«

»

Constantin Enianu – Artă şi luciditate: Diego Velázquez

English: Painting by Diego Velazquez, 1628-162...

Sevilla în 1599, când s-a născut Diego Velazquez, era cel mai mare şi popular oraş din Spania şi al treilea ca mărime din Europa, după Paris şi Napoli. Un oraş în plină tranziţie, care în curând, avea să cunoască declinul. În pictură şi mai ales în sculptură, este un oraş şi mai important. Măreţia unui oraş este dată de regulă de puterea economică şi politică, însă regula nu este absolută, fiindcă uneori există o criză pe plan politic, economic, chiar şi social, iar cultura înfloreşte. La sfârşitul secolului XVI, pictura şi sculptura se aflau la loc de cinste în Sevilla. Port de legătură cu Indiile şi centru economic internaţional, Sevilla a devenit capitala comerţului cu obiecte de artă. Aici poposeau artişti şi opere de artă din întreaga lume. Arta era foarte apreciată la Sevilla, oraş aflat pe râul Guadalquivir, cu un nivel de cultură ridicat, în care erau mulţi oameni bogaţi. Banii care se strângeau erau donaţi bisericii. În Sevilla, existau peste 50 de mănăstiri. Monahii acestor mănăstiri aveau cunoştinţe de filosofie, teologie şi din toate ştiinţele. Ei aveau un rol important în oraş şi comandau tot timpul opere de artă, ca retablu-uri, sculpturi, tablouri, cruci, ostensorii etc. Astfel, nu e de mirare că operele de artă cu care Velazquez a intrat în contact în tinereţe, create de Pedro de Campana, Hernando de Esturmio, Pedro de Villegas sau Alonso Vasquez, au un pronunţat caracter religios. Este vorba de lucrări de seamă, pe care Velazquez le privea cu oarecare invidie şi, uneori, cu o umbră de milă, întrucât artiştii nu erau foarte talentaţi. Nici maestrul lui, Pacheco, nu era un mare talent, nici contemporanii.
Diego Velazquez avea 11 ani când a ajuns la atelierul lui Francisco Pacheco. Acolo avea să înveţe să prepare culorile şi să picteze, având parte de o pregătire tradiţională, el şi viitorul lui socru numărându-se printre conservatorii epocii. Dar Velazquez, fiind foarte inteligent, nu se mulţumea cu învăţăturile lui Pacheco. El a renunţat la ucenicie încă de foarte tânăr, tablourile lui din tinereţe deja revoluţionând epoca. Pacheco avea o reputaţie de excepţie, nu ca pictor, ci ca artist erudit. Nu era un pictor oarecare, avea o pregătire înaltă. Pe vremea lui, circula o poezioară în care era ironizat: „Cine a pictat tabloul ăsta insipid ?/ Pacheco, din câte-am auzit.“ Ca pictor era mediocru, însă era un om cult şi generos, care l-a lăsat pe ginerele său să se desfăşoare. Velazquez a folosit mereu materiale obişnuite, din comerţ, folosite în mod tradiţional în pictura spaniolă. El era capabil să picteze folosind puţini pigmenţi, având o tehnică remarcabilă. Cu puţini pigmenţi, realiza un spectru de culori extrem de bogat. În această perioadă, a început să folosească metodele picturii sevillene, care erau împrumutate de la pictorii veneţieni. A folosit motive precum cele de formă de romb, care îi conferă picturii o vibraţie cu totul aparte. În acelaşi timp, culorile preparate folosind pământul ocru al Sevillei fac lucrările sale să aibă un fundal obscur, în care se regăseşte influenţa puternică a tehnicii clarobscurului. Pictorul le scoate în evidenţă, realizează un fundal întunecat şi foloseşte câteva culori, pe care le etalează.

English: Las Hilanderas by Diego Velazquez, ve...

