«

»

Ioan Miclău – Pădurea, universul copilăriei mele


Mi-a fost dat mie să mă farmec de frumuseţile pădurii, să presimt din frageda copilărie tainele ei, liniştea şi fericirea cu care mă cuprindea, aerul curat ce îl respiram. Eram pătruns de mirosurile florilor, de cântecele păsărilor in dimineţile de vară, in nopţile înstelate. Până şi taninul din scoarţa trunchiurilor de stejari îl puteam mirosi. Dormeam de multe ori la colibele păstorilor si oierilor din satul natal, căci oier era si tatăl meu.

Încerc sa cred că traiam aprior in poezie, fără să-mi dau seama! Încă nu apucasem a merge la şcoală, dar mama mi-a şi croit o traistă frumos îinflorata, în care îmi punea două felii de pâine unse cu ulei de floarea soarelui, ulei proaspăt cu un miros pe care nu il mai găsesc în zilele de azi, peste care presăra puţina sare, să nu prind greaţă la stomac, zicea ea! Ştia mama ce ştia! Peste câteva zile inlocuia uleiul cu untura de porc, peste care presăra boia roşie, care, într-adevăr, îmi plăcea foarte mult. Îmi amintesc şi azi, cu ce poftă înfulecam eu pâinea mea, stând in rand cu păstorii de vite pe liziera pădurii! Mă vedeam deja om mare!

Veni însă vremea să mă duc şi eu la şcoala. Să mă desprind de raiul meu, după care tânjesc şi azi, când sunt om matur.

Tot în aceeaşi traistă înflorata, aveam să pun acum abecedarul, tăbliţa de scris, penarul cel de lemn in care se afla un carbune şi un burete de şters greşelile.

Tata, pe care îl iubeam foarte mult si care in ochii mei apărea ca un mare învaţat, îmi croi cu mâinile lui o pereche de opincuţe drăguţe, de nu aveau asemănare cu altele din sat.

Abia azi, prin acea carte, ”Mărturisiri de credinţa literara”, scoasă de Artur Silvestri, aflai cu bucurie că opincuţele d-lui Ion Marin Almăjan erau gurgoiate. Ale mele aveau în faţă trei nituri de aluminiu, poziţionate într-un triunghi isoscel, plus alte două nituri la călcâie, paralele. Apoi cureluţele de fixare pe picior. Ce mai…, şi muream de dragul lor! Şi ce mândru aveam să mă duc cu ele la şcoală!

Să fac un salt în timp! Astăzi sunt matur, realizat, unii îmi zic poet si scriitor, tată de copii la rândul meu, am in biblioteca mea din Australia, pe raft, cu cinste îngrijite, perechea de opinci, pe care le prezint tuturor care mă vizitează. Am avut oaspeti inalţi, ministri, secretari de Stat, ambasadori, consuli, profesori, oameni simpli, cărora le-am arătat si le-am explicat că eu, dupa vorba populară, nu mi-am lăsat opincile la barieră, ci le-am adus cu mine in Australia. Cum or fi înţeles domniile lor gestul meu, nu ştiu, dar ştiu că pentru mine acestea îmi aduc amintirea pădurii copilăriei mele fericite, dar scurte, fiindca vremurile comuniste sosiră in prag, stricară ordinea fireasca in viaţa romaneasca!

Aşadar, într-o bună zi îmi puse mama trăistuţa pe umeri, în care erau prezente si cele două feliuţe de pâine unse cu ulei de floarea soarelui si presărate cu sare, mă luă de mână si mă duse la şcoala din sat. Mă aşezai si eu intre ceilalţi copii, in băncile curate ce miroseau a petrol, fiind şi acestea curăţate pentru începerea anului şcolar. Mama dădu dascălului 5 lei, şi-l rugă frumos să-mi cumpere şi mie un abecedar, când merge la târg la

Oradea.

Aşa trecu prima zi de şcoala, aşa trecu tot anul, iar eu tot fără abecedar am rămas, dar, totusi, am promovat in clasa a II-a primara. Tata, ce-i drept, a venit intr-o zi la şcoală să întrebe de abecedarul meu, iar dascălul i-a explicat de îndata: „Bine, bine bade Mihai, dar cine are să te înlocuiasca la vitele satului, dacă-l mai trimiţi si pe ăsta la scoală?” Tata neştiutor de carte, doar mai zise: ”D-apoi, fie cum o vrea Dumnezeu, dom-văţător!”

Dar, se pare că de faţă la acea discuţie a fost un înger, fiindca din acel moment Dumnezeu m-a luat sub îngrijirea sa dreaptă tot restul vieţii mele!

Tata rămase tot pastorul de vite, dascălul tot dascălul şcolii, fiindcă s-a reeducat si el după vremuri, dar niciodată nu l-am asemuit cu verticalitatea de caracter ce o aveau parinţii mei.

