«

»

Iulia Roger Barcaroiu: ,,Revelaţii” şi revelaţii – de vorbă cu poemele lui Ion Iancu Vale


Cum e sa fie un bărbat tânăr, puternic, nestăpânit, să fie el viaţa însăşi, să nu-şi accepte sfârşitul? Dacă acesta este Ion Lasămăverde el se va urca într-un car cu două perechi de boi albi, îşi va lua tovarăş pe cel mai drag dintre ai săi şi va bântui spaţiile astrale până îi va fi îndeajuns. Îşi va transforma apoi priveghiul într-o petrecere fără egal, asemeni unei vieţi ce se vrea trăită într-un vârtej de trei zile. In fapt, o nuntă de pomină cu moartea. Străbătând în ambele sensuri drumul care leagă viul de nefiinţă, prin personajul acesta, simplu dar semeţ, supradimensionat de propria-i măreţie, cititorul percepe cele două stări ca fiind egale şi reversibile, parţial dezgolite de marea taină. Pare, deci, natural ca bărbatul care nu vrea sau nu poate să se înglobeze niciuneia dintre ele să dispară într-un spaţiu necunoscut, paralel lor.

Aşa ceva se întâmplă într-o lume aparte, aceea creată de Ion Iancu Vale, o lume în care realul şi imaginarul se întrepătrund dând naştere unui spaţiu straniu, de-a dreptul terifiant.
În “marşul suicidar al protezelor”, decorul iese din pagină, se concretizează, face aerul să frigă şi înăbuşe: ”…fire sticloase şi rare de iarbă străpung fără convingere cochilia roşietică şi fărâmicioasă a solului. Curenţi incandescenţi de aer învolburează pânze albe de praf, generând tornade rebele, antrenând miasme fetide ce viciază aerul, incitând Marea Angoasă spre a-şi flutura aripile cenuşii”.
Poemul “sub teroare” induce o stare de nelinişte aproape palpabilă: ”Vegetaţia aceea bogată, luxuriantă, în care predomina un verde profund, aproape lichid, îl asaltă cu şocanta şi agresiva ei sălbăticie. Copaci înalţi ce păreau că se scurg din cer, cu coroane uriaşe şi tulpini drepte, ca strunjite, strânşi în îmbrăţişarea densă a arbuştilor, se întreţeseau într-un organic şi inexpugnabil zid vegetal.(…) Soarele se întrezărea pulverizat de sita deasă, cancerigenă a florei grele, tropicale.(…)Aerul parea gros, material şi netulburat de nici cea mai mică adiere. Pe trunchiul unui arbore doborât de cine-ştie ce furtună, stătea el”.
Pasarelela care nu duce nicăieri din “urmărirea” extirpă orice intenţie pozitivă: ”Şi alerga întruna, cădea, se ridica, scuipa cocoloaşe zgrunţuroase şi amare, de ţărână amestecată cu salivă, privea din când în când în urmă şi stiletele scânteietoare din ochii câinilor îi dădeau aripi, iar efortul îndelungat şi groaza, densă ca un nor în plinul furtunii, îl dădură aproape gata. Deodată, in faţa lui se ivi Pasarela; cu un ultim efort străbătu distanţa rămasă şi înşfăcă disperat una din barele de oţel ale scării, ale punţii, şi începu să urce. Pasarela,sau mai bine zis estacada, era o lucrare foarte ciudată, ce părea un lung stâlp dreptunghiular de înaltă tensiune şi care se întindea orizontal de-a lungul câmpiei până hăt departe.La capătul ei se zăreau acoperişurile şi turlele unui oraş, sclipind ademenitor şi promiţător în lumina ceţoasă a acelei inăbuşitoare zile de vară. Căută cu privirea de-a lungul estacadei o cale de acces, dar aşa ceva nu exista pe orizontala ei deprimantă şi inutilă.”.
Până şi peisajele paradisiace, ca cel din “un copac undeva, cândva” devin prevestitoare de rele. Căci degeaba işi etalează splendorile acest “Babel vegetal”,în care “Îngeri căzuţi, transparenţi şi fragili culegeau fructe, carnea acestor poame de aur împrăştiind împrejur, un parfum tulbure, nedefinit, ameţitor. Flori cu petale multicolore şi pistile de azurit deveneau, instantaneu, fructe mari rotunde şi strălucitoare. Ele nu se rupeau din peţiol, nu cădeau şi nu putrezeau, se volatilizau doar, făcând loc altor asemenea roade. Păsări mari, bizar colorate, izbucneau brusc, în zbor zgomotos, din cuiburi căptuşite cu porfiroblaste, în care cloceau ouă de ametist…” , degeaba toate acestea dacă el aboarbe viaţa din tot ce i se învecinează şi condamnă la pieire tot ceea ce nu ţine de esenţa sa.
