«

»

Virgil Răzeşu – Ura şi invidia, adevărate poveri ale sufletului

Virgil Razesu Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te!
Dacă vrei să fii fericit o viaţă, iartă! (Dr. Virgil Răzeşu)

Mă oprise un cunoscut:
– Ei, domnule, ce bine-mi pare că vă întâlnesc! Nu v-am văzut de-un car de vreme. Dar … spuneţi-mi … ce formulă adoptaţi, ce elixiruri folosiţi, ce secret stăpâniţi de vă păstraţi aerul pe care l-aţi avut de când vă ştiu?
– Ei, ce să spun …. aşa se vede … mai de departe… La drept vorbind, nu cunosc nici for¬mule magice, nici elixiruri sau ceva miraculos. Şi dacă e adevărat ce spuneţi, atunci ştiu despre ce e vorba. Şi … pentru că e secret, nu?, vi-l pot împărtăşi sau, şi mai bine, vi-l vând … pe o vorbă bună: nu urăsc şi nu invidiez pe nimeni! – Asta-i culmea! Păi numai eu ştiu o mulţime de indivizi care v-au …făcut necazuri.
– Da, se poate, dar am învăţat şi nu uit niciodată: ura înveninează cel mai mult sufletul. Pe cei pe care ar fi trebuit să-i urăsc, i-am iertat. Iar când n-am avut încotro, am făcut ce-am făcut şi mi-au devenit indiferenţi.
– E frumos ce spuneţi şi s-ar putea să aveţi şi dreptate. Eu, o spun pe-a dreaptă, n-am privit lucrurile aşa şi m-am crispat într-o ură neostoită, până dincolo de moarte. Şi … dacă mă gândesc mai bine, în afară de veninul care mi-a otrăvit sufletul, cu altceva nu prea m-am ales. Am să încerc şi eu secretul dumneavoastră … dacă n-o fi prea târziu. Rămân dator cu preţul împărtăşirii, pentru că … niciodată n-am fost prea meşter la vorbe .

Cine dintre noi n-a urât? Am făcut-o şi eu şi … încă cu pasiune şi insis¬tenţă. Dar viaţa mi-a arătat cu limpezime că ura, înainte de a face rău celui către care o îndrepţi, apasă sufletul celui în care fierbe şi musteşte. O porţi în suflet, o duci cu tine, mocnit, oriunde te-ai deplasa, cu ea te trezeşti, cu ea adormi, o cercetezi în fiecare zi să vezi dacă, Doamne păzeşte, n-a dispărut cumva, o măsori să ştii că n-a scăzut, ba te şi bucuri dacă a mai crescut puţin. Din când în când, te întorci în urmă să-ţi reaminteşti motivele urii şi dacă n-ai urât cumva prea puţin, o alimentezi mereu, suflând în cărbunii cu care ai aprins-o. Faci în fiecare zi o baie de ură, ură mereu şi mereu mai concentrată, mai crâncenă şi mai densă, te saramu¬rezi, te con¬dimentezi cu ură zi de zi. Ceea ce nu te lăsă indiferent. Ura îţi do¬mi¬nă existenţa, nu te lasă să te bucuri pe deplin de altele, pentru că devine umbra permanentă a tuturor acţiunilor tale, învăluie tot ce faci, tot ce simţi, tot ce gândeşti.
Şi, mai departe, ura naşte … ce altceva decât ură?
Ura e tot mai puternică şi mai consumptivă şi te epuizează, fără să-ţi lase răgazul pentru bucuriile simple şi omeneşti pe care le visezi sau le doreşti.
Nu acelaşi lucru se petrece cu iubirea pe care o nutreşti pentru alţii. Ea e mai cumpănită, mai aşezată şi, chiar dacă e mai tumultuoasă, n-o scoţi toată ziua la vedere.
Pe temeliile urii, nu se poate construi nimic, cum nu poţi dura într-o mlaştină. Şi nu doar atât, ura are puterea teribilă de a-ţi roade, de a-ţi muşca mereu din suflet, până când acesta devine un fel de iască. Toate cele care trec prin suflet sau rămân acolo capătă un fel de mucegai care, pe nesimţite, de¬vine o boală de care nu mai scapi niciodată.
Şi cu ce te alegi din ură? Cu nimic, cu absolut nimic, pentru că ura nu ajunge la cel pe care îl urăşti, nu-l face nici mai bun, nici mai rău, rămâne cum a fost. Şi, până la urmă … îţi dai seama că ai urât degeaba, fără noimă şi că ura ţi-a lăsat sufletul pustiit, împietrit, bolnav.

Cât despre invidie? Ce să spun? Invidia este trăirea cea mai comună şi mai la îndemână a omului. Te împiedici de ea zi de zi şi la orice pas. Motive? Puzderie. E de ajuns să dai cu ochii de ceva făurit, bine legat sau mai acătării, ori să iei act de cine ştie ce lucru închegat, aşa cum tu nu ai, că, fulgerător, raportezi totul la tine. Este în firea omului. Şi de aici, să te ţii!

Invidia izvorăşte şi înfloreşte cu o vigoare şi o amploare de neimaginat. Dar, spre deosebire de ură, pe care o îndrepţi, compactă, calup, către adresant, invidia îţi face parte şi ţie de necaz, pentru că te face conştient de partea ta de nenoroc sau neşansă, ori de slăbiciune sau de contribuţie directă la ceea ce socoteşti a fi o nereuşită (împlinirile nu se pun la socoteală), în comparaţie cu ceea ce invidiezi.
Invidia nu este la fel de profundă ca ura, este mai puţin sofisticată, apelează la tot felul de justificări, circumstanţe de care nu ai beneficiat ori pe care nu le-ai folosit cum trebuia, poate apela la unele compensaţii sau corecturi şi nu rareori, constituie pentru emitent imboldul de a realiza şi el ce a împlinit nu ştiu cine, ba chiar să-l şi depăşească.

Cu invidia te poţi împăca sau convieţui, ba te poţi vindeca de ea. Ea nu te stoarce de puteri, precum ura. Poţi să admiţi: ei, cutare cu soarta lui, eu cu a mea!, chiar dacă invidia îţi poate face viaţa amară. Pentru că judecata şi dreapta cumpănire nu te mai pot ajuta.
Ei bine, când am înţeles, nu ştiu dacă devreme sau prea târziu, că invidia nu-mi aducea, nu-mi oferea nimic în plus, nu-mi făcea parte nici măcar de o frântură din ceea ce invidiam la unul sau la altul, că tot ce am strâns, am făurit sau, şi mai şi, nu am reuşit acolo unde alţii au izbândit, nu mi se datorează decât mie, că n-am cheltuit energia necesară, n-am făcut sacrificiile de care eram capabil sau n-am ştiut să folosesc vremea şi ofertele ei cum se cuvenea pentru împlinirile pe care le invidiez la celălalt, mi-a fost bine.

Şi … până la urmă, ce să zic?, mă simt împăcat şi senin că pot să afirm, nu doar din vârful buzelor, ci dintr-o adâncă convingere: nu urăsc şi nu invidiez pe nimeni! Chiar dacă .. mă înşel! Cine, ce are cu mine?!

Dr. Virgil RĂZEŞU
(Conferinţă tinută în cadrul Congresului Internaţional de Medicină şi Credinţă, Iaşi 23-26 iunie 2009)

Lasă un răspuns