pentru Engel, cronica lui Miron Costin,
dupa cum va consemna Sincai insusi intr-o digresiune la anul 1449 din “Hronica Romanilor”. El constata cu bucurie ca atat Samuil Vulcan cat si George Farcas,
despre care spune “intotdeauna i-am gasit citind si scriind”, aveau gata pentru tipar
o sumedenie de manuscrise in limba romana, totalizand mai multe volume si care
tiparite s-ar fi integrat in conceptul lui Ioan Bianu de bibliografie romaneasca veche.
Dintre intelectualii locali s-a apropiat de slovacul Michael Tertina, erudit de formatie
clasica, prodirector al gimnaziului, unde preda arta poetica, posesor al unor titluri
academice din Europa si adept a lui Bachus. Sincai il vedea zilnic, purtau discutii si-i
cerceta biblioteca, analizau cultura Europei si revolutia franceza. Tertina i-a dat sa
citeasca din opera poetica a lui Ladislau Nagy de Periceiu (Salaj) si apoi i-a mijlocit
intalnirea cu poetul maghiar de expresie latina, a carui opera a starnit admiratia
invatatului roman. Stima devenind reciproca, Ladislau Nagy i-a propus colaborarea
la antologia de versuri omagiale, ce voia s-o editeze la Oradea.
Din aceasta relatie se va naste o importanta pagina de cultura comuna romana-
maghiaro-slovaca. In volumul editat de Ladislau Nagy in 1804, sub titlul “Orodias”,
lui Sincai i se tipareste “Elegia…”, de 91 de stihuri latine, insotita de note explicative
si care de fapt este o autobiografie in care autorul isi deseneaza drumul vietii, idealurile, dar si piedicile de care s-a izbit. Desi avea ca model elegiile exaltate ale lui
Tertina si Ladislau Nagy, Sincai da dovada de masura in evaluarea realizarilor sale de
pana acum, e retinut in aprecieri, nu aminteste numele inamicilor, avand in autoanaliza o distantare care, ferindu-l de noi neplaceri, sa-i permita sa comunice adevarul . “Elegia…” cu notele ei este fundamentala pentru cercetator si a fost intens
folosita, incepand cu T.Cipariu, care, initial, se pare ca nu a inteles importanta ei, dar a revenit ulterior, si pana in zilele noastre. In “Elegie…” Oradea e numita de autor
“dulcea lui mama, lacasul de Muze” sau “cetatea cu invataturile in floare, care,
prielnica, sprijinitori imi nutrea o multime”. Istoricul prescrie cu insistenta “pe
ocrotitorii mei de acolo… carora cinste le-am dat in casa prietena mie”.
La Oradea in 1803, spune Sincai, “pe la multi…am fost eu atuncea, pe care / Mi
s-a intamplat sa-i cunosc din popor sau din nobilime / Multi doar acolo-s in floare, nu numai prin steme de nobili”. Am citat din traducerea facuta de Teodor A.
Naum, Nestorul latinistilor romani si publicata in 1940 in, revista “Gand romanesc”.
Cu o scrisoare de recomandare din partea lui Tertina, dezvaluita in 1927 de A.Veress,
Sincai soseste la Buda in noembrie 1803 si va ramane acolo mai multi ani fecunzi,
castigand bune relatii cu istoricii celebri ai Ungariei, Stefanus Katona si mai ales
Kovachich Marton Gyorgy, langa care a lucrat intens si fara salar, ingrijindu-se ca un
director de Muzeul Juridic Diplomatic Istoric si avand acces in colectiile de documente si manuscrise ale Bibliotecii Universitatii si ale Bibliotecii Nationale
Szecsenyi, infiintata in 1802 si condusa de oradeanul Miller J.Ferdinand. In toti acesti
ani Sincai a fost ajutat baneste de Darabant si Ioan Corneli, cu cel din urma purtand o
indelungata corespondenta. Sprijinul prietenilor oradeni a fost important si pentru dobandirea si pastrarea postului de corector al cartii romanesti la tipografia universitatii, ceea ce i-a asigurat o stare financiara mai favorabila preocuparilor sale.
Datoram lui A.Veress o pretioasa informatie, despre programul zilnic de lucru a lui
Sincai, culeasa din scrisoarea catre Corneli, datata la 31 iulie 1804: “Traind numai
din corectura, aceleia la zi daca-i jertfesc mai mult de doua ore, tot restul timpului il consacru natiunii, deoarece in locuinta mea din cetate la Wiener Thor
ma scol dis-de-dimineata la ora 4 ma asez la masa, corectez, scriu sau citesc pana
la opt si jumatate, atunci merg la Pesta si la ora noua intru in vreo biblioteca. Acolo pana la douasprezece citesc si mai ales manuscrise la care foarte greu am avut acces, apoi ma reintorc in cetate sa iau masa, ispravind pe la ora doua masa. O jumatate de ora o dau destinderii sufletesti, plimbandu-ma cu unii si cu altii, la doua si jumatate ma duc din nou la Pesta si de la trei la sase sunt din nou in biblioteca, dupa masa reintors la Buda peste o jumatate[de ora] ma apuc iar de
lucru, pana la opt, dar asta nu totdeauna, caci adeseori fac vizite, uneori eu sunt
vizitat, iar la opt seara, dupa alergatura, merg si mananc si beau, daca am ce, in
afarsit la ora zece vin la culcare.