Cu timpul, au mai venit in sat si dascăli ce îsi vedeau de meseria lor, cum a fost profesorul meu de Limba Romana, Parghel Constantin. Acesta infiintase si un cerc literar, astfel că in clasa a 7-a, eu eram cu cele mai mari note si aprecieri la ”compuneri literare”. Mi-amintesc şi azi, despre o compunere literară, în care trebuia să descriem o dimineaţă cu răsărit de soare peste pădurile si câmpiile comunei. Aveam impresia că pluteşte banca scolară cu mine cu tot. Păi, câte dimineti nu călcasem eu cu picioarele goale argintul din roua de pe iarba câmpului, iar razele de soare abia mijeau la răsărit? Cine să mi-o ia mie înainte la a descrie, numai de câte ori am şi tremurat de frig, fiind prea de dimineaţă la padure, uneori roua nici nu mai era rouă, ci ger curat!

În şcoală aveam prieteni adevaraţi, cum era Vasalică, poreclit şi ”Vasalica mamii”, apoi pe Nicusor, cel nou venit in comuna, Anuţica Iancului, o fetiţă inteligenta foc, Aurica Buhii, o fetiţa foarte draguţa şi inteligenta, şi multi altii! Toti ne faceam planuri măreţe de viitor. Eram cu totii pionieri, cât de mândri ne priveam cravatele roşii! Ce ne puteam noi închipui atunci, cum o sa dea cu oiştea în gard, acest regim comunist venit cu atâta urgie si atâtea promisiuni fantastice asupra oamenilor satului. Noi auzeam de ”colhozuri rusesti”, ce se anunţau pe drum, cu bătăi şi puşcarii. O vecină, Dumnezeu s-o ierte, că s-a dus demult pe lumea cealaltă, îi zicea mamei: ”Tu, Catiţa, de ce îţi laşi pruncul să-i puie zdreanţa aia roşie la grumaz, ca nu-i semn bun! E semn de ştreang de spânzuratoare! Tare s-a speriat mama, de atunci îi era mereu frică, dar noi copiii eram mandri, ba ni se spunea că o să devenim si utemisti! Vremuri mari, nene!

Azi, cine va citi poema mea Coţofana, scrisa la maturitatea mea, fugit prin lume, visând si azi numai stafii utemiste si comuniste, va vedea ce mari oameni s-au ales, din noi, eu şi cei doi prieteni ai mei, Vasalică şi Nicuşor.

Dar, timpul mergea nesimţitor înainte, aşa că după terminarea şcolii, devenite generală intre timp, îmi zice tata: ”Apoi, pruncul mneu, tu te du de te fă lemnar, că-i meserie bănoasa, că amu, cu vremurile astea de azi si cum văd ca să domneşte lumea asta, eu n-am bani aşe mulţi să-ţi cumpăr haine de alea domneşti!”

Aşa a şi fost. Am terminat Şcoala de Meserii la Beiuş in iulie 1959, cu repartizare la locul de munca la TRCL-Oradea,(Trustul Regional de Constructii Locale) sectia IUDT unde exista o secţie de tâmplarie binale, usi si ferestre pentru blocurile ce pornisera a se zidi peste tot. Au primit repartizare aici mai multi colegi de-ai mei, eu am muncit aici pâna la plecarea mea la satisfacerea serviciului militar. M-am reintors la acelaşi loc de munca.

Intre timp m-am inscris, la cursurile serale ale Liceului ”Emanuil Gojdu”, pe care nu le-am terminat, imbarligat cu utcul, ajunsesem la un moment dat fără serviciu, aproape un nenorocit. Dumnezeu şi-a adus din nou aminte de mine! M-am dus” la cursurile Şcolii de Maistrii din Beiuş, trimis de noua fabrică de mobilă „Alfa” recent infiinţată la Oradea. După terminarea cu bine, m-am reintors, fiind îicadrat pe functie de maistru la ”Alfa”.

In anii 1979, la o reclamatie de calitate a mobilei, de la o firmă Vest-Germana care importa mobila de la ”Alfa”, am fost trimis eu sa repar mobilierul reclamat. Aici am lucrat trei luni de zile, neîntrerupt, terminând cu bine. Tehnoforestexport Bucuresti chiar a primit o scrisoare de mulţumire din partea firmei vest-germane, iar eu am luat trenul spre lagarul de emigrari din Austria, cu doua zile înainte ca Ambasada Română din Koln să mă sune pentru a mă pregati de avion pentru reîntoarcere in România.

Odata ajuns in Lagarul din Traiskirken de langa Viena, eram salvat de orice pericol!

