«

»

Ioan Miclău – versuri

Ovidius

O lume nouă apăsa,
Păgânatatea veche,
Şi-un semn creştin se-ntrevedea,
Cum la zenit răsare-o stea,
Drept zorilor pereche!

*
Se prăbuşeau toţi zeii mari,
Tot Panteonul din Olimp,
Când omul a-nţeles chemarea cea de sus,
De unde Duhul ne-a trimis pe Fiul Său IIsus,
Să stim şi noi cine suntem,
Şi viaţa de-unde o avem,
Chemaţi suntem, deschis şi deopotrivă,
Nu prin „fereştri” sau cu „perdea îichisă”.
E Duhul viu, atotcuprinzător,
Iar omul modelat de sfântul Creator!
*
Iisus e Orizont,
Secantă între doua lumi –
O lume veche ce cădea,
Iar una ce abia năştea,
Cu zorii ei cei buni!

Uimit, Ovidius luă,
Pe Jupiter de coarne,
Căci prea trăgea zeul la rele,
Când nimfele le transforma-n viţele,
Iar Juno rătăcea-mprejur,
În braţe-avândul pe Mercur,
El ţâţa mamei o scăpă,
De laptele se răsfiră,
Fiind pe cer, azi, Calea Laptelui!
*
E crestinismul o zidire de bunul Dumnezeu,
Şi-l simt cum se aşează pe-ntreg sufletul meu!

 

 

LACRIMA

E lacrima rod al simţirii,
E sângele alb al iubirii,
Izvorul în creier îl are –
Ştia-i asta, tu, suflete oare?
Ştia-i că ea cade ca focul,
Şi-n inima mare îşi sapă doar locul,
Cum sapă lumina in aştrii,
Secătuind o lumină din ochii albaştri?
Dar e şi rod al simţirii ferice,
În inima vie iubiri să ridice,
Tot lacrima vine cu izul ei bun;
Depinde ce-n creier oameni-şi pun!

 

 

 

Ioan Miclau Gepianul

Lasă un răspuns