«

»

Ioana Viviana Michiu – versuri

Ioana Viviana MichiuVântul de la răsărit

Un vânt blond
Mi-a pătruns în suflet
şi mi l-a răscolit
Un vânt blond
Mi-a desfăcut cutia Pandorei
Şi m-a eliberat de tot egoismul şi
neîncrederea în mine
Un vânt blond s-a dizolvat
în eul meu,
trăieşte una cu mine
Un vânt blond s-a identificat cu mine
Şi este una cu mine,
Şi sunt una cu el,
Străbătând împreună gropi Mariane
şi atingând Evereste.
Şi ochii fericirii mi se nasc
În răsăritul ochilor lui de soare
Iar fiinţa-mi devine trestie sub
aripa mângâietoare a adierii
braţelor de zefir.

Ci iarna se scutură precum un fir
de nu-mă-uita şi tace

Iar muzica sferelor tibetane tace şi ea…

*

Azi

Sunt un ghem de nelinişti şi îndoieli
îndesate toate la cap
Aş vrea să trântesc o uşă peste ele şi s-o închid
Măcar pentru puţin timp s-o închid
Dar ele vor rămâne îndărătul ei, ar şuşoti şi ar
încerca să comploteze singure împotriva
liniştii mele
Mi-ar ţine discursuri împănate cu sosuri
de experienţe şi împănate cu exemple
Mă cred atât de isteaţă încât mă şi văd ospătăriţă
la Intercontinentalul profesiei mele
Azi…şi nu îndrăznesc
De ce să mă şuşotească pe la spate
Am socotit întotdeauna că trebuie să crezi că
poţi fi un întemeietor ca să realizezi ceva
Am militat întotdeauna
împotriva sentimentului de cobai
pe care-l au unii copii manevraţi de părinţi, de stăpâni,
de cobai pe care-l au unii
actuali…cineva şi…altcineva,
reprezentând altceva pentru noi
Am urât întotdeauna pe aproapele meu, cobaiul meu.
M- am urât întotdeauna pe mine.
Cobaiul unor situaţii spinoase aşa cum am urât întotdeauna
pe părinţii
care-şi fac cobai din proprii copii
pe conducătorii
care-şi fac cobai din propriul popor
pe semenii
care-şi fac cobai din proprii semeni
pe eul meu
cobai al istoriei.
O să militez întotdeauna împotriva tuturor
celor care vor să ne transforme în cobai
ai unei epoci de sacrificiu.

*

Cutia pandorei

Ochii ei înoată în două lacuri de stele
Pentru ce-am murit? Pentru ce ne-am jertfit?
Se-ntreabă plini de suferinţă,
Pentru ce nu trăim?
Ochii ei sunt trişti,
fiindcă plutesc în amărăciune
Ochii ei sunt săraţi
fiindcă lumina lor se scufundă
într-o
mare de dureri.
O mare cu atât mai pustie cu cât durerile sânt
mai adânci.
Pentru ce ne-am jertfit? Ca să murim din nou?
Să murim cu încetul, sufocaţi de prea multă
putoare roşie
alături de noi –
prea puţin aer proaspăt.
Era oare mai bine să fi trăit morţi
Decât să fim îngropaţi de vii?
Ochii ei, două nave în derută,
Caută cu privirea spre ceilalţi. Şi nu vede
decât orbite negre, golite
Iar gura lor
mestecă gumă şi cuvinte secetoase.
Ochii ei, luminări într-o conştiinţă neliniştită
Lucesc himeric, alergând printre alte lumini
ce se zbat
şi se foiesc neliniştite, căutându-se unele
pe altele.
Scoateţi cutia Pandorei
Aveam nevoie de speranţă.
Da, pentru ce?
Pentru ce totul?

*

Mamei

Uitasem să-i păstrez mamei
Un loc în suflet
Târziu, când el s-a îndepărtat,
Devenind un cristal opac şi indiferent!
Când copiii au plecat, preschimbându-se
în albatroşi
Şi mi-au luat fiecare o bucată de suflet,
o bucată din inimă
sau de orice altceva vital fiinţei mele,
lăsându-mi doar amintirile.
Şi fiinţa îmi rămăsese o mare moartă:
Ştiam singură, singură, numai singură –
Din disperare am aruncat nişte seminţe de grâu
în marea sufletului,
Speram să încolţească ceva din sentimentele
moarte
Şi-a răsărit, plutind biruitoare pita sufletului
mamei
Fusese întotdeauna acolo…
Domnise neştiută peste sufletul meu sfâşiat
Undeva, în adânc, am simţit ceva ca o apăsare –
Pulsa într-un ritm aproape constant
Şi-am aşteptat!
Dar n-a ieşit nimic la suprafaţă.

