«

»

Ioan Miclău – Între lupii Daciei

Ioan_MiclauÎntre lupii Daciei ştiu că mă facusem om. Şi erau vremurile acelea, îmi amintesc bine, când munţii cei tineri, pe spinarea cărora aveau să crească pădurile, erau încă în clocot în burta Terrei. Ştiu ce zic, – şi nu pentru că doar citim azi în istoria scrisă despre acea istorie nescrisă -, ci prin faptul că eram de faţă cu haita mea de lupi. ŞI nu-i totuna când vezi cu ochii, sau numai auzi cu urechile, fiindcă auzim multe în lume de care te poţi şi îndoi că sunt adevărate. Dar, în cazul de faţă, nu văd ce ar câşiga cineva să se îndoiască de vorba mea, că dacul a fost un lup. Cinstiţi să fim, la alte popoare oamenii susţin că se trag din elefanţi, şoimi, tigri, lei, maimuţe. Sunt eu greşit? Ba încă să se fi auzit ce urlete scoteam când ne răzbea foamea. A ne sfâşia între noi, chiar lupi fiind toţi, nu era ceva neobişnuit.
Cum am simţit eu însă transformarea asta din lup în om, a fost o metamorfoză ceva mai
inteligentă, nu numai chiar după vechiul basm, a te da de trei ori peste cap, şi te vedeai om în
două picioare. Nuu, timpul nici nu-l măsuram în acea vreme, aşa că zburaseră câteva milenii
pâna a simţii eu, ca sub labele mele de lup crapă coaja Terrei şi noii munti începură să-şi arate
limbile de foc. Te ardeau, nu altceva. Am rupt-o la fugă peste brazde şi dâmburi, peste văi si
pripoane, urlând şi rupându-ne unii pe alţii cu colţii, dar mai ales cu ghearele. Lup sau om, de
fapt tot fiinţe sunt, iar setea şi foamea trec deopotrivă prin fiecare şi asta încă de pe vremea
protozoarelor formara o lege, pe care nimenea nu o poate schimba nici până în ziua de azi,
dar nici viitorul nu va încerca nici a visa măcar să o schimbe, dimpotrivă mai mult o lustruiesc!
Ce-i drept, e unica necessitate ce a rămas intactă, asa cum o zămislise Ziditorul vieţii.
Ceea ce mi se părea mie însă un mare secret, deşi încă lup eram, era un fel de a gândi, a
mirosi spre un adevăr greu de controlat şi de stăpânit deocamdată şi spre acest secret priveam
în mintea mea, istoriceste vorbind, fiindcă stăpâneam doar noi, Lupii, spaţiile carpato-euxine.
Dar, trebuii încă să mai treacă timp, gheţurile topite la Nord să se retragă spre Pontul Euxin, ca
să-mi pot croi în sfârsit, drum spre Sarmisa. Aici, la Sarmisa, era visul meu, deoarece pădurile vechi de azi, tocmai creşteau înalte si frumoase. Simţeam că exist, respiram, îmi pipăiam labele
păroase de lup, numai între urechi, desigur, foarte curios, simţeam un impuls si sens căutărilor în
spaţiu.
La Sarmisa, vâltoarea caldurilor se răcise,desimea pădurilor asigurau linistea trecerii mele în starea de om. Şi lupul din mine se făcu dac. A mă transforma din nou în lup, e un secret ce nu-l
divulg, dar tot de legea necesitaţii ţine. Ce nu trebuie, oricum, uitat, e adevarul că daco-român înseamnă o continuitate infinita si divina, indifferent de transformarile prin care trece, forţat!
Dacologia este istoria, sfantă, scumpă si străveche a Romanului născut în Eden, în continua regăsire! Tema versului meu asezat sub titlul „De-un million de ani la Felix floarea „Dreţe”,
tot de istoria străveche a românilor aminteşte. Sa fim mandrii de steagul lui Decebal, care un lup
încorpora!

***

 

CÂNTECE DE PAPARUDĂ

„Ah, când văd minciuna hâdă,
Cum se-mbracă-n piei de oaie,
Cum tratatele te taie,
Dorul, visul tău să-ndoaie,
Botniţe lărgite cearcă,
A ta viaţă s-o despoaie,
Să înalţi cu plecăciune,
Cântece de paparudă!
„Ce-i Istoria, vei zice?
Suveranele tratate?
„Tomuri de poveşti inkate,
În şnur de-aur strîns legate”,
Hrană ploşniţelor date,
Rozătoarelor ferice!
Cel puţin de trei milenii,
Alte cele nu aduse,
Ci doar numai juxtapuse,
Cu viaţa!

Ioan Miclau Gepianul

Lasă un răspuns