În ciuda talentului său uriaş, Velazquez evita viaţa artistică din Sevilla. Nu trimitea opere de artă în Indii, nici nu se întrecea cu ceilalţi pictori în realizarea tablourilor pentru mănăstiri. Tablourile lui erau total diferite de cele ale contemporanilor. Puţine din ele aveau teme religioase, lucru neobişnuit în secolul XVII, dacă e să facem o comparaţie cu alţi pictori precum Pacheco, Murillo. Un lucru curios era atracţia pictorului pentru natura moartă. Tablourile lui înfăţişau obiecte şi oameni obişnuiţi. Toate acestea trădează o obsesie pentru naturaleţe şi realism, pe care n-o deprinsese cu siguranţă de la maestrul lui. Îi întrecuse pe pictorii cunoscuţi din oraş pentru că asimilase nu doar conceptul artistic, ci şi cel al vieţii. Orice lucru din viaţa cotidiană era un subiect artistic interesant pentru Velazquez. El s-a concentrat asupra naturii moarte, un gen de pictură desconsiderat de criticii epocii, care avea să-l detaşeze de contemporanii lui. În timp ce aceştia inventau personaje, tânărul Velazquez avea modele vii. Ceilalţi pictori ai epocii pictau din amintire. Ei pictau un cerşetor după propria lor imaginaţie. Velazquez îi dădea 12 centime unui cerşetor, iar acesta accepta să-l picteze cu o sticlă de vin şi o pâine în mână, pictorul în demersul său creator personaliza astfel tabloul făcând o paralelă între ideal şi prozaic. Contrastul dintre perfecţiune şi banal era una din trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Velazquez, întrevăzută încă din primele sale compoziţii, precum „Femeie bătrână prăjind ouă“ şi „Cina din Emaus“, două exemple de îmbinare perfectă a elementelor.
Naturaleţea cu care înfăţişa pictorul pe cei săraci îi deranja pe conservatori, dar din fericire pentru Velazquez, au existat şi oameni care o apreciau. Primele opere au câteva caracteristici care le diferenţiază de cele din ultimii ani de creaţie: reproduc realitatea mai fidel, au ceva magic. Câteva din cele mai reuşite tablouri pictate la Sevilla au ca temă natura moartă. Ele înfăţişează bucătării, cămări, mese pregătite şi scene din viaţa cotidiană. Tablourile care erau expuse în sufrageriile nobililor, înfăţişează cadre surprinse în toată splendoarea lor de Velazquez. La fel de reuşite sunt şi portretele. Chiar dacă nu-i plăceau temele religioase, Velazquez trebuia să onoreze comenzile primite prin intermediul socrului său.
Velazquez şi-a demonstrat geniul încă din tinereţe. Expresivitatea chipurilor imortalizate de el e surprinzătoare. Marea sa invenţie a fost transpunerea vieţii cotidiene în tablouri. Înainte să plece la Madrid, i-a făcut portretul lui Gongora. Expresivitatea, tensiunea şi energia sunt evidente aici. Gongora era preot, puţin cam dur şi sobru. Velazquez îi surprinde minunat aceste trăsături.
Velazquez a preluat imediat cele mai inspirate elemente din pictura flamandă şi italiană. În primele lui tablouri, e vizibilă influenţa lui Caravaggio. Dar Juan de Roelas a avut cel mai mare impact asupra operei sale. Roelas era un pictor cult. Îi plăceau călătoriile, a fost la Veneţia, Roma şi Napoli. Era primul pictor care surprindea aspecte fireşti ale vieţii. Tablourile lui aveau teme religioase, dar în ele se regăsesc personaje desprinse din realitate. Velazquez a întrezărit în creaţiile lui Roelas sentimente care nu se regăseau în pictura contemporană. În „Femeie bătrână prăjind ouă“ şi „Vânzătorul de apă din Sevilla“, în care spectatorul stă alături de personaje, tuşele tânărului pictor îi trădează sentimentele, mai ales când surprinde ipostazele vieţii cotidiene. Velazquez a transpus un colţ din realitate în aceste două tablouri, dintre cele mai importante din creaţia sa. În vestibulul unei case, unde s-au refugiat de razele soarelui, sau într-un han, unde un bătrân vânzător îi dă unui tânăr un vas cu apă de băut. Nici un gest, nici un zâmbet. Atmosfera sobră pare ireală, dar, de fapt, este desprinsă din realitate. Unii cred că trebuie să fii genial ca să ridici la rang de artă o întâmplare banală. Alţii ar spune că aşa ceva nu trebuie pictat, întrucât e o josnicie. Ce poate fi interesant să vezi o femeie prăjind ouă ? Arta trebuie să surprindă subiecte grandioase, religioase şi filosofice… Astfel trebuie să fi fost împărţite părerile, dar cine priveşte profilul acestei femei, dacă are inimă şi minte, va fi edificat de profunzimea unui sens uman profund pe care îl evidențiază: durerea.

