«

»

Ioan Miclău – Lupta mea cu imaginaţia proprie!

Ioan_MiclauImediat după colţul realităţii, apare infinitatea imaginaţiei care ne duce prin lumile ei infinite dar niciodată imposibile. Intrarea mea în lumea poeziei, de exemplu, îmi este şi azi o enigmă. Mă lupt să-i găsesc rădăcina, chemarea! Mă izbeau de multe ori pretenţiile de tot felul ridicate de cei cu şcoli si studii, de cei ce ştiau deseori merge(vorbi) pe trei cărări, sau cum se mai zice modern, a şti să calce pe cele patru puncte cardinale, dintr-o dată!
Când am trecut pragul Universităţi, am crezut că am găsit şi eu izvorul lumii! Da de unde!
Dimpotrivă, ceva neânţeles mă atrăgea înspre frumuseţea artelor libere, într-o libertate deplină a imaginaţiei mele proprii. Îmi plăcea pictura, muzica,, sportul, si…cartea, incă din copilărie. Alergam în imaginaţia mea, oprindu-mă pe la felurite arte si genuri ale acestora!
A le visa pe toate, înţelegeam, a fi un amalgam adunat în imaginaţie, care deschidea o luptă
din care puteai ieşi şi un rătăcit, cu vise deşarte, rupt în toate părţile neadunând nici un întreg. Dar, presimţeam în mintea mea, încă tânără, că, o legătură între viaţa reală de zi cu zi, şi cea a imaginarului în care ne zbatem, să fie o mai vie atracţie/legătură naturală, decât neapărat albirea mea alergând după diplome de tot felul, doar, doar, am să prind secretul vieţii!
Viaţa? Oh! Secretul vieţii stă în însăşi aceasta, omul e un bob de grâu aruncat de Dumnezeu în lume, cum semănătorul îl aruncă sub brazda sa cea încolţitoare. Dar, tot cartea, aceasta mi-a fost salvarea în propria-mi imaginaţie. Apucai să citesc şi scrierile lui Rene Descartes, francezul cel fugit şi el prin lumea largă, si care în acel ”Discurs despre metodă”, devenit celebru, zicea: „Preţuiam mult elocinţa şi eram îndrăgostit de poezie, dar consideram că şi una şi cealaltă sunt mai degrabă daruri ale spiritului decât roade ale studiului. Cei care raţionează cel mai corect şi îşi expun clar si inteligibil ideile, conving totdeauna cel mai bine, chiar daca ar folosi dialectul breton şi chiar fără să fi învăţat retorica. Cei cu inspiraţiile cele mai ingenioase şi exprimate cu gingăşie şi abilitate vor fi cei mai buni poeti, chiar necunoscând arta poetică”.
Azi este azi. Descartes trăia acu vreo 360 de ani în urmă. Primul poet român ce-mi trecu prin minte acum, ca o exemplificare, fu Grigore Vieru, basarabeanul, a cărui biografie a aşezat-o într-o carte Fănuş Băileşteanu în 1995, la Bucureşti. Grigore Vieru a cunoscut viaţa cu toate feţele ei cele mai variate si idilice”. Am fugit cu gândul la Mihai Eminescu – Hristosul Românilor, la Anton Pann, la Gorovei, de la ei iar înspre zilele noastre, zile din care au să răsară, negreşit, spirite tari, câte vor fi, dar cronica cea adevarată a acestor vremi de bejenie nu va rămâne nescrisă!
Îmi place foarte mult sa găsesc acea înţelepciune spre adevăr, care iese din truda vieţii, din suferinţă, din bucuria muncii, din bucuria împlinirii unei fapte bune, ce te poate scoate din somnolenţa şcolastică; în care filosofiile ne vâră capul într-un tipar dinainte stabilit, oarecum preconceput, vroindu-ne modelaţi într-o direcţie, spre care, probabil, visele şi ideile mele rămâneau reci. Asemenea metode le văd şi azi ca pe acea veche legenda, când prinţesele foloseau încălţăminte strâmtă, fixă, ca să le crească picioruşe mici, drăguţe!
Eu umblasem doar desculţ in copilărie, vorba lui Grigore Vieru de pe Prut(eu pe Criş),de-mi crescuseră degetele de la picioare răsfirate ca un evantai. Ce să le mai modelez la adolescenţă, când,de fapt, îmi asigurau stabilitatea la trânte şi la lupte sportive! Cred cu tărie, sfaturile părinţilor sunt extrem de folositoare pentru copiii lor, dacă sunt sfaturi gândite, dar am văzut mulţi părinţi făcându-se luntre şi punte, fie oricum, numai să-şi trimită odraslele la şcoli mari de filosofii, medicină, inginerii, chiar dacă aceştia nu au chemarea înspre aceste domenii, ba mai interesant, abia incheiară liceul cu un satisfăcător tras de coadă, dupa metoda nuvelei ”Lanţul slăbiciunilor” a lui Caragiale!
Pe mine tata m-a învăţat să nu fur, să nu mint, să fiu dară cinstit, să respect pe cel de lângă mine,etc. deci, după lumea de azi, tocmai bun a ajunge slugă!? Chiar aşa? Totuşi, zic în replică, după învăţătura tatei am ajuns poet, desigur, nu prea bun, deoarece criticii mei n-au auzit niciodată de învăţăturile tatălui meu, care era un cioban! Aşa că încerc să le pun eu acum in versurile mele. Eu mi-am ales Poezia, care este de fapt respiraţia sufletească, are aripi universale, trecând peste zaplazurile mereu împărţitoare ale spaţiului terestru.Cei ce nu cunosc această respiraţie, nu simt arderile acesteea, focul si amaraciunea dorului pentru libertatea fiinţei in măreţia Duhului Creaţiunii, ar fi bine nici să nu se apuce de aceasta! Înseamnă a te arunca in focul dogorâtor, asemenea unui topitor in
care vieţile sunt flăcări aprinse din suflarea divinităţii străbune”.

Ioan Miclau Gepianul

 

Lasă un răspuns