«

»

Constantin Enianu – Moarte și înviere: Osiris

„O, voi, cei vii, care sunteţi pe pământ sau vă veţi naşte, veniţi, vă voi îndrepta pe calea vieţii. Veţi naviga cu vânt prielnic, fără piedici, şi veţi ajunge în cetatea mutaţiilor cu inima neprihănită. Desăvârşit e drumul omului care ascultă de Domnul. Voi face să înaintaţi în cunoaşterea duhului său. Fericit e cel care-l iubeşte pe Domnul.”(Paul Barbăneagră, „Arhitectură şi geografie sacră. Osiris, zeul învierii”)(*)

Pelerinajul vieţii pământeşti către moarte, era considerat de egipteni ca o navigare perpetuă în căutarea portului cel bun al occidentului. Împreună cu bărcile solare, îngrămădite în preajma piramidelor sau în văile muntelui occidental, se ajunge în portul bun. Piramida, este o copie a culmii care domină Valea Regilor, reprezentând un creuzet al învierii. În interiorul acestui creuzet, are loc succesiunea de metamorfoze care produce transmutaţia trupului muritor în corp nemuritor. Când ajunge în portul bun, barca ia corpul celui care a murit şi îl duce la locuinţa învierii. Şi, înainte de a fi etern, mormântul este ca un vapor care îşi continuă cursa după moarte. „Prin dinamica sa ascensională, culmea occidentului, ca poartă spre lumea de dincolo, este analogă cu piramida. Amândouă reprezintă imaginea lumii, scări de lumină, ele simbolizând pe zeul Ra, cuvântul creator şi rege al cerului, focar de energie. Ele manifestă puterea regeneratoare a zeului Osiris, rege al lumii de jos.”(*)
Osiris, zeu al învierii, a fost primul rege legendar care a domnit asupra Egiptului. Fiu al cerului şi al pământului, izvor al oricărei cunoaşteri, el i-a învăţat pe oameni agricultura, medicina şi astrologia. El este şi judecător al morţilor în calitate de faraon subteran. „Domn al celor patru elemente, Osiris stăpâneşte şi ceea ce nu se vede, tot ceea ce este ascuns în tenebre. Astfel, este zeul complementar soarelui diurn. Templul lui Isis, de pe insula Philae, rememorează mitul sacrificiului lui Osiris. Arătându-se în slavă pe tronul tatălui său, ca Ra când se ridică la orizont, el îşi pune lumina în tenebre, răspândeşte limpezimea prin cele două pene ale sale. Inundă ţara dublă ca discul solar dimineaţa.”(*)
Suveran al Egiptului în epoca de aur, în momentul Facerii, când omul nu era supus morţii, Osiris, căzut fără ştire într-o capcană, este ucis de fratele lui, Seth, numit şi Typhon. Este închis apoi într-un coşciug şi aruncat în apele Nilului. Datorită acestei crime, prin care Osiris a fost primul dintre morţi, orice creatură a devenit apoi muritoare. Isis, ca soră şi soţie totodată, îl caută fără întrerupere, străbătând în hainele sale îndoliate acest ţinut, şi nu a avut odihnă până nu l-a găsit, redându-i suflul vieţii. Dar Seth l-a ucis din nou prin ciopârţirea trupului în multe bucăţi. Isis recuperează părţile anatomice ale lui Osiris şi îi reface trupul sfârtecat şi răspândit în tot Egiptul de către Seth. După bandajarea trupului reconstituit, Isis i-a redat şi viaţa prin aerare cu aripile sale.
Osiris reprezintă prima mumie creată. Pentru egipteni, mumia nu este un trup fără viaţă, reţinut în huma însăşi, ci un corp de înviere. Învelişul corporal nu poate renaşte. Doar mumia e destinată acestei învieri, trup de slavă, prin care omul devine un Osiris. Astfel, Isis a înfăptuit învierea fratelui ei pentru răscumpărarea tuturor oamenilor. „Devenit zeu al lumii de dincolo şi chezaş al învierii omului, Osiris se răspândeşte în tot Egiptul şi depăşeşte religia soarelui. Conform unei legende de la Heliopolis, Osiris detronează Soarele în lumea de dincolo şi devine astfel soarele nocturn. Prin asociaţie cu fertilitatea şi ciclurile germinării, va fi şi Luna printre simbolurile lui. Ca zeu al învierii, apărat de cele două surori ale sale, Isis şi Nephtys, el este reprezentat şi de coloana Djed, axa lumii, stâlp al stabilităţii şi izvor al oricărei vieţi, al cărui simbol este Ankh.”(*)
În faţa insulei Philae, pe insula Bigeh, se află unul din cele mai importante morminte mitice ale zeului Osiris. Provinciile Egiptului antic, în număr de 42, credeau că erau depozitare ale unei părţi a corpului îmbucătăţit al zeului înainte de a fi reconstituit de sora lui. Printre mormintele răspândite de-a lungul Nilului, între Philae şi Sais, cel mai important este cel de la Abydos. Tradiţia spune că în acel loc, Seth îngropase capul lui Osiris.
