«

»

Constantin Enianu – artă şi incitare: Pablo Picasso

În al doilea deceniu al sec. XX, Pablo Picasso era regele picturii moderne. Locuia la Paris, într-un apartament luxos, lângă Champs Elysee, cu soţia lui, Olga, balerină rusoaică, şi băiatul lor. Îşi expusese tablourile într-o galerie prestigioasă. Întreaga artă era domeniul lui. Îmbătat de încredere, putea face tot ceea ce voia. În ianuarie 1927 a văzut ceva foarte pe placul său: o blondă, cu aer nordic, statuară, de 16 ani. Se numea Marie Therese Walter, iar Picasso a văzut-o într-o zi la galeriile Lafayette. Picasso n-a pierdut timpul. A mers la ea şi i-a spus că vrea s-o picteze. Apoi s-a recomandat: Picasso. Marie Therese avea să-i devină amantă şi motiv obsedant în tablouri. În 1932, o reprezintă într-o ipostază visătoare. O expresie feminină profundă de sexualitate cerebrală. Asemenea tablouri reuşesc ceea ce arată, aruncarea privitorului într-o transă ludică. Culorile creează o atmosferă de somnolenţă senzuală, vădind travaliul unui penel genial. Plăcerea emanată de această unduitoare policromie hedonică e departe însă de… „Guernica“.

 

Picasso a sosit la Paris la începutul secolului XX. Era un andaluz scund, certăreţ şi înspăimântător de talentat. În oraşul avangardei artistice, oriunde priveai, legile muzicii, poeziei şi picturii erau încălcate. Tânărul Picasso trăia boem, cu părul unsuros, ochii negri uriaşi şi nasul iepuresc, dornic de a-şi savura libertatea. Şi ştia exact ceea ce nu voia: pantomima vechilor mari maeştri. Arta modernă era modernă fiindcă întorsese spatele marilor panouri, pictate pentru regi şi aristocraţi. Picasso a pictat, în loc de un prinţ călare eroic pe un cal ţanţoş, un băiat gol, conducând un cal blând printr-un peisaj atemporal şi pustiu. Tabloul e fără erou şi subiect. El este doar ilustrarea modernului desprins din arhaic, ca şi cum între cele două perioade n-ar fi existat nimic altceva.

Dincolo de istorie, următorul obstacol este frumuseţea. Idealul artei, reprezentat sub forma nudului feminin. „Cele trei graţii“ (Aglaia, Euphrosine şi Thalia), redate in sculptură şi pictură de înaintaşi într-o sacralitate iconodulă, sunt redate de Picasso atacând subiectul sacru şi încheind astfel secole întregi de admitere a formelor graţioase. „Domnişoarele din Avignion“ prezintă o defilare de bordel, în care fetele se dezbracă pentru a fi cântărite. Tot ce în arta europeană era asociat cu reprezentarea nudurilor, frumuseţea care conduce la senzualitate şi tandreţe, e sfâşiată aici cu brutalitate.

În jurul anului 1910, după ce lichidase frumuseţea şi istoria, Picasso dă a treia lovitură, şi mai uluitoare. El atacă lucrul care, de secole întregi, dădea sens artei: asemănarea. Dacă se vrea o reprezentare bidimensională a lumii, fotografia o poate face cu mai mult succes. Ambrose Vollard, cel care vindea tablourile lui Picasso, e pictat într-o viziune cu totul diferită asupra lucrurilor, în stilul numit cubism. În spatele cascadelor sale de forme geometrice, se afla, spunea Picasso, ceva compact, solid şi ferm. Dinamitând suprafaţa lucrurilor, el ajungea în miezul lor. Nu era o artă pentru cei care voiau să-şi delecteze ochiul, întrucât Picasso nu era interesat să mulţumească publicul, ci, dimpotrivă, căuta să-l incite.