Español: Velázquez: Retrato de hombre con gola...

Diego Velazquez simţea că nu mai avea ce să înveţe la Sevilla. Filip III murise, iar succesorul lui, Filip IV, un tânăr de 16 ani, copleşit de responsabilităţi, le acordă autoritate unor andaluzi. Printre aceştia se număra şi contele-duce de Olivares. Era momentul să se mute în capitală. Pacheco şi prietenii lui plănuiau lansarea pictorului la Madrid ca o operaţiune militară de succes. Velazquez avea să triumfe şi să devină pictorul regelui şi regele pictorilor. Regele a rămas surprins când Velazquez l-a pictat ca pe un tânăr de 23-24 de ani. Nimeni nu-l mai percepuse aşa, nici fizic, nici spiritual. Velazquez i-a delimitat clar poziţia, dincolo de latura umană. Cine vede portretul lui Filip IV, îşi dă seama după privirea sa că acesta este un rege. Privitorul poate avea senzaţia că e privit din altă dimensiune, dincolo de bine şi de rău, dintr-o măreţie regală. Velazquez a fost copleşit de colecţia regală, care cuprindea tablourile lui Tintoretto, Tizian, Veronese, cei mai mari pictori din Veneţia secolului XVI. A fost de-a dreptul entuziasmat de cele văzute în Madrid. Era un stil de pictură mai sofisticat, mai luminos, în culori mai deschise, în care pictorul se regăsea. Obsesia pentru detalii şi naturaleţe, din primele lui creaţii, a făcut loc unei viziuni mult mai ample. Era mai important să interpretezi decât să copiezi. Mai presus de obiect, era imaginea lui, percepută prin distanţă. Toate aceste elemente conturează perspectiva diafană.
Instalat la palat, Velazquez îmbină pictura cu atribuţiile administrative. În vara anului 1628, venise la Madrid un cunoscut pictor flamand, care avea să poarte conversaţii interminabile cu don Diego. Numele lui era Pedro Pablo Rubens. El a revoluţionat tehnica lui Velazquez şi l-a încurajat să plece în Italia, probabil pentru a-şi perfecţiona tehnica acolo. Velazquez a plecat într-o călătorie de studii, în care a vizitat Veneţia, Roma şi Bologna şi a cunoscut alţi artişti. Acolo avea să-şi schimbe radical stilul. El lasă în urmă creaţiile anterioare şi devine un pictor modern, mai modern decât toţi pictorii contemporani lui. Întors la Madrid, pictează „Tunica lui Jose“, „Erupţia vulcanului“ şi „Predarea Bredei“. Schimbarea registrului pictural e evidentă. Diferenţa dintre creaţiile dinainte şi de după călătoria în Italia este lumina. Tablourile anterioare sunt realizate pe fundal roşu. În cele pictate după întoarcerea din Italia, a folosit un fundal alb, care creează efectul de lumină tipic tablourilor lui Velazquez. Jocul de culori reflectă lumina, în loc să o capteze. Pictorul a realizat un efect de lumină totală fără să folosească o tehnică complicată, pictura fiind simplă, transparentă. În „Predarea Bredei“, e pus accentul pe petele din fundal, ce dau o claritate fotografică imaginii. Tablourile lui Velazquez nu sunt plictisitoare precum cele ale contemporanilor săi. Farmecul fundalului este dat de modul de aplicare al bazei, de transparenţă şi asimetrie. E o combinaţie între fundal, contururi şi petele de culoare, atât de simplă, încât pare un tablou oarecare, dar care vădesc o sclipire genială, au ceva special în felul în care autorul lor percepe viaţa şi pictura. Un artist trebuie să-şi formeze mai întâi o concepţie clară despre viaţă, ca să abordeze pictura cu multă claritate.
Sevillanul avea să se întoarcă în Italia după 30 de ani, la ordinul regelui. În timpul şederii la Roma, Velazquez a pictat portretul Papei Inocenţiu X. Regele i-a trimis multe scrisori, în care îi cerea să se întoarcă, dar Velazquez îşi amâna întoarcerea. Avea o misiune foarte importantă: cumpăra tablouri şi sculpturi. În plus, avea o legătură amoroasă cu o femeie despre care nu se ştie nimic. Cei doi au avut un copil, Antonio, care stătea cu doica lui la Travestere. Periodic, era trimis un sol, să-i ducă bani doicii fiului său.