Abydos, pelerinajul cel mai important al Egiptului antic, era capitala provinciei Tahur, «pământul dintâi», în traducere. „Lângă templu, Seth I a construit Osirion, cam în secolul al XIV-lea Î.H. În timp ce în acest templu se desfăşurau ritualurile regale şi funerare, ca şi o iniţiere în misterele zeului, în Osirion, se înfăptuia faza ultimă a iniţierii, confundarea cu Osiris. Anubis, zeul şacal, sanctifică misterul ascuns al lui Osiris. E iniţierea misterioasă a maestrului de la Abydos: a urma zeul până la locul său în mormântul propriu. Fiindcă iniţierea implică moarte şi renaştere, candidatul se angajează într-un itinerariu spiritual, analog etapelor călătoriei sufletului în lumea de dincolo, în vederea învierii. Ca sufletul în Duat, candidatul era supus unor încercări care îl pregăteau succesiv prin intermediul unei coborâri în lumea pericolelor şi a tenebrelor.”(*) Acest culoar lung, ce poate fi văzut şi astăzi, aminteşte candidatului toate porţile prin care va trebui să treacă între tenebre şi urcuş, cu lumina, în barca veşniciei, prin marea sală din Osirion, ce are comunicare cu Nilul.
În anumite perioade ale anului, deplasarea în susul fluviului în sanctuar reprezenta simbolic oceanul Nun, în jurul înălţimii care apăra statuia lui Osiris. Dâmbul originar era recreat astfel prin asemănare în sala iniţierii. Similar imaginii înecării lui Osiris, candidatul trăia atunci, simbolic, propria moarte şi înviere. Corpul său de slavă era curăţit în Ra, carnea fiindu-i purificată în bazinul sacru, fiindcă era atins locul sfânt al lui Osiris. Apoi se deschidea o poartă, urca în barca milioanelor de ani sau a veşniciei, unde slujitorii lui Ra erau pregătiţi de întâmpinarea lui. Ritul de ascensiune al iniţiatului încheindu-se la absorbirea sa în lumină. „Naşterea, în afara lotusului, simbol al apelor Facerii, reprezintă noua conştiinţă a iniţiatului. Astfel, iniţierea prefigurează itinerariul sufletului în lumea de apoi şi pregăteşte candidatul să se transfigureze în eternitate, precum Osiris după moartea lui. Această căutarea a renaşterii se regăseşte în riturile altor mari sanctuare: Karnak, Edfu, Dendera, Memphis, Heliopolis, Hermopolis.”(*)
Datorită templelor, Egiptul şi-a menţinut câteva mii de ani capacitatea de a lega viaţa obişnuită de principiile cele mai înalte ale vieţii divine. Ca tărâm de iniţiere, el atrăgea elitele din toate ţările învecinate, printre care Grecia, de la Pitagora la Platon, trecând prin Solon, Thales şi mulţi alţii. În Egipt nu se distinge graniţă între viaţă şi moarte. Nici nu există hieroglife specifice pentru moarte. În gândirea egipteană, moartea nu este nici oprire, nici sfârşit, nici disperare. Ea este, cum arată riturile lor de iniţiere, momentul trecerii, fiind o convalescenţă după o boală, un parfum de lotus, un drum familiar sau o întoarcere a bărbatului acasă din război.
