«

»

Ioan Miclău – amintiri

Nicuşor

Localitatea bihoreană Gepiu, a fost de când mă ştiu eu, comună cu primărie, cu post de poliţie, cu biserică, cu oficiu poştal, cu dispensar, cu şcoală primară şi aşa mai departe.
Au avut sătenii şi moară de măcinat făină alba de grâu, şi multe altele trebuincioase unor gospodari buni.
Acum, însă, prin ultimele decenii ale secolului trecut, odată cu acea „dezvoltare multilaterală” administrata de comunişti, comuna a ajuns sat. Ferească Dumnezeu de mai rău! Dar ce vreau să descriu acum, este povestea lui Nicuşor, prietenul meu din pruncie şi fost coleg de clasă la şcoala primară, ce mai târziu s-a numit generală. Desigur, în acea vreme satul încă era comună, dar sub pavilion comunist deja şi era vremea când, se spunea că de bună voie sătenii intrau în ”colhoz”.
Aşa ni se spunea nouă copiilor, ce curând ne vazurăm şi noi cu cravate roşii la gât şi numiţi pionieri.
Terminasem clasa a 4-a primară, da, şi începusem următorul an, când în clasă intră ub elev
nou, însoţit de directorul şcolii, care îl prezentă astfel: ”Noul vostru coleg de clasă se numeşte Nicuşor.
E nou în comună, taică-său a venit funcţionar la primăria noastra, adică la ”Sfatul popular”copii, deoarece
primărie este un nume învechit”. Noi, copiii de ţărani, ne uitarăm mult la Nicuşor. Era copil de oraş, era
frumos, rumen, dar cu privire blajină, după câte observam noi!
Această blândeţe a copilului a făcut impresie bună! Eu l-am studiat însă ceva mai pătrunzător,
obervam că era mult mai manierat decât noi, atent la răspunsurile ce le dădea îintrebărilor noastre
fără număr; îl iscodeam de parcă ar fi venit bietul Nicuşor de pe altă planetă.
Eu îi devenisem prietenul cel mai bun pâna la urmă. Îl alăturarăm şi pe Vasalică, un coleg ce avea o minte
foarte ageră; era, cred, cel mai bun la îinvăţătură din clasă. Mama lui era fericită, când ieşea pe uliţă, nu se
răbda să nu spună în gura mare, celui cu care se întâlnea, de Vasalica ei. Aşa i-a rămas numele dat de
noi copiii, „Vasalica mamii”. Şi într-adevăr, Vasalica mamii a ajuns inginer chemist, ulterior şef de
laborator. Are şi el istoria vieţii sale. Dar să revin la Nicuşor. Aşa cum spuneam, tot studiindu-l eu,
am observant că era mai slăbuţ la îinvăţătură, mama lui venea mai des pe la şcoală, iar Nicuşor venea cu vânătăi
la mâini sau la picioare, fiindcă taică-său, funcţiuonarul sfatului popular, îl bătea de câte ori lua notă mai mica.
Timpul trecea pe neobservate, aşa că ne văzurăm şi noi, clasa noastră absolvenţi ai şcolii
generale din Gepiu. Prietenia cu Nicuşor nu mi-am stricat-o, chiar dacă era îmbrăcat îngrijit, cu sandale noi, iar eu desculţ.
Aveam tăria mea, ştiindu-mă mai bun la învăţătură. Problemele se schimbară, însă, odată cu încheierea şcolii din sat.
La ce şcoli ne vom duce? Era anul 1954. Tatăl lui Nicuşor nici nu putea concepe, ca băiatul lui să nu intre la facultate.
Mama lui Vasalică îsi şi vedea pruncul intrat. Eu… dacă tot am fost nascut in ziua de Craciun, zice tata, te du pruncul mneu
de te fă lemnar, ca-i meserie banoasă, ca a lui Cristos, că n-am aşe mulţi bani să te ţin cu haine domneşti la şcoli,
cum văd că se domneşte lumea de azi.
Cât despre Nicuşor, situaţia lui era alta, avea de toate, bani relaţii, numai că rezultatele lui erau prea trase de urechi spre
a încheia cu bine generala, iar admiterea la universitate aşa pe cinstite era o chestiune cam îindoielnică. Dar tot trebuia să intre
undeva, oricum. La chimie nici vorbă, la medicină umană nici aşa, dar, ca sa-l vadă student, părinţii se mulţumiră până la urmă
si cu o diploma de inginer agronom pentru Nicuşor.
Aci însă fu poticnirea. Acea poticnire ce o întâlneşti în viaţă, când mergi spre o profesie spre care nu ai înclinatie, chemare
interioara! Nu deosebea Nicuşor, încă, deşi student fiind, firul de grâu
de cel de secară primăvara, când holdele erau tarlale de covoare verzi, îintinse si uniforme. Dar nici
asta nu ar fi fost de nerecuperat, deoarece meseria se învaţă, cu timpul putea deveni un inginer agronom foarte bun, cu străduinţă
se poate orice, iar Nicuşor era străduitor. Problema mare si grea era însă pătrunderea dezinformărilor, a minciunilor forţate
in rapoartele fictive, spre a satisfice
”organele superioare”. În schimb de la aceste nivele de conducere se reîntorceau sarcini şi mai ”realiste”, de se spetea lumea şi tot nu ieşea „planul”. Se minuna şi ţăranul collectivist ce drăcovenie o
fi şi asta. Auzi, să stai pe graphic, să declare campania agricolă încheiată, că e nenorocire la judeţ,
chiar dacă se îngropa porumbul cu ştiulete cu tot sub brazdă. Nicuşor era obstrucţionat la culme, ajunse în ultimii ani presat ca într-o matriţă, mai bine zis între ţărănimea colectivistă, ce se răzvrătea
şi conducerea politică, ce lovea cu ”arma criticii” de înnebuneau bieţii agronomi. Nicuşor simţi primul atac de cord, care fu mai scurt, dar urmară altele, şi curând Nicuşor a fost găsit mort. Dumnezeu sa-l odihnească! De învăţătură pentru părinţi rămâne, să nu-şi împingă copiii prosteşte spre profesii la care nu au înclinaţii, iar pentru cei ajunşi în conduceri obşteşti, să acorde grijă valorii
umane şi să nu se hazardeze extremismului oribil, într-adevăr e îndemnătoare legea criticii, dar nu împinsă spre excentric până înmormântăm un suflet de om. Nicuşor a fost un om, era prietenul meu,
şi al multora desigur! Dumnezeu sa-l odihnească!

Ioan Miclau Gepianul

Lasă un răspuns