«

»

Tudor Ghideanu – Sãrutul prea devreme al veşniciei


Din preaplinul ei, Veşnicia izbucneşte ca o Naştere, ce poate însemna un crâmpei de Timp cât arderea unui vers din Poesia candelei Viaţă.

Arderea aceasta este precum scurtimea urgentă a Primului şi ultimului Sărut, „prin moarte pre moarte călcând” întru Înviere şi viaţă fără de sfârşit!
Căci nu ştiu ce rost ar avea, pe pământ, prea-omenescul sfârşit al Frumuseţii întrerupte, al cântecului interzis, frânt dintr-odată?!
Să auzim de neauzitul, să vedem de nevăzutul, să înţelegem de neînţelesul Tainei acestei triade copile, de nemurire care moare şi învie: Ioana, Irina, Viviana. Toate trei înfloresc odată: Lumina, Pacea, Viaţa.

IOANA BALABAN, îşi urcă Poesis-ul sub luminile Întrebării:
Oare cât?
M-am întrebat cândva,
Oare cât va fi lumină?
Oare cât va fi iubire?
Oare cât luci-vor stele?
Oare cât trăi-vor flori?
Oare cât m-am întrebat?

Dintr-un Aici ca un vechi OLAM (timp fără „înainte” şi „după”) ne spune lucid:
Aici
În această clipă
Vreau să mă lăsaţi în pace.
Timpul cu a lui aripă
Trecea pe deasupra mea
Fără să mă atingă.
Eu stau AICI.
Nesfârşit.
Dacă îmi spuneţi un singur cuvânt
Intru în timpul vostru,
Părăsesc acest Aici nesfârşit
Şi merg mai departe
Pe aripa care trece deocamdată pe
deasupra mea
Fără să mă atingă.
Poate că ajung în viitor
Ceea ce nu-mi va conveni.
Nici mie, nici vouă.

E o deznădejde, e o durere, e o prigoană a timpului şi a morţii? Nu! Este o Bucurie. Aparent, oboseala durerii icneşte într-un ţipăt: „Lăsaţi-mă să trăiesc!”. Dar nu e întrebarea: „Şi de ce-i atât de neagră noaptea?” ci este certitudinea răspunsului: „Pentru că exist!”, „Pentru că trebuie (Sollen) şi vreau (wille) să ştiu!!!

Deci lăsaţi-mi apa albastră,
Iarba verde şi noaptea neagră,
Lăsaţi frunzele să se legene,
Cerbii să pască iarbă care foşneşte,
Lăsaţi să fie frig când ninge,
Lăsaţi-mă să întreb!
Lăsaţi-mă să trăiesc!

Universul de creaţie (poesis) al Poetei nu este fatalitatea unei interogaţii deschise la infinit, ci libertatea „Albastrului din inima mea”, răspunsul interogativ la:
Trei întrebări
Am întrebat cerul
Despre nemărginire,
Marea despre plutire,
Ochii tăi – despre iubire.
Albastrul din inima mea
E oare răspunsul
La cele trei întrebări…?
Ioana nu se preface, ea ştie dinainte, ea nu se teme de răspuns, ea spune: „ce mai faceţi, domnule Adrian Păunescu?… fără jena protocolar pentru că simte ca Poetul Cărţii cărţilor de Poezie, ea repetă: „Cum e? (Ceea ce cred că mi-a spus el)”, ştie că pentru ea:

Nesfârşitul
..îl găsesc în sufletul meu;
şi… de fapt nu e ascuns,
e mai Mare, mai Frumos,
mai Nepătruns!
…Voi dansa în ritmul viitorului
Şi pentru viitor,un ritm care va rămâne
veşnic al viitorului

Ştiinţa şi credinţa Ioanei Balaban nu sunt din categoria celor făgăduite unui Labiş sau Eminescu, că „dacă trăia mai mult, ar fi ajuns un geniu”?! …pentru că geniul nu devine ci „este” (Sein), el este singurul care ştie, vede:

Cum e?
Cum e când tăcerea toată ţi se sprijină pe suflet
Când la flori le uiţi parfumul şi n-ai ce mai aştepta?
Cum e când iţi ştii viaţa numai dragoste şi zâmbet.
Dar acum, cântând iubirea, o găseşti în urm ta?