Velazquez, Diego's art

Velazquez a consacrat curtea regală. Filip IV n-ar fi intrat în istorie, aşa cum e prezentat de scriitori, dacă nu ar fi existat minunatele portrete care îl înfăţişează în armură, călare sau în picioare. Cele 12 lucrări ale lui Velazquez i-au conturat o personalitate legendară. Niciun om nu-şi putea dori mai mult. Cu toate acestea, Velazquez mai trebuia să-şi îndeplinească visul de-a deveni cavalerul Ordinului de Santiago. Familia unui pictor nu se bucura de consideraţia de astăzi. Artiştii erau puşi pe acelaşi plan cu meşteşugarii. Diferenţa dintre ei, făcută în Italia în vremea Renaşterii, a fost recunoscută în Spania după mult timp. Artiştii au luptat mult, ca să le fie recunoscută identitatea. Ei erau obligaţi să se înscrie într-o breaslă şi să dea un examen. Dacă voiau să beneficieze de privilegii, precum includerea într-un ordin, întâmpinau greutăţi. Practicau un meşteşug, o meserie incompatibilă cu statutul de nobil. Ca să-şi atingă scopul, don Diego îşi convinge colegii de breaslă să mintă. S-a ascuns faptul că picta pentru bani. Prietenii lui, care ştiau că avea atelier, că picta pentru călugări, susţineau că nu onorase decât comenzile regelui. Velazquez nu se ruşina cu faptul că picta şi voia ca meşteşugul său să fie recunoscut ca o artă nobilă. Soluţia era ca pictorul să fie ridicat la rangul de nobil. Erau în joc prestigiul său şi al picturii, trebuia să demonstreze că pictorilor li se cuvenea rangul nobiliar. Cu doar doi ani înainte de moartea sa, Velazquez a primit mult doritul veşmânt al Ordinului Santiago. După aceasta, avea să picteze cel mai complet tablou al său, ce ascunde un aer foarte misterios şi o tehnică iscusită. Lucrarea ilustrează toată genialitatea sa şi se numeşte „Las Meninas“. Tabloul a devenit o emblemă a epocii. În SUA, lumea este fascinată de ambiguitate, iar „Las Meninas“ este cel mai ambiguu tablou pictat vreodată. I s-au dat o mulţime de interpretări. Este un tablou semnificativ pentru epoca noastră. Această posibilitate de interpretare a unui tablou dă farmec creaţiei. Un tablou limitat pare lipsit de viaţă, însă când i se pot da tot felul de interpretări, el prinde viaţă. Velazquez era expert în arta detaliilor, lucru evident în „Las Meninas“, unde fiecare din elementele alcătuitoare are un înţeles. Politic, filosofic şi teoretic. Tabloul n-a fost considerat o capodoperă doar în epoca lui Velazquez. El a rămas un punct de referinţă în arta contemporană, la aproape patru secole de când a fost pictat. „Venus la oglindă“ este mult mai „actual“ decât nudurile lui Rubens. Acesta e unul din motivele pentru care a câştigat teren în zilele noastre. Cu toate astea, Velazquez este un pictor fără public. Tablourile lui rămân între pereţii unui castel vizitat de puţină lume. E un motiv pentru care europenii nu au ştiut de existenţa lui până la începutul secolului XIX., mai exact până în 1819, când şi-a deschis porţile Muzeul Prado. Deşi primii care i-au admirat tablourile au fost realiştii şi romanticii francezi, Velazquez a contribuit la naşterea artei moderne, prin intermediul lui Manet. Acesta l-a cunoscut pe Velazquez la Madrid. Aici el a avut o străfulgerare. Nu se putea spune ceva mai frumos despre un pictor: Manet îl catalogase drept regele pictorilor şi pictorul pictorilor. Ajunsese să spună că regele Carol Quintul al lui Tizian pare pe lângă contele-duce de Olivares un manechin pe un cal de lemn. Se spune că Velazquez ar fi fost foarte încântat să audă aşa ceva. Manet a înţeles importanţa concepţiei structurale a tablourilor lui Velazquez, atmosferei şi iluziilor optice din anumite lucrări, precum „Las Meninas“ şi „Ţesătoarele“. El şi-a dat seama că Velazquez crea efectul de spaţiu fără să recurgă la perspectiva geometrică. Acest principiu se regăseşte în mai multe tablouri ale lui Velazquez. Lucrurile nu au stat la fel în cazul impresionismului. Mulţi dintre reprezentanţii lui erau experţi în operele sevillanului, acesta fiind considerat mereu precursorul impresionismului. Dar lucrurile nu au stat aşa. Experţii în domeniu consideră că există coincidenţe, dar nu se poate vorbi de o influenţă clară a lui Velazquez asupra impresioniştilor, ca în cazul lui Manet. Velazquez se identifica cu estetica epocii când a apărut impresionismul, dar nu a avut o influenţă directă asupra impresioniştilor.