Peisajul social este şi el halucinant şi crâncen, iar păienjenişul de trăiri, senzaţii şi atitudini care mobilează individualul dezvăluie o lume de învinşi: Inspirata Tripletă care adună la un loc o proteză de picior cu bocanc de militar, o proteză de braţ şi o perucă masculină, reuşind astfel să se constituie într-un fel de întreg uman, vizionară cum sugerează şi numele său, se adresează gloatei cu îndemnuri măreţe: “…să rămânem unde suntem şi să redăm vieţii câmpia aceasta, să ocrotim sâmburele încă viu, să întemeiem pe tărâmul acesta un nou spatiu vital…”, dar mulţimea nu-şi aude decât propriul glas care o conduce spre autodistrugere.
De regulă, în lucrările lui Ion Iancu Vale, prin confruntarea cu împrejurările, fiinţa umană nu se ridică; aflată într-o permanentă si urâtă transformare, de cele mai multe ori ea nu poate evada decât în propria nebunie.
Policarp Resteu, om normal la începutul povestirii, este înfrânt de “năprasnica fobie” a microbilor, boală care se agravează într-un crescendo chinuitor şi galopant iar secvenţa finală este zguduitoare; bietul om cu minţile rătăcite, ridicat de ambulanţă continuă să se zbată în lupta lui singulară cu murdăria: ” Un timp vecinii putură urmări duba ce se îndepărta şi pe al cărei geam pe jumătate vopsit, se vedea o mână frecându-l de zor cu o cârpă…”
. “la papura verde”, locul unde totul se vinde, în doar câteva pagini, angajata magazinului se transformă dintr-o femeiuşcă simpatică, amabilă si surâzătoare într-o faptură monstruoasă, ca într-un program al absurdului.
. Nesperatul Sfânt, apărut nu se ştie de unde într-o comunitate, este, la început, omenit şi ascultat. El oferă sfaturi şi acceptă recunoştinţă. Cu timpul, începe să pretindă ofrande, devine temut si urât în taină. Dar cei pe care îi păstoreste in forţă nu ştiu să pună capăt situaţiei şi aşteaptă apariţia unui alt sfânt care să îl înfrunte pe acesta şi să i se substituie, pentru că, în viziunea autorului, aproape totul este repetitiv.
În “triplu proces de conştiinţă” câţiva făcători de rele comit o crimă, după care se căiesc cinstit şi se dezic de fapta lor într-atâta încât ajung să fie convinşi că nu ei au făptuit-o, incriminând pentru asta pe singurul personaj pozitiv, care nepervertit fiind, este vulnerabil în faţa răului.
S-ar putea spune ca în creaţia lui Ion Iancu Vale binele este rareori triumfător.
Sunt, desigur, şi luptători în scrierile sale, dar faptul că ei se înverşunează şi nu renunţă fară să se zbată nu îi ajută; dimpotrivă, cu cât forţa pe care o desfăşoară în apărare este mai mare, cu cât ambiţia de a supravieţui se manifestă mai bărbăteşte cu atât căderea lor este mai dramatică. Bărbatul din “urmărirea” pândit de haita de câini, se răstigneşte pur şi simplu pe estacada metalică alunecoasă şi încinsă de soare, deşi înţelege că asta nu poate fi salvarea ci doar o chinuită amânare a previzibilului.
Cel care, “ca un vinovat în copacul existenţei”, urcă necontenit dar nu într-o înălţare voită ci pentru că ramurile pe care le atinge cu piciorul se usucă şi se frâng sub el; parcurge un epuizant drum spre în sus care nu duce nicăieri. Nu este un cuceritor; e un condamnat.
Ars, este un om în contradicţie cu propriul creier pe care-l ţine cu oarecare silă în palmă şi, deşi finalul dialogului-monolog pare să stabilească pacea între cele două entităţi, pentru cititor aceasta este neimportant căci i se induce ideea că omul ar trebui, într-un măreţ gest de frondă, să-şi distrugă creierul practicând actul suicidar ca singură posibilitate de a-şi câştiga independenţa.