*

Căutătoare de comori

Căutătoare de comori
Şi universuri opaline
Mergeam desculţă-n lan de flori
Dorind să iau înţelepciune.

Pământul mă trăgea în jos
Dar eu priveam setos la stele
Simţeam în mine-un tainic dor
Să înţeleg ce-i scris în ele.

Misterul lor de nepătruns
Gravat în palmă îmi era
Desenul bolţii cel de sus
Viaţa mi-o influenţa

*

Să fiu altfel

Aş vrea să încap într-o glastră
Să-mi răscolesc gândurile
Să mi le spăl
de negrul îndoielii
Spălarea gândurilor e socotită
o treabă monstruoasă
pentru om.
Şi atunci, e oare igienic
pentru propriul spirit
să fii prăfuit
de gânduri apăsătoare?
Oare n-ar fi mai bine
să ne fabricăm
o memorie
gata prespălată precum blugii?
Să fim sferici, opaci, şi indiferenţi
Şi să scăpăm docili
o pre …prespălare zilnică
Oare ar fi uman
Să fim înguşti şi unidirecţionali –
Oare ar fi mai rentabili
pentru noi
Să fim altfel?

*

Din punct de vedere al lui

Unii
în loc de inimă au o uşă care se bălăngănea
într-o parte şi-ntr-alta
Alţii; o fermecătoare scoică goală sau
Steaua Sudului

Unii
îşi ţin sufletul într-o celulă-eschimos închisă ermetic
şi deseori riscă să se sufoce
Altora
celula le ţine loc de suflet

Unii
au în loc de sentimente un spaţiu viran
populată doar cu pietre şi nisip
Alţii nişte trandafiri sârmoşi
Alţii o pită caldă sau o mare verde
Unii păstrează acolo chiar zâmbetul mamei

Din punct de vedere al lui
Eu sânt eu
unică şi irepetabilă
Din punctul de vedere al arborilor
Dragostea este
atunci când doi copaci cu aceeaşi rădăcină
atunci când doi copaci au aceeaşi rădăcină
o, şi cât de mult aş vrea să fiu copac
Să dăruiesc lumii ceva din mine
Să-mi odihnesc iarna toate dorurile şi pasiunile
care să germineze adânc în coaja ocrotitoare
de viscol.

*

Noi am rupt lacătele

Corabia o simt cum pârâie
Unii marinari
sânt plecaţi după cântecul sirenelor
Unii marinari sunt legaţi de cârmă
Cum?! Atât de aproape de cârmă
şi fără putinţă de a o manevra?!
mă veţi întreba;
Cârcei roşii ţopăie pe punte
printre cutiile
cu cobaii unei experienţe unice:
Cutiile sunt acoperite cu pături

Noi am rupt lacătele şi am sfâşiat stofa roşie
Am sfâşiat-o, dar n-am aruncat-o peste bord.
Şi ce folos dacă cobaii umblă bezmetici
de la pupa la prova, de la babord la tribord,
Marinarii au mâinile umflate de frânghiile
captivităţii

Şi, pe deasupra,
mai sânt şi păziţi
de vechile Crede colorate
colorate în roşu, verde, mov, maro
colorate în
curcubeu de culori, de gânduri, de sentimente
şi acţiuni
Colorate-n curcubeu de curcubeu.
Şi totuşi…
Sub pelerinele lor pestriţe
Se desluşeşte
ceva mai puternic decât roşul:
culoarea puterii şi a banalului.

*

De mii de ani

De mii de ani şi pân’acum
Omenirea-i un trup bolnav
Mâncat fără-ncetare
De ură, patimi şi nevoi
De mii de ani şi până acum
Dar fiecare are-n sine – un Crist
Care-l îndeamnă să nu mintă,
Să nu dea înapoi, să nu simtă
Că totul va fi bine dacă uită
Că-i doar un mecanism ce-nvârte
Roata istoriei neîndurătoare,
Că-i doar un vierme târâtor
Într-un deşert de idealuri

*

Repetabilă legănare

Picuri de rouă
din slava Tatălui
coboară pe pământ
sub formă de lacrimi
inundând oraşul
inundându-ne privirea
se-aşterne hubloul durerii
între noi şi ceilalţi,
între ceilalţi şi ceilalţi…
O repetabilă legănare
legănare de ninsoare
legănare de soare
Ai rău de mare de atâta purificare câinoasă
A sosit ora decantărilor
Scoateţi-vă greşelile din fapte
din gesturi şi atitudini
de sub frunţi bombate, frustrate sau surâzătoare
hai, aruncaţi-le pe apa sâmbetei.