Călătorul pe Nil se poate îndrepta, după cele arătate mai sus, spre portul bun al occidentului, continuând ritualul. Se trece astfel de pe malul celor vii, malul de est, pe malul de vest, al morţilor. Trecerea Nilului se face cu sarcofagul şi cu tot mobilierul funerar. „Funeraliile se desfăşoară cu concursul întregii comunităţi. Moartea nu este un fapt privat, ci ceremonia trecerii, un fel de sărbătoare. Dar mulţimea care însoţeşte mortul se opreşte o dată după ce a ajuns pe celălalt mal al Nilului. Acolo începe, de fapt, faza ascunsă a ritualului, domeniul zeilor şi al iniţiaţilor. Acolo va avea loc transformarea în mumie a corpului muritor neînsufleţit, pentru ca trupul trecător ce poate putrezi să devină un Osiris.(*) La Ghizeh, în templul lui Kephren, aveau loc riturile de mumificare a faraonului. Timp de 70 de zile, cadavrul era supus operaţiunilor complexe ale unui ritual dificil executat de preoţi funerari. La capul faraonului ca pernă era un cap de leu, fiindcă leii, regăsiţi şi în alte ipostaze, sunt păzitorii trecutului şi viitorului, ai orientului şi ai occidentului, în cronospaţialitate ei fiind chezaşi permanenţi ai stabilităţii. Reconstituirea formei defunctului nu înseamnă a-i restitui trupul în sine, ci a-i păstra personalitatea spirituală, „Ba”. Când sunt disociate viscerele, prelevarea inimii era cea mai importantă. Inima-conştiinţă era aspectul omului care urma să fie judecat de tribunalul zeilor. Cu ochii deschişi, mumia îşi va începe călătoria însoţit de Anubis. Între templul de jos şi cel de sus, cortegiul porneşte pe calea sacră, cea care leagă simbolic lumea de aici cu cea de dincolo. În fruntea cortegiului merge fiul defunctului. Bocitoare de profesie rostesc un text ritual care deplânge pierderea celui drag. Cortegiul se îndreaptă apoi spre templul de sus, în faţa piramidei. Acolo se vor executa primele rituri de regenerare. Dacă privim evenimentul, imortalizat prin picturile murale policrome ale pictorilor vremii, în spatele bocitoarelor sunt duse obiectele personale ale defunctului, mobila lui, adică lucrurile cu care va trăi şi pe lumea cealaltă. „Mumia, corpul de slavă, era depusă în templu de sus, penultima oprire a parcursului ei pământesc. În ceea ce se numeşte «lăcaşul de aur», succesorul faraonului înfăptuieşte ritul deschiderii gurii şi ochilor, pentru a-l pregăti să renască, la fel ca Osiris. Preoţii lui Anubis reanimau mortul pentru a-i permite să pornească spre lumea de dincolo, pe deplin treaz şi conştient.”(*)
Piramida simbolizează sacralitatea. În ziua funeraliilor, preoţii reuniţi ard tămâia regală, al cărui fum reprezintă scara pe care sufletul se ridică la cer. Urcuşul către cer se realizează însă printr-o coborâre în măruntaiele pământului, care sunt simbolizate de interiorul piramidei. „Drumul începea la intrarea de nord, îndreptată spre steaua polară şi se făcea către sud, în susul Nilului. Îndrumată de Anubis, mumia faraonului urcă spre inima piramidei, spre camera funerară, numită camera regelui sau a reginei, adevărat cuptor de alchimist al învierii.”(*)
Toate riturile înfăptuite până acum nu erau decât o prefigurare a învierii, care trebuie să se înfăptuiască în acest loc în deplina ei realitate, vizibilă şi invizibilă. Pentru a ajunge la acest deznodământ, reprezentat prin „Ba” în zbor, care ne arată că învierea a fost obţinută, iar faraonul trebuie să pornească pe un itinerariu foarte complex, pentru a trece probele înainte de a se supune judecăţii divine. Pentru a reuşi această trecere, egipteanul urma sfaturile pe care le primise în timpul vieţii din textele impropriu numite „cartea morţilor”, adevărate îndrumare pentru lumea de apoi. „Titlul acestei cărţi este, în realitate, «Cartea pentru a ieşi la lumina zilei». Ea conţine un ansamblu de formule care te învaţă cum va ajunge sufletul la înviere asemenea patimii lui Osiris.”(*)
La porţile lumii de dincolo în care se anunţau începutul călătoriei în Duat, Anubis, pe pavilionul său secret, protejează matricea învierii. În spatele lui, defunctul mumificat înaintează pe fluviul lumii de apoi, sub protecţia aripilor magicei Isis. În sala sarcofagului lui Tutankhamon se află recapitulate toate etapele parcursului exemplar al faraonului, din momentul creării corpului său de slavă, ceremonia deschiderii gurii, întâmpinarea mortului de către divinităţile occidentale, până la îmbrăţişarea prin care Osiris dă viaţă veşnică faraonului, simbolizată de „Ka”-ul cosmic.