În tot acest ambient sumbru având ca dominantă spaima, în această permanentă vânătoare în care fiinţa umană este hăituită de câini, lupi, tigri,năpârci, de întreaga lume animală, de cea a plantelor, de semeni şi de ea însăşi, există puţine momente de împăcare: sunt amintirile poetului din adolescenţă sau din tinereţea sa cutezătoare. Şi rar, se petrece întâlnirea cu iubirea ori cu poezia.”Doar poezia mă mai adastă însă, şi iubirea şi ideea morţii, mistere tulburătoare, obsedante… cu care am mărşăluit întotdeauna, aproape, umăr langă umăr, suflare langă suflare“ scrie autorul în “Versul, dragostea şi moartea”.
Iubirea? “Se pare că omul nu mai poate/ sau a uitat să mai cânte de iubire” afirmă el în “primordialitatea cântecului” dar forţa, tandreţea şi sinceritatea cu care o abordează vin să atenueze gustul amar al cărţii sale şi o luminează. Versuri ca cele din”o anume moarte” mărturisesc pentru profunzimea sentimentului: “Nu, nu o să-mi pară deloc rău,/ dacă o să mori înaintea mea,/ cum nu o să-mi pară rău/ dacă voi muri eu inaintea ta,/ căci moartea nu este decât o eliberare,/ o mare eliberare, aşa cum bine ştii şi tu./ Pot, însă, să te asigur că nu te voi uita niciodată,/ că o să-mi lipseşti mult,/ la nesfârşit o să-mi lipseşti/ că o să te caut asiduu/ în vise, în gând, în aer, în lumină…/ sau ca pe o perlă aheie/,pe fundul marii Egee./Şi, Doamne, ce dor, ce dor o să-mi fie de tine!”
Pentru autor, femeia,”femeia aşteptătoare…vine de undeva de aproape sau de la celălalt/ capăt al lumii ştiute sau neştiute/, intră cu tot bagajul ei sentimntal şi spiritual/ în eul tău, unde işi face culcuş înflorat/( …) te aşteaptă în prag cu ochii vătămaţi de zare,/ plină de dor şi nerăbdare, luminoasă, calină şi blândă…ea te îmbrăţişează vibrând, te ajută să te curăţeşti,/ îţi transferă parfumul ei tulburător/ şi îţi inoculează dorinţa ei de femeie aşteptătoare./ Devine apoi o imensă apă unduitoare/ în care te scufunzi adânc, adânc…”
Cât despre cuvânt, cuvântul lui Vale este, ca şi spiritul său, puternic, sugestiv, vibrant, clar. Textura frazei foloseşte un vocabular de o fabuloasă bogăţie cu termeni pe care limba română părea să-i fi uitat, aşa încât, prin îmbinarea lor să poată fi nuanţată până la cel mai mic detaliu orice stare emoţională. Este acesta cuvântul care trece direct în conştiinţă, se aşează acolo îmbolnăvind-o aproape, contaminând-o cu universul lui ciudat şi sofisticat în care irealul, oniricul, uneori chiar absurdul, ajung să domine realitatea prea ştearsă, prea fadă pentru a putea explicita adâncimea unei parabole. Până şi numele pe care autorul le atribuie personajelor sale ori spaţiilor pe care le imaginează au o vibraţie metaforică, vin să întregească percepţia şi invită la meditaţie: Marea Angoasă, Câmpia Tăcerii, Nelimitata Crevasă, Inspirata Tripletă, Sfântul Nesperat, Ion Lasămăverde, Cir, Ars, Femeia Aşteptătoare, Unul sau Frumoasa Menită.
Volumul “Revelaţii” reuneşte lucrări diferite: proză, poezie, poem, meditaţie, eseu, toate scrise pe parcursul a cam un sfert de veac, concepute în momente diferite ale devenirii literare a scriitorului; Nu pierde totuşi nimic din unitate, căci spiritul autorului său pare să fi rămas neschimbat în faţa vremurilor, a împrejurărilor, a prieteniilor şi duşmăniilor, a morţii. Cum altfel, că doar, aşa cum el însuşi o subliniază în “picătura de sânge a lui Dumnezeu, “Poetul este coloana spiritului fără sfârşit,/ care leagă cerul de pământ”.
Corelând aceasta poziţionare a creatorului de literatură faţă cu existenţa, Ion Iancu Vale, prin tot lanţul de răzvrătiri, acceptări şi condiţionări pe care şi le-a asumat şi continuă să o facă, împlineşte cuvintele mamei sale, rememorate în “versul,dragostea şi moartea”, cuvinte rostite de aceasta cu suferinţa celei care îi cunoştea cel mai bine şi felul şi sufletul şi viaţa, cuvinte definitorii în ceea ce îl priveşte.
“Am cumpărat, mamă, grâuşor, să-ţi fac colivă/ şi batiste, şi lumânări am cumpărat că nu mai ştiu/dacă vii întreg înapoi,/că eşti rău când bei, mândru, nesupus şi poet”.

Lasă un răspuns