Cum e? Nu-i aşa că visul nu avea cum să trăiască?
Nu-i aşa că despărţirea a venit oricum, firesc?
Nu-i aşa că niciodată n-am purtat nici unul mască
Şi-am ştiut să spunem lumii (sincer şi frumos)„iubesc”?

Cum e când pricepi că visul este vis şi doar atât.
Dar când ştii că peste zare găseşti alte bucurii?
Cum e când tu simţi că viaţa e făcută doar din lut
Şi când totuşi, arzi de doruri –cum e, spune; oare ştii?

Eminesciană peste tot: în tăcere, în vis, în bucurie, în dor, în nemoarte frumoasă.
Nemaigrăită această Poezie a Ioanei Balaban care nu reproşează nimic nimănui, ea lasă către noi doar:

Cale peste pietrele sufletului (…)
Ele mă dor, sunt în picioarele goale
Dar ele sunt singurul sprijin
sub cerul tău mare (…)
Am să vin în fiecare zi –
Dacă mă chemi –
Bine-nţeles dacă mă chemi!

IRINA BRÂNDUŞA IRIMESCU – sub aceeaşi fatalitate a unei Chemări suspendate, imposibile se face prezentă şi poezia altui Regret. Ea şi-a suit talentul alături de altă mare poetă Ana Blandiana, înţelegând că:
Pentru dragostea mea
mi-ar fi trebuit o melodie
lungă
de moarte înceată.
În jur pământul era ucigător de frumos.
Oamenii mergeau
neclintiţi
mai departe
şi oriunde,
zădarnic sublimi
ca albastrul fantastic
al ochilor mării…

Ca o Brânduşă sihastră, în grădinile de totdeauna ale Văratecului, sub freamătul Firii ( Geme văzduhul…) simţea nedesluşit, demult, că:

Dincolo de mine
Un strop de moarte
mi se strecoară în nervuri albastre,
cu vag ecou de cosmice dezastre
făcând frunzele să spere,
c-un zâmbet ca un abur, de durere…
Treci dincolo de mine
şi de clipă.
N-am timp
să te adun în pripă
din tot ce-ai fost
şi tot ce ştiu că vine.
Eşti dincolo de clipă
şi de mine.

Ca o Veronică, aflată într-o altă metempsihoză:

Daţi-mi răgaz
Daţi-mi răgaz
până la întruparea o mie,
şi am să povestesc ce este
Omul!
Daţi-mi răgaz
până la ultimul cer
şi am să vă spun ce este
Cerul!

Irina-Brânduşa ne transmite „fantomele teilor” „ca o vulpe rănită„ ale ei Postume Labuntur ann, într-un Hai vino!… în argheziene „bocete” sau „fecioare din lună” ale Frumoasei într-o Laudă a bărbatului:

Pentru bărbatul
Te-a admirat secole-ntregi
fără tutun şi fără legi,
bărbat grozav gemând de haos,
iatac, chilie şi pronaos.
Biserică cu sfinţi beţivi
beci cast de idoli primitivi.
Cu barba ta de stele bete
ai desfetit atâtea fete
care-au plecat, râzând năuc
să fete cântecul de cuc.
Ai spart pocalul sub călcâi
şi nimeni nu ţi-a spus rămâi.
Frumos şi mârşav împărat
de clopot nedesferecat,
cum călăreai pe Dumnezeu
cu capul de blesteme greu,
cum te-ntorceai cu nara-n vânt
beat de un nor ori de cuvânt…
Adânc ca moarte unui zeu
frumosul meu, sufletul meu…

sărutul prea devreme al Veciei a întâlnit-o cu năprasnica ştiinţă:
Mor…
e simplu…
El n-o să plângă.
Voi curge…
îmbăiată în sângele meu
voi fi mai întreg!
De asta, pomule,
mor…
Aş fi vrut nişte lucruri prea sus…
Le-a tăiat buza cerului,
gura lui le-a zdrobit…
Vecia mea se termină aici!
Rămân tânără,
Iată!

