«

»

Gheorghe Stoica – versuri


Dragoste’n profil

(dedicată d-şoarei Botez)

De tine mă leagă idialul
Tu eşti o zee iubită de mine,
Că-ci viaţa-mi străbate pământul
Şi gândul e pururi la tine.

Te văd stând adesea în prag
Cu ochii spre cerul ca marea,
Te uiţi la albastru cel vag
Şi ochi-ţi cutreeră zarea.

Te văd când rezemată priveşti
Văzduhul cu zările-albastre,
Ş’atunci parcă tu mă iubeşti
Şi astea-s fericirile noastre.

Şi eu, când adesea privesc
Şi-ţi văd chipul tău cel frumos,
Nu ştiu, viaţa-mi iubesc
Sau pentru tine-s gelos.

Dar şi privirea mă’nşeală
Căci, eu mă ştiu că oricând,
Aş încerca o iubire
Rămân rătăcit pe pământ…
22-V-1948 – Cordun

**

CRITICULUI MEU

Dacă spui că sunt ca moara
Veşnică hodorogită,
Spune tu atunci mai bine –
În cuvinte de elită.

Dacă crezi că ştii tu bancuri
Şi deprins eşti să le spui,
Spune bancul cum se spune –
Şi frumos, la locul lui.

Nu umbla cu vorbe goale
Cu urâte’njurături,
Care le-au făcut golanii –
Şi reduse secături.

Nu deprind ca să spun bancuri
Căci acestea sunt prostii,
Şi de vrei ca să le capeţi –
Pentru tine să le ţii.

Nu să împânzeşti tu lumea
Cu aceste rele pagini,
Căci atunci literatura –
E lăsată în paragini.

Crezi că azi mai este timpul
Cum era ziua de eri???
-Nu!!!…la muncă azi cu toţii –
Chiulangii şi Somniferi.

Nu-mi trebue mie bancuri
Nici s’ascult pe Cioflingari,
Cârcotaşi şi Caracude,
C’un cuvânt pe „Potlogari”…
7-VI-1948 – Cordun

**

BLESTEM

Pe tine te-am iubit toată viaţa,
De când, pe lume, eu sunt –
Şi findcă-mi întorci acum faţa,
Aceste blesteme-ţi arunc…

Din casă să nu mai eşi tu de-acum,
De lume să fii tu uitată!
De tine-o să fug ca de ciuma,
Şi n’o să te iubesc niciodată…

Minţile să-ţi fie nebune,
La Golia să-ţi fie locaşul!…
În lanţuri s’te-poarte prin lume,
Şi piedici să ai la tot pasul…

Cunună să ai de suspine,
Şi’n pieptul tău buchete de spini!…
Cu degetul s’te-arate pe tine,
Şi prieteni să n’ai, ci străini!!!

Vederea să nu te slujească,
De lanţuri, să nu te poţi urni!…
Şi’n calea ta, spinii să crească,
Până, de chinuri vei muri!…

Mizeria, să-ţi fie stăpână,
Şi niciodată de ea să nu scapi,
Otrava, să ai tu în mână,
Şi’n cupă, venin, să te-adapi!…

În urma ta, câinii să latre,
Şi sfâşiată să fii tu de ei,
Prin lume-s’te ducă departe,
Şi, la străini tu să cei!!!

Să râdă străinii de tine,
Şi zilele tale să-ţi frângi!
Aminte, să-ţi aduci tu de mine,
Şi’n lacrămi amare să plângi!!!

De nimeni, să nu fii mângâiată,
Precum erai să fii, tu de mine…
Să n’ai cui spune, nici mamă, nici tată,
Şi’n chinuri, să rătăceşti tu prin lume!!!

Aminte ca’n visuri să-ţi fie,
De şcoala cu nucii umbroşi…
De-acum tu vei sta ca’n pustie,
Pe drumuri de codri spinoşi!!!

De-acum, în a ta casă străveche,
De ploae, s-o face noroi –
Prin care vor fugi ca de streche,
Necuraţi şi hidoşii Strigoi…

Şi noaptea să cânte’n ruine,
Din cuiburile-ascunse’n bagele,
Un glas, şi-amintească de tine –
În cântecul pustiu, al cucuvelei.

Şi cărţile tale din lăzi,
Pe care-ai învăţat mai mulţi ani –
Să aibă aspectul de prăzi,
Mâncate pe rând de guzgani…!

Şi’n sobă să-şi aibă cuibare,
Şoarecii şi alte dihănii –
Şi seara să vezi cum apare,
La geamuri urâte vedenii!!!

Prin tavan să-şi aibă adăposturi,
Păianjenii, pânze ţesând!!!
Iar, de prin găuri şi colţuri,
Broaşte şi greeri cântând!…

Milă n’o să-mi fie niciodată –
Că nici tu milă n’ai avut de mine.
Când te pretindeai fată deşteaptă,
Şi mă dispreţuiai faţă de tine!…

De asta să-ţi blestemi viaţa,
Căci m’aruncai în neştiinţe-adânci,
Şi nu te-ai gândit niciodată,
Că’n lume departe-o să plângi.

Căci n’ai primit să-mi fii tu iubită –
Ca să te port numa’n flori,
Şi fiindcă n’ai vrut să fii răsplătită,
„Acum stai departe, şi mori!”
21-V-1948
**

CRITICILOR MEI

Voi din cripta vieţii aprigi, ca să râdeţi vă convine,
Voi din nimful de mâhnire, pe tărâm rătăcitor –
Aşteptaţi prilej de moarte, ca să râdeţi iar de mine,
Dacă soarta mi-i stăpână şi destinul viitor…
Râsul vostru-i pentru mine, ca un bine oarecare,
Nu mă tem de-a voastre braţe, nici de negru vostru-avânt –
Findcă ştiu, că’n lumea asta, ca să aibă fiecare,
Vrea un titlu de mărire şi putere pe pământ…

Viaţa-mi este închinată, în cerneală şi hârtie,
Pe a foilor privire, zugrăvit mi-i al meu gând –
Scriu!… dar nu pentru netremnici, care fac numai hoţie,
Ci pentru aceia care, cunosc munca pe pământ…

Inima vă e tirană, de invidie e plină,
Aştepta-ţi nenorocirea, a aproapelu-i oricând –
Ca s’aveţi apoi ce râde…. de fiinţa ce suspină,
Şi să-i îngropaţi voi cinstea, în zăgazuri de pământ…

Vă e ciudă… da… de asta, vă tot bateţi joc de mine;
Oare credeţi că de muncă, eu vre-odată-am să mă las???
Căci prin muncă astăzi lumea, va ajunge mult mai bine,
Iar prin râsul vostru mare, nu va da’nainte-un pas…

Pentr’un ţel munceşte lumea, pentru asta omenirea
Se munceşte de când lumea, şi’ntru-una va munci –
Numai voi fugiţi de muncă, nu cunoaşteţi propăşirea,
Şi de asta voi cu toţii, sunteţi vrednici de-a muri…

Ce prăpastie-adâncă, este-acolo unde voi
Vă munciţi, dar e zadarnic, ca s’ajunge-ţi la lumină –
Căci ca porcii staţi în groapă, în gunoae şi noroi,
Şi viaţa v-o petreceţi, în dezastru şi ruină…

Decăzută-i viaţa voastră, decăzuţi sunteţi cu toţii,
Blestemaţi să fiţi în viaţa, ce-ţi trăit-o pe pământ –
Fericirea voastră fie, ca acea din ciasul morţii,
Şi’nălţarea la mărire, ca blestemul în mormânt…
12-IV-1948

Lasă un răspuns