În anii ’20, un alt subiect i se pare complet neinteresant: situaţia mondială. El o ducea foarte bine, dar Europa avea probleme mari. Fascismul începea să se răspândească, iar opera lui Picasso nu conţinea nimic din haosul şi ura din jur. Singurele „războaie“ duse de Picasso au fost împotriva convenţiilor în artă. Sigur, a luptat pentru libertate, dar pe şevalet, nu pe scena politică. Nu e de mirare că un prieten îl numea „omul cel mai puţin interesat de politică“. Iar ce se întâmpla în atelierul lui Picasso era cât se poate de departe de baricadele conflictelor sociale. El reflecta doar asupra vocaţiei sale. Rezultatul e redat într-o mulţime de imagini complicate, cu pictorul în atelier. Multe reflexii în şi cu oglinzi. Multe trupuri omeneşti contorsionate. Multe membre dispuse cu grijă. Totuşi, nici măcar Picasso nu poate scăpa de istorie. În Spania, ţara lui de baştină, vechile certitudini dispăreau. Poporul hotărâse plecarea familiei regale. O nouă epocă de aur a dreptăţii şi libertăţii politice era aşteptată. Însă cei opt ani ai republicii aveau să fie un chin prelungit, atât pentru apărătorii, cât şi pentru duşmanii săi. Violenţele izbucneau permanent între facţiuni politice de dreapta sau de stânga, între trecut şi prezent. În exilul său parizian, virtuozul modernismului e bântuit de un maestru din trecut, geniul întunecat al picturii spaniole: Francesco Goya. Goya fusese primul care făcuse arta să trateze direct coşmarul modern numit „război“. Gravurile sale, intitulate „Dezastrele războiului“, transformaseră formele ideale şi frumuseţea trupului omenesc într-un adevărat măcel dement. Aceste obsesii ale lui Goya l-au contaminat pe Picasso. Scenele de coridă ale vechilor maeştri îl atrăgeau implacabil către Spania. În 1934, el a trecut Pirineii pentru a face turul ţării sale. A fost însoţit de Marie Therese. Când au ajuns la Madrid, au mers şi la coridă. Erau doar în Spania, numită de Garcia Lorca singurul loc unde moartea este spectacol naţional. Dar la mijlocul anilor ’30, acest spectacol părăsea arena. Spania avea să fie sfâşiată. Era deja divizată fără speranţă. Exista o Spanie modernă, urbană, seculară, industrială. O Spanie a mişcărilor socialiste şi a anarhiştilor. Dar exista şi o altă Spanie, străveche, cu domenii uriaşe şi ţărani chinuiţi de sărăcie şi sufocaţi de Biserica Catolică. Picasso o numea „Spania neagră“. Problema era că amândouă se considerau adevărata Spanie şi niciuna nu era dispusă să accepte alegeri libere. Dacă s-ar fi considerat doar tabere rivale în plan politic, atunci coexistenţa ostilă, dar paşnică, ar fi fost posibilă. Dar ele nu se considerau doar atât. Fiecare o credea pe cealaltă nu doar adversara ei, ci şi duşmana Spaniei renăscute. Şi fiecare cerea distrugerea celeilalte. Picasso nu s-a amestecat. Dar într-o zi, trebuia să descopere că alunecase în prăpastia urii compatrioţilor săi. Febra spaniolă începea să cuprindă imaginaţia creatoare a lui Picasso. Desenele şi gravurile lui reluau acum toate motivele străvechi. Iar odată chemate, acestea nu mai dispar. Taurul, calul şi opaiţul „agrementate“ cu imagini „frumoase“, apar oripilante într-o coridă unde viscerele cailor se văd pe jos. Uneori mor toreadorii, alteori mor taurii. Dar se poate vedea şi o lume mult mai străveche: cea a minotaurului şi a labirintului minţii lui Picasso. Aici reînvie visele şi coşmarurile antice. Întorşi în viitor găsim tot o epocă a fiarelor.