Portrait of a Girl - Diego Velazquez

Velazquez avea să intre în umbră la sfârşitul secolului XIX. A urmat o epocă în care artiştii au continuat să preia motivele din tablourile lui Velazquez, folosit ca pretext, nu ca model. În „Păcatul“ lui Julio Romero de Torres şi în câteva nuduri ale lui Modigliani, sunt vizibile influenţele din „Venus la oglindă“. Cei doi au preluat însă numai motivul, nu au copiat stilul, cum s-a întâmplat în cazul lui Velazquez şi Manet, respectiv El Greco şi Picasso. Picasso, de exemplu, analizează compoziţia tabloului „Las Meninas“, se joacă cu elementele, ca să creeze „marele teatru“, în care îşi analizează propriile pânze, ca să le poată folosi la următoarele creaţii ce pornesc de la Velazquez. Unele tablouri sunt pictate în maniera cubismului sintetic, altele au aproape un limbaj infantil, altele, elemente din Matisse. Interesant fiind că după ce a terminat tabloul, Picasso a spus că Velazquez nu-l interesează deloc. Dovadă că s-a folosit de Velazquez doar ca pretext. Dar Velazquez rămâne un geniu fără pereche, care nu apare la doi-trei ani, ci la un ev, dacă nu la câteva secole distanţă. El nu a fost un „mimetist“ frust al naturii, precum un aparat foto al zilelor noastre, ci un actant pentru care mâna şi sufletul au apanajul direct al lucidităţii inexpugnabile.

Lasă un răspuns