Aşa ziceam eu, însa peripetiile de aici le-am povestit intrucâtva, dar nu complet încă. Mi-am cerut emigrarea pentru Australia si mi s-a aprobat. Am fost chemat, verificat şi la Ambasada Australiană din Viena, care deja avea situatia mea de la cei ce se ocupau cu verificările, asa că in cazul meu nu era nimic de căutat, după rapoartele poliţiei vest-germane,cred eu, deoarece de Sfintele Sărbători ale Crăciunului anului 1979, eram gata de luat avionul Quantas spre Australia. Biletul de avion a fost platit de Australia, iar pe data de 4 Ianuarie 1980 am aterizat la Sydney. Ca să mă conving incă odată ce inseamnă a fi iubit de Dumnezeu, pe data de 29 Ianuarie,1980, eram angajat la Oţelariile din Port Kembla. Deci, am primit imediat munca oferită, fără mofturi, m-aş fi dus şi la pădure, şi la mină, aveam doar 39 de ani, si o familie cu trei copii cărora le purtam responsabilitate.

Familia mi-a venit dupa un an de plangeri amare, dar cu Dumnezeu e posibil orice, altă explicaţie nu găsesc. Ce-i drept, am scris înspre toate directiile unde aveam adrese, adevărul este că în 1981 mi-a sosit şi familia. Mare bucuria, insa veni si un şoc, pe care n-am să-l uit cât voi trăi. Am scris si o cronica intitulata „Umbre si Lumini”. Ce se intamplase? Primesc telefon de la fratele meu din Romania, care-mi zice printre lacrimi: „Ce-ai făcut, frătiuţule,

ţi-ai distrus familia si copiii! La ce ti-a trebuit Austria si Australia? Spune!„

”Nu înţeleg despre ce vorbeşti, îi răspund eu, vesel, cu familia lângă mine”.

Dar numai dupa ce fratele meu a vorbit la telefon cu fiecare în parte, s-a convins că la mijloc era o minciună, un zvon.

Si, Doamne, cu ce viteză merg zvonurile rele, ce repede captează slaba psihologie a mulţimilor dornice tot timpul de zenzational.

Mi-a descris atunci fratele meu urmatoarea poveste: ”La cârciuma din sat se înghesuiau oamenii, alţii tineri, alţii mai bătrâni, cum e obiceiul omului pe timp de iarnă, şi am fost şi eu să beau ceva, ca să mai treacă vremea. În pragul crâşmei a apărut un ”drumar” străin de sat. Mic de statură, cu un cap rotund. Intră tacticos, salută lumea, comandă crâşmarului un pahar de ţuică, apoi se asează la o masă, unde văzu el un ins mai vorbăreţ şi îsi caută şi el de vorbă!

„Uf, ce iarnă frumoasa!”

”Dar de pe unde vii? îl întrebă vorbareţul.

”Eu mi-s de pe la Arad, şi trebuie să ajung la Oradea, am acolo un prieten bun! Dar stai…,auzii chiar acum pe drum că din acest sat unul, pe nume Miclău, ce era tâmplar la o fabrica din Oradea, a fugit în Australia, si acum îsi aşteapta familia, soţia si copii!”

”Da, aşa-i, păcat, că era om cumsăcade!”

”O fi fost el cumsecade, dar uite că şi-a distrus viaţa”.

„Cum adică?”

”Păcat mare, mi-a spus cineva acum pe drum, că după ce au primit paşapoartele, în Austria a fost împuscată toata familia, soţia si copii!”

Şi-au băut ei ţuicile, or mai fi vorbind ei multe, oricum lumea s-a adunat, iar până la urmă stafia şi-a luat tălpăşiţa, îl striga şoferul. Însa, zvonul nenorocirii a cuprins satul şi de aici telefonul cu pricina. O umbră mi-a învaluit atunci sufletul si mintea! Ce oamneni!!

„Luminile”mi le îinchipui si azi, venite de la Cel Drept, din ceruri, care nu numai că m-au salvat de la moarte, fiindca multe mi-au fost ursitele în Lagărul de la Traiskirken, dar mi-au deschis mie ochii şi calea spre împlinirea viselor mele de ”compuneri literare”, desigur, daruri pe care Cel Drept mi le-a însămânţat in creer şi e dreaptă vorba bunicilor noştrii, fără universităţi, dar care ziceau:

”Dumnezeu te va duce până la marginea lumii, ca să-ţi întâlneşti ceea ce ţi-a dat la naştere!” Te scoate de la foc şi ape, din mâinile de la o mie de duşmani, dacă eşti în planul mântuirii. Eu nu vorbesc asemeni unui teolog instruit, eu vorbesc având de la parinţii mei analfabeţi, ceea ce şcoliţii numesc azi, deontologie, adică cei 7 ani de acasa! Ata e!

M-a luminat Dumnezeu sa termin şi un Institut Tehnologic, aici in Australia. Urmând apoi exemplul copiilor mei, am obtinut şi admiterea la Universitatea din Wollongong, Facultatea de Istorie Moderna. ”Ce bune ar fi acum feliuţele alea de pâine unse cu ulei de floarea soarelui şi presărate cu sare!”(…)

 

Ioan Miclau Gepianul

Lasă un răspuns