Generalul Franco declarase că, pentru a salva Spania de marxism, era dispus, la nevoie, să împuşte jumătate din populaţia ţării. În iulie 1936, el a tras prima salvă de tun, conducând o lovitură de stat militară împotriva guvernului ales democratic şi format din socialişti şi liberali. Strigătul preferat al rebelilor era „Viva la muerte !“ Ei acţionau cu ajutorul aviaţiei germane. Iar armata cu care Franco va cuceri Spania includea 40.000 de soldaţi italieni trimişi de Mussolini. Pentru fasciştii italieni şi naziştii germani, războiul din Spania e o repetiţie pentru viitorul lor conflict mondial cu democraţiile degenerate şi cu socialismul. Războiul civil a fost cumplit, iar armatele lui Franco au măturat Spania, spulberând miliţiile idealiste care apărau guvernul democrat. Asediat, Madridul a reuşit cu greu să reziste. Dar apoi, un obuz trece de apărarea de la muzeul Prado, locul unde se afla preţioasa colecţie de artă. Picasso a considerat aceasta un atac la propria persoană. Marele iconoclast şi senior al cubismului devine pe loc dornic să-şi protejeze tradiţia şi pe toţi vechii mari maeştri, mai ales pe Goya, martori la război. Astfel, atunci când i se propune funcţia onorifică de director la Prado, nu ezită să accepte, arătându-i lumii c-a ales să fie de partea democraţiei. Interesat acum de politică, a fost nevoit să se implice în luptă şi practic, nu doar simbolic. S-a hotărât că tablourile aflate în pericol vor fi evacuate de la Prado la Valencia. Picasso ajută la selecţionarea operelor care vor pleca şi aşteaptă nerăbdător veşti despre convoiul care duce la adăpost comorile Spaniei. Gândurile şi pasiunea lui Picasso sunt implicate în lupta spaniolă.

Întors din nou la Paris, Picasso se afla în faţa unei alte crize. De data aceasta, personală. E în mijlocul unui divorţ chinuitor de Olga. Amanta lui era însărcinată, iar el se simţea paralizat în plan creativ. Picasso recunoştea că trecea prin cea mai cumplită perioadă din viaţa sa. Dar în ianuarie 1937, Spania îi bate la uşă. Responsabilii cu pregătirea pavilionului Spaniei pentru Expoziţia Mondială de la Paris, din anul următor, l-au vizitat şi l-au întrebat dacă vrea să expună şi el o lucrare. Pictorul a fost de acord, dar nu ştia ce urma să picteze. Au urmat alte tablouri-meditaţie asupra artei. Picasso se gândea c-ar putea expune unul dintre ele. Apoi, însă, viaţa a intervenit în artă.

Era ora 4 după-amiaza, în orăşelul Guernica, la 30 km de Bilbao, în nordul Spaniei. 7000 de oameni îşi văd de treburile zilnice, în vechiul ţinut al bascilor. Un neam cu propria limbă şi cultură, care-şi apără încrâncenat identitatea. În războiul civil, bascii sunt împotriva lui Franco. Un avion german din legiunea Condor a Luftwaffe apare pe cer. Pluteşte deasupra oraşului şi apoi lasă să cadă şase bombe. Urmează valuri de avioane germane şi italiene care creează un adevărat iad. Peste 5000 de bombe au fost lansate deasupra unui oraş fără apărare, iar când oamenii alergau terorizaţi pe străzi sau în câmp, piloţii îi ucideau cu mitralierele. Un ultim val de bombe incendiare a transformat oraşul în ocean de cenuşă. Au murit 1644 de oameni, iar tot de ordinul miilor au fost şi răniţii. În Guernica nu se afla nicio ţintă militară. Ceea ce făcea atacul deosebit era violenţa şi precizia lui. Scopul era terorizarea civililor şi transmiterea unui mesaj către restul Spaniei şi lumea întreagă. George Steer, corespondentul de la „London Times“ la Bilbao, a plecat la Guernica pentru a consemna grozăvia macabră. Relatarea lui Steer a fost reprodusă în ziarul francez „Ce Soir“, alături de o imagine dramatică. Guernica devenise un oraş „cubist“. Infernul nocturn îi aprinde imaginaţia lui Picasso. De aceea, el reprezintă Guernica drept un masacru nocturn, chiar dacă acesta s-a produs, în realitate, după-amiaza. În atelierul lui din Paris, Picasso începe cel mai important proiect din viaţă: va spune adevărul. Fireşte, nu va concura cu articolul sumbru al lui Steer, dar a considerat că dacă tabloul va fi o reuşită, acesta va depăşi o simplă cronică. Va fi cubism şi conştiinţă. Iată un moment când Picasso începea ceva complet străin de arta modernă, de arta pe care el o definise. Avea să creeze un tablou istoric modern, devenind din iconoclast iconodul. Toată arta şi viaţa lui se reuneau în acest unic moment. Entuziasmul modernismului, obsesia faţă de arta trecutului şi propriile lui experienţe în materie de iubire şi durere. Picasso avea nevoie de tot ajutorul posibil. Şi exista deja şi complicele necesar: Dora Marr, o fotografă croată, remarcată într-o cafenea, erudită şi desăvârşită reprezentantă a suprarealismului. Aşa s-a ales cu o nouă şi aprigă iubită, şi o tovarăşă de creaţie. Dora era o prezenţă constantă în atelier şi fotograful neoficial al lui Picasso. Ea l-a surprins la lucru în diferite faze cu „Guernica“.