În timpul primei etape a călătoriei în Duat, sufletul coboară în câmpia nopţii, unde curge fluviul infernului, reprezentat de şerpi uriaşi. În viaţa pământească, sufletul trebuia să se pregătească pentru a face faţă, cu precauţie, pericolelor care-i pândesc supravieţuirea. „Printre nenumăratele scene de întâmpinare pe care divinităţile le fac sufletelor ce coboară în lumea subpământeană, una dintre cele mai de temut este întâlnirea cu zeiţa scorpion, Selket. Ea deţine controlul asupra suflului. Dacă mortul nu o recunoaşte, îl strânge de gât şi sufletul defunctului moare definitiv, sufocat. Meandrele şarpelui Apophis simbolizează greutăţile labirintului pe care le străbate sufletul, în care trebuie să învingă monştrii cei mai redutabili.”(*) Aceeaşi scenă de luptă cu nişte cuţite înfipte în aceşti şerpi, care persistă şi astăzi pe zidurile monumentului, cu nişte cuţite înfipte în aceşti şerpi redaţi vertical unul după altul, la distanţe egale, şi care degajă foc pe gură. Imobilizaţi la pământ, dominaţi, ei devin inofensivi. Dar pericolele persistă. În cazul în care călătorul este învins de forţele demonice, riscă să devină o larvă omenească decapitată, o umbră rătăcitoare fără memorie, o fiinţă ostracizată. Dacă trece încercarea, nu mai există cadavru, nici mumie. Forţele telurice stăpânite devin benefice şi din marele şarpe se nasc conştiinţe.
În itinerariul din lumea de dincolo, apare frânghia ca un laitmotiv, ea simbolizând „topografia”. Lumea subterană era măsurată ca şi lumea oamenilor, pentru a lupta împotriva ameninţărilor disoluţiei. „Măsurată, lumea de dincolo devenea un spaţiu de construcţie, stăpânit şi coerent. Mişcarea în spirală a corzii, aminteşte circumvoluţiunile şarpelui creator, şarpe care în această ipostază nu mai este periculos. Este şarpele care simbolizează ciclurile, metamorfozele şi tot ce revine veşnic şi aduce viaţa.”(*) Şarpele, după cum redă plastic şi peisajul mural, trebuie în schimb redus la a nu putea face rău, fiindcă şarpele rămâne un pericol dacă nu e stăpânit, nu prin ucidere, ci prin posesie.
Precum Soarele, în timpul periplului său nocturn, Ba va trebui să treacă de porţile care duc la palatul lui Osiris, străbătând regatul lui Sokar. El se regenerează în buricul lumii de jos, fiindcă numele său este: „cel care cunoaşte adâncurile”. Mortul regăseşte în adâncuri lumina, adică vederea care vede pe deplin şi afirmă voinţa, privirea creatoare. Identitatea sa divină este astfel recuperată: intră în barca lui Ra şi trăieşte o nouă naştere, ieşind din adânc în zori pentru a însoţi Soarele în mersul lui, precum în ritualurile de iniţiere de la Abydos. Urcat în barcă, faraonul se integrează în echipaj. Navigând, străbate cu Ra, cerul de sus, din zori până la apus, barca fiind îngiţită de cerul nopţii. „Faraonul se întoarce în lumea inferioară, însoţindu-l pe Atum, soarele apusului, pentru a apărea în faţa tribunalului lui Osiris. Faraonul ajunge în faţa tribunalului unde se află zeii universului. În centrul sălii, uriaşa cumpănă pentru cântărirea inimii este verificată neîncetat de Anubis sub egida penei lui Maat, zeiţa ordinii universale şi a dreptăţii. Judecătorii divini cântăresc faptele pământeşti ale faraonului, în raport cu principiile dreptăţii ale lui Maat.”(*) Faraonul, pentru că a respectat cele 42 de porunci cerute, este condus de Horus, spre Osiris, pentru a-i cere sprijinul. El cere acordarea unui loc în noul regat. Atunci Osiris îl îmbrăţişează pe faraon şi îi insuflă „Ka”-ul divin, a cărui amploare depăşeşte limitele omenescului. „Acestui „Ka” osirian i se adaugă energia divină oferită de fiecare dintre zei, această concentrare conferă „Ka”-ului faraonului o amploare cosmică, datorită căreia regele va trăi a treia sa naştere, care face din el un zeu. Aceasta este finalitatea faraonului: model şi prototip al tuturor supuşilor săi, el le garantează renaşterea după moarte. Noul zeu dovedeşte realitatea transfigurării prin distrugerea tuturor duşmanilor lui Osiris şi prin intrarea în posesia ochiului divin.”(*) Cu ochiul sacru, se ajunge la vederea adevărată, lucidă, totală, prin care noul zeu obţine ca şi Ra suveranitatea asupra universului.
„O, Osiris ! L-ai adus pe lume pe rege, aşa cum ai adus pe lume zeul, stăpânul scării. Îi vei da scara divină, ca să urce pe ea până la cer. Acea zi vestită în care regele a urcat spre tine, Ra ! El a trecut peste radierea ta cunoscută şi a făcut din ea scară sub picioarele lui. Ieri m-a zămislit, azi eu creez ziua de mâine. Sunt ziua de azi, sunt ieri, sunt ziua de mâine. Sunt Ra, regele vizibilului, sunt Osiris, regele a ceea ce este secret.”(*)

Lasă un răspuns