*

Picătură chinezească

O lume a disperării
Profundă şi mută
Îşi poartă neşansa
Tot timpul în burtă;
Avortoni
Eşuaţi la mal
Îşi cântă disperarea
Într-un vers ideal –
Erou decembrist
Golan autentic
Post-comunist.
Tânăr palid
În neocomunism
Florile sunt sânge
Genele sânt ace
De cusut durerea
Care supurează
Trăim o zodie a Cancerului
În plină iarnă!
Ce absurd…
Secunda se zbate
O simt fluturându-mi pe creier
Clepsidra rânjeşte larg
E goală
S- a scurs o picătură chinezească
Scrâşnim a nisip autohton
Şi apoi, şi apoi?…
A nins sânge.
Acum ninge noroi!

*

De tineri ce eram

Căutăm drumul care să ne întoarcă frumoşi
frumoşi de atâta iubire,
cu ochii mocnind de dogoare fericirii
împlinite
şi mâini încrustate perechi
pentru veşnicie, mâini-perechi.

De tineri ce eram,
Cerul l-am fi prins de un colţ
Ca să-l scuturăm,
Şi-am fi stat privind în sus
Cum văzduhul ne anină
Sori şi stele în păr.
Mă năpădeşte primăvara cu toată minunea ei,
Îmi vine să zvârl după tine, codano.
Floare urâtă şi-a scuturat petala
Să cânt; cântecul e şi el o floare sonoră,
Albă sau roză, după culoare inimii;
lumina ei nu se stinge vreodată;
– Florile. Florile ?
Au mai rămas cât să poarte
fiecare om o floare în sine –
lângă inimă, mai aproape.
Şi peste luni şi ani de zile-şir
ca pulberea de stele din calea robilor
de demult
lumina lor va aminti
culoarea primăverii şi-adolescenţa mea
Bucuria vieţii până şi-n muguri se ascunde
pretutindeni: în noi şi în afară
e ca un cântec uriaş, întins peste ţară,
e ca un cântec.

*

Te văd

Îţi văd privirea pătrunzând în mere
Iar merele digerate de sucul
Gastric al esteticii.
Ochii tăi creează muzica tibetană
Aceea ce încearcă să desăvârşească
Eul pământenilor.
Văd cum puritatea ta ucide
Merele şi nuferii visului meu,
Veşnica vitamină a sufletului meu,
A speranţei mele.
Te văd fericită datorită pruncilor luminii
Viaţa lor este veşnică.
Fericirea ta, gramatica sentimentelor
Tale, sânt văzute de un estetician
Fără de văz,
Încearcă să vezi… şi tu!

*

Stea de întâlnire

Stăm faţă-n faţă două stele;
una de ceruri, alta de pământ.
Ne-am oprit
la jumătatea drumului,
Stăm suspendaţi între cer şi pământ
Şi ne temem să respirăm
ca să umplem
vidul
subţire.
Între noi străluceşte ascunsă
o stea
a noastră
Suntem două fuioare de fum albăstrui
Ce se plimbă aiurea
căutând prin spaţii
„Luceafărul de dimineaţă”
Stea de-ntâlnire dintre noapte şi zi,
dintre
mine şi tine,
dintre
tine şi mine –
Dar oare dorim cu adevărat
să ajungem
La astrul mult visat?

*

Vreau să fiu iarnă

Aş vrea să fiu iarnă,
Să acopăr cu o manta dalbă
Noroiul lunii adunat în salbă.
Aş vrea să fiu iarnă,
Să îngrop
Într-un morman de zăpadă fecioară
Ura şi crima ce-au domnit 45 de ani.
Aş vrea să fiu iarnă
Să fiu o iarnă cu viscol,
Un viscol ce dărâmă
Tronul unei minciuni barbare şi groteşti
Al unei minciuni
Care încă ne rânjeşte serafic
Din ziare feseniste şi televizoare,
Dar timpul minciunii a început să se împuţineze
Iar gura, altădată aurită,
A început să se impută.
Iar dinţii care altădată omorau
Cu o ferocitate pură, atâtea conştiinţe
Au început să cadă: Au!
Strigă plângând, ferocii
Ce nu mai pot devora
Decât conştiinţe de caramea.
Dar clepsidra, ce nu e miloasă
Nici cu genii, nici cu mişei
Arată lumii faţa ei stoarsă
Şi de minciună, şi de lingăi.
Şi pentru asta
Şi pentru multe altele
Care au fost
Şi care au să vină,
Vreau să fiu iarnă!
Să fiu o lumină
Pentru ce a fost şi ce o să vină
Iar acest veac
Ce se târăşte, cătând un leac.

*

Mă despart prea curând

Dacă asemănarea
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Înseamnă că-n dragoste am ars,
Atunci e-aproape primăvară.

Primăvara începe din nou;
o nouă nebunie
se-adaugă celei vechi.

Precum căuşul palmei
Scapă stropii într-un lac de munte
Înfiorând unda pură,
Înainte de a-mi stinge setea,
De tine mă despart prea curând…

Lasă un răspuns