«

»

Ioan Miclău – versuri

 Dor 
  
 Mi-e dor de-al mamei mele grai, 
 De portul și de cântul ei; 
 Câmpia cu-al Miorii plai, 
 Revarsă-n soare viu covor, 
 Culoarea vetrei azi cu dor, 
 Se-adună-n ochii mei! 
 Iar de mă rog cuiva acum, 
 Mă-nchin l-altarul vetrei tale, 
 Oprindu-mă bătrân în drum: 
 „O, cât de tânără ești Țara! 
 Cum ași dori să-ți mângâi iară 
 A florilor petale! 
 Sfioasă-n dalba ta câmpie, 
 Tu, scumpă Zâna din Carpați, 
 Cu sânii plini legați în ie, 
 De ce ți-e tristă fața Ta? 
 Tu, Mamă a trei frați! 
 Recheamă-ți dulcea veselie, 
 Și nu te întrista! 
 Căci de tristețea  Ta aude Dumnezeu, 
 Și nu vei suferi, nici eu! 
  
 Simbol Tridimensional 
  
 Covorul câmpiei cu flori, 
 Frumoasele rauri, ce scantee-n soare, 
 Și brazii din muntele-nalt până-n nori, 
 Sunt simbolul Sfintei Fecioare, 
 Simbolul veșnicei vieți! 
 Păcatul ce duce spre moarte, 
 E tocmai distrugerea codrului verde, 
 Dând undelor limpezi otrăvuri să poarte, 
 Iar cerului nori negrii, cât ochiul nu vede
 Lumina senină și-a soarelui raze. 
 Eterna grădină din Eden, 
 A dat-o Divinul imaginii sale, 
 Omului astfel creat. Și să credem, 
 Căci pustiirea grădinii florale, 
 E calea pe care ne pierdem! 
  
 Ioan Miclau Gepianul

1 comment

  1. Sava Sifora

    Ai dreptate să cultivăm sentimente.

Lasă un răspuns