Martori despre aceasta invoc Buda si Pesta, caci sunt cunoscut la foarte multi,
mai ales invatati”.
Respectarea acestui orar cerea un organism de fier, cu resurse iesite din comun si o pasiune indarjita pentru istoria romanilor pe care, dupa cum scria lui Corneli, “o
completez aproape in fiecare zi si o voi completa pana la varf, daca voi trai, caci am un camp foarte imbelsugat”.
Deoarece nu ne-am propus sa aratam cum Sincai a refacut handicapul istoriografiei
romanesti, legand-o la pulsul istoriografiei archivistice europene, dand un material
despre romani cum va mai aduna numai Xenopol in istoria sa publicata dupa 1888, ne
vom rezuma in a arata ca a patra venire a lui Sincai la Oradea se produce in anul 1811, probabil in februarie. Istoricul va ramane aproape un an in preajma noului episcop Samuil Vulcan, lucrand intens la “Hronica”. In 2 noiembrie 1811, ii comunica
in scris: “Dupa ce cu multa osteneala am alcatuit cronica daco-romanilor, pana la
timpul imparatesei Maria Tereza, socot ca inainte de toate nu am altceva de facut, decat sa rog cu umilinta pe Ilustratea Voastra ca pentru revizuirea ei sa
binevoiasca a numi gratios pe cine va voi…”. Nu se putea ironie mai mare! In acest
text se cuvine sa vedem ca nu un revizor astepta istoricul, ci sprijin editorial. Este astfel limpede ca opera sa de temelie a terminat-o la Oradea si aici a supus-o vointei lui Samuil Vulcan, noul Mecena si vechi amic, de a carui bunavointa isi lega, desigur,
sperantele tiparirii ei. Ca Sincai a intentionat si a sperat sa tipareasca “Hronica” la
Oradea, unde atunci functionau doua tipografii, o probeaza faptul ca depune personal
manuscrisul la cenzura de aici si obtine la 6 martie 1812 (6 mai, ap.M.Tomus), aprobarea cenzorului Anton Szerdahelui, dar nu gaseste editor care sa achite costurile. Episcopul Samuil Vulcan a ezitat sa plateasca editarea cronicii, motivand
prin cheltuielile mari, cu ridicarea bisericii catedrale “Sfantul Nicolaie”, care i sa parut mai importanta.
Potrivit dorintei testamentare, exprimate inca in 1808, cand era bantuit de nesiguranta in viitor, Sincai lasa manuscrisele sale lui Samuil Vulcan, “cu conditia sa
continue lucrarea. Ceea ce nu s-a intamplat. Terminand-o, apoi, el insusi, tot aici,
face o copie cu care umbla in desaga prin Transilvania, cautand editor si si avizul cenzurii, cel de la Oradea fiindu-I contestat la Alba-Iulia si Cluj. Din acesti ani se stiu
putine date despre el, mai mult a inflorit legenda. A cincea venire la Oradea si ultima, se produce in 1812, vara sau toamna. A sosit pe jos, cu toiagul in mana si desagii in
spinare, plin de mahnire: “Samuile, sa ma primesti iar in curte-ti, nu pre nimicu,
dar voiu sa-ti fac o copie din Chronica pentru ca ma vei tine”. A stat catva, facand
partial copia si a plecat. pierzandu-i-se urma. S-a stiut de moartea sa abia in 1866, din
Gazeta “Concordia” nr.51(514), unde se publica o matricola ce-i arata sfarsitul in anul 1816 la Siena (langa Kosice, in Slovacia), unde nu i s-a putut indentifica mormantul.
Manuscrisele i-au ramas Oradiei si au proliferat in copii, cunoscand si o circulatie
demna de atentie catre Bucuresti si Iasi, de unde manuscrisele s-au intors inapoi la
Oradea, in a doua jumatate a veacului al XIX-lea. De pe o copie a invatat istorie
M.Kogalniceanu, iar Eminescu a facut insemnari pe una din primele editii partiale,
ale unei copii ajunse la Iasi. Duse la Cluj-Napoca dupa al doilea razboi mondial,
manuscrisele se afla la Biblioteca Centrala Universitara “Lucian Blaga” si au stat la
baza editiei stiintifice a operelor lui Sincai, inceputa de Florea Fugaru in 1967 si ajunse la volumul patru. Precum stau si la baza altor editii si editari stiintifice din
ultimele decenii.
Credem ca multimea datelor extrase din istoriografia problemei, probeaza nu numai biografic, dar si ideatic, legatura dintre Sincai si Oradea, in special partea a
doua a vietii lui, decisiva in formarea si terminarea “Hronicii”, care se poate socoti ca
fiind cu adevarat catedrala istoriografica a romanilor, pe care Samuil Vulcan nu a
vazut-o! In ea a gasit ilustrul invatat oaza de liniste, si prietenie, din care se fortifica,
chiar daca nu cu toate sperantele indeplinite. Oradenii i-au pastrat manuscrisele peste
un secol si jumatate, si i-au cultivat memoria in numeroase manifestari de constiinta
publica, la care adaugam si pe cele din acest timp aniversar.

Conf. univ. dr. Constantin MALINAS

De la arhiva Bibliotecii “Mihai Eminescu”- Australia
Ioan Miclau Gepianul
(Nota: La biblioteca se afla bustul miniatura a lui Gh.Sincai (180mm inaltime x 110mm latime la umeri). Multumim cu aceasta ocazie dlui Constantin Malinas
pentru darul domniei sale).

Lasă un răspuns