Pe 1 mai 1937, Picasso a trecut la treabă. Iniţial, a făcut doar schiţe, mâzgălituri pe hârtie, cu grafit. Un fel de gânduri care o luau înaintea mâinii. Apoi, personajele înrădăcinate adânc în mintea lui au reapărut. „Guernica“ începea să eclozeze fragmentar „fantomele“ de sub măcelul aviatic. Dar, pe îndelete, fără ca autorul să fie absorbit total. În următoarea săptămână, deşi Expoziţia Mondială se apropia, el nu lucra deloc la tablou, ci mergea să-i vadă pe Marie Therese şi pe copil şi împiedică şi o bătaie între aceasta şi Dora. Emoţiile se adună, iar pictorul nu poate să nu transfere agonia vieţii sale personale asupra artei politice. Femei sfâşiate de durere, cu ochii înlăcrimaţi, încep să apară în schiţele pentru „Guernica“, Picasso devenind impresarul suferinţei.

Într-o zi, Marie Therese şi fiica lor, Maya, vizitează atelierul. Micuţa se mânjeşte pe mâini cu vopseaua pentru „Guernica“. Copii morţi şi mame înnebunite de durere îi bântuie gândurile. Creaţia s-a desfăşurat pe 6 m lungime şi 4 m înălţime. Pânza era prea mare pentru dimensiunile atelierului, de aceea a fost sprijinită pe peretele atelierului. În primele versiuni ale tabloului existau scene de speranţă şi bravură, dar pe măsură ce avansa, nuanţele optimiste dispar în contextul tragic şi întunecat. Dacă era un partizan autentic, Picasso ar fi trebuit să creeze ceva înălţător, în mijlocul carnajului, dar el nu a putut înghiţi optimismul nejustificat. Aşa că semnele mântuirii apar foarte rar, sub forma unei margarete, iar, în palma luptătorului căzut, urmele unei răni în palmă. Stigmatul martiriului lui Hristos. Ce l-a apucat pe Picasso, eroul modernismului ? Nu era Franco generalul creştin ? Fireşte, tocmai aici era ideea. Picasso voia să atragă atenţia. El avea în minte o altă agonie a ţării sale, una cunoscută de orice spaniol: tabloul lui Goya „3 mai 1808“, care constituia tot un răspuns în faţa masacrului, victimele fiind răsculaţii contra armatei lui Napoleon. Însă la baza acestui tablou se află credinţa în mântuire, adânc înrădăcinată în Spania. Rebelul în cămaşă albă, din tabloul lui Goya, sfidează invadatorii şi moare împuşcat cu braţele desfăcute, precum Iisus. Tabloul lui Goya şi cel al lui Picasso reprezentă finalmente o sinteză a luminii bune şi întunericului malefic, între artă şi rău. Când a terminat tabloul, Picasso ştia c-a reuşit imposibilul. A creat o reprezentare ce întâlneşte coşmarurile lumii moderne, dezlănţuită, terifiantă, cumplită şi fără scăpare.