Nostalgia de viitor a Brânuşei-Irina s-a înălţat în Cântare de etern:

Cânt
pentru toţi cei care au iubit
vreodată
şi care au smucit spumegând
gratiile cerului şi ale pîmântului1
Pentru toţi cei care au dorit
dureros
să fie mai mult decât
o umbră mişcătoare
strivită de miliardele de galaxii!
Pentru voi care sângeraţi ca şi mine
ca să spulberaţi lacătele artei,
pentru voi care mai presus de orice
vreţi să fiţi oameni!

Sărutul prea devreme al Veşniciei!!!

IOANA VIVIANA MICHIU – s-a dorit A fi Acolo, Sus, în punctul fericit, unde poţi temeiuri depline, să urli, să cânţi, sau să plângi:

Acolo, sus, în punctul fericit
„E totuşi un privilegiu să te naşti, să trăieşti cu marea la dreapta, sau la stânga şi în faţa ta sau în spate cu bătrânii Munţi Hercinici care spun: te iubesc – şi altceva?… Spun: te iubesc acolo sus, în punctul fericit!”

Un suflu de polis, de cetate cu „prea multă putoare roşie, alături de noi” solicită, are nevoie de cât de „puţin aer proaspăt” după decepţia întrebării „Pentru ce-am murit?…Pentru ce ne-am jertfit?” , răsună, aproape copil, îndemnul – ce avea să nu mai fie:
Scoateţi cutia Pandorei
Avem nevoie de speranţă
Da, pentru ce?
Pentru ce totul?

Poeta nutrea adesea nostalgia „să fiu altfel”, căutătoare de „comori”, mergând:
..desculţă-n lan de flori
Dorind să iau înţelepciune.

Ea cunoştea, crezând sincer că:

Din punct de vedere al lui

Din punct de vedere al lui
Eu sânt eu
unică şi irepetabilă
Din punctul de vedere al arborilor
Dragostea este
atunci când doi copaci cu aceeaşi rădăcină
atunci când doi copaci au aceeaşi rădăcină

În oceanul de icnet al durerii, poeta la nici 18 ani, vede „privirea (celuilalt – Mamei) pătrunzând în mere (…)

Te văd
Ochii tăi creează muzica tibetană
Acea care încearcă să desăvârşească
Eul pământenilor

Poeta are o vedere de absolut, ea vede:

„cum puritatea ta ucide
Merele şi nuferii visului meu
Veşnica vitamină a sufletului meu
A speranţei mele

Din păcate, totul este ca:

Repetabila legănare
O repetabilă legănare
legănare de ninsoare
legănare de soare
Ai rău de mare de atâta purificare câinoasă
A sosit ora decantărilor
Scoateţi-vă greşelile din fapte
din gesturi şi atitudini

Ea însăşi un Imn dedicat „iubirii pe pământ”, Ioana Viviana Michiu se află „la vârsta când steaua ei poetică se pregăteşte să răsară”. Simţit şi adânc spuse eseistul ieşean de la Cronica, Vasile Constantinescu:
„S-a întâmplat însă un fapt, pe cât de neobişnuit, pe atât de firesc în zona de trăire a poeziei: steaua ce a apus s-a mutat în steaua ce stătea să răsară” – (despre Steaua de întâlnire).
Sufocanta tristeţe a stingerii ia chipul primăverii – nebunie din:

Mă despart prea curând
Dacă asemănarea
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Însemnă că-n dragoste am ars
Atunci e-aproape primăvară.

Primăvara începe din nou; o nouă nebunie se-adaugă celei vechi:

Precum căuşul palmei
Scapă stropii într-un lac de munte
Înfiorând unda-i pură
Înainte de a-mi stinge setea
De tine mă despart prea curând…

Aidoma celor 3 copile, ce astăzi nu mai sunt, văd icoana lui Andrei Rubliov cu Sfânta Trinitate, la o Masă de taină în care suntem Împreună (Mit-Sein).

Prof.univ.dr. TUDOR GHIDEANU

 

Lasă un răspuns