„Guernica“ reuşeşte un miracol. Deşi azi suntem asaltaţi de imagini cu violenţe şi catastrofe, acest tablou ne face să-l simţim, ne pătrunde în suflet, spărgând rutina unei plăceri prin excelenţă, deoarece „Guernica“ nu e făcută să ne placă, ci să sfâşie cicatricele, să ne facă să sângerăm, să avem insomnii. Ce face arta când bombele încep să cadă ? Ne aminteşte că avem obligaţia să fim oameni. În toate privinţele cu adevărat importante, Picasso câştigase. Arta câştigase, asemenea şi omenirea. Dar a uluit „Guernica“ Expoziţia mondială şi lumea artei ? Nu prea. Reacţia a fost sfâşietor de politicoasă. Criticii erau mai degrabă amuzaţi, decât uluiţi. Vizitatorii de stânga ai Expoziţiei au căutata în zadar idealuri proletare şi eroice. Şi n-au găsit nici băieţii răi, demascaţi în ipostaze malefice. Un critic a numit tabloul „un simplu sondaj al creierului autorului“, ceea ce, în parte, şi era.

În timp ce „Guernica“ primeşte laude de circumstanţă, autorul e pe Coasta de Azur, cu Dora şi prietenii ei. Dar Picasso nu mai e doar un boem. E un artist transformat. Un artist care crede că arta lui are scop şi mesaj politic. La doi ani după „Guernica“, Franco obţinuse victoria în Spania, iar fascismul cuprindea Europa. Tabloul lui Picasso nu era numai o simplă creaţie artistică, ci şi o profeţie. În 1944, după patru ani de război cumplit, Parisul a fost eliberat de sub ocupaţia nazistă, iar Picasso a putut să-şi întâlnească admiratorii entuziasmaţi de impactul creaţiei sale.

Picasso a descris cândva procesul creaţiei drept o golire absolută. În „Guernica“ pusese tot ce avea să-i ofere lumii. După el, nu prea mai avea ce să împărtăşească. Mai avea de trăit şi creat încă 30 de ani. Cea mai lungă dezamăgire din istoria artei. Pablo Picasso a devenit „tovarăşul Picasso“, comunistul de pe Coasta de Azur, activist pentru pace şi bunăvoinţă. Şi ce e mai rău decât să-i faci reclamă lui Stalin ? Să-ţi faci ţie. Pe riviera franceză, tot mai bronzat, Picasso trecea de la critica marxistă la lumea mondenă. „Guernica“, însă, are o tot mai mare putere simbolică. Ajuns la New York, tabloul radiază focul moralităţii 30 de ani pe pereţii Muzeului de Artă Modernă. Autorul lui făcuse ceva de care nimeni nu l-ar fi crezut în stare: salvase arta modernă de blestemul propriei sale ingeniozităţi şi noutăţi. „Guernica“ a fost întotdeauna mai mare decât arta însăşi, depăşind zidurile muzeelor. E una din rarele imagini care pătrund în cultura populară. În 1981, după moartea lui Franco şi reinstaurarea democraţiei, „Guernica“ a revenit în Spania. Autorul nu mai era în viaţă de opt ani.

În februarie 2003, delegaţia americană la ONU a decis să vorbească în favoarea intervenţiei armate în Irak. Discursul Secretarului de Stat al SUA avea să fie urmat de o conferinţă de presă. În ultimul moment, cineva a observat ceva nepotrivit în locul ales. Pe perete, atârna o tapiserie ce reproducea „Guernica“. Femei urlând ? Case căzând ? Copii morţi ? „Acoperiţi-le ! Ne abat atenţia.“, au spus cei de la televiziune. Aşa că „Guernica“ a fost acoperită de o uriaşă pânză albastră. Reporterii s-ar fi putut opune, dar nu s-au opus. Oricum ai lua-o, imaginile acestea nenorocite ar fi deranjat spectatorii. Însă personalul de serviciu al sediului putea fi mulţumit că nu se mai aşeza pe tapiserie praful din urma… trecătorilor.

 

 

 

1 comment

  1. gheorghe simon

    Felicitari ! Minunat !

Lasă un răspuns