«

»

„Părintele Iustin Pârvu: o misiune creştină şi românească”


«În chilia mică a părintelui Iustin par a se întâlni toate drumurile din România. E o intersecţie de duh şi speranţă. Aici se întâlnesc toate colburile şi toate disperările şi toate încercările. Oamenii aduc bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe iar în chilie, pe un colţ de pat sau stând în genunchi, lasă toată oboseala ca alpiniştii care după ce au atins vârful se relaxează pentru că ştiu că urmează mult mai lesnicioasa coborâre. Povestea o credinioasă care venise aici, cu ceva ani în urmă, să se descarce de aproape “eterna” poveste a bărbatului beţiv din casă, destul de prezent în societatea noastră. A început să detalieze părintelui povestea soţului ei care îşi neglija copiii, părinţii, i-a spus până unde a mers degradarea acestuia şi umilinţa celor din jur, şi-a exprimat neputinţa, disperarea. Părintele părea rupt de realitatea imediată, părea rupt şi de povestea bietei femei, spunea doar din când în când: “Da, măi…! Da, măi…!”. Când a terminat femeia de povestit, după ce şi-a deşertat păsul, părintele a coborât parcă dintr-un coşmar în care lucrurile nu păreau să fie deloc cum trebuie, în care fusese prins prin mărturisire şi i-a spus: “Adă-l la o slujbă, numai rugăciunea mai poate face ceva acolo unde a prins răul lumii atât de adânc…”. La scurtă vreme, după ce bărbatul a intrat în biserică, aşa cum îi spusese părintele femeii, lucrurile s-au rezolvat spectaculos. Bărbatul a renunţat la alcool şi nu oricum, ci chiar ajungând să-i înveţe el pe alţii ce înseamnă această devastare a sufletului, minţii şi harului care este beţia, înscriindu-se la asociaţia “Alcoolicii anonimi”. L-am întrebat, de altfel, pe părintele Iustin, dacă omul poate fi judecat prin lume şi dacă lumea poate fi judecată prin fiecare om în parte. Mi-a răspuns părintele: – În cădere omul îi poate trage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. De căderea celui din preajmă ne facem vinovaţi şi noi, fără discuţie. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubeşti pe Dumnezeu, dacă nu-l iubeşti pe aproapele tău. De răul din lume suntem vinovaţi fiecare, dacă tratăm cu indiferenţă ce i se întâmplă vecinului, fratelui, prietenului, soţului, părintelui, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mâna cineva, degeaba aşteptăm ajutorul lui Dumnezeu. Spune Sfântul Evanghelist Ioan (4:7-21): “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit in iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său”. Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: “Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. “M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul. “Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou…! Clipa finală trebuie să te găsească fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”. Păcatele sunt diverse, fiecare e greu în felul său, nu există păcate uşoare. Dacă ar fi, însă, să găsim un numitor comun al păcatelor, o sursă a răului care otrăveşte de milenii fiinţa umană, acesta nu poate fi decât în lipsa de măsură a acaparării, a agonisirii, totul ţine de tendinţa de a intra cu gândul, cu vorba, cu fapta în teritoriul celuilalt. Înainte de a învăţa lecţia iubirii celuilalt, omul a învăţat lecţia umilirii celuilalt, a asupririi. Dacă nu-l poţi domina pe cel din preajmă prin intensitatea iubirii, atunci vrei să o faci prin forţă, prin bogăţie materială, prin cantitate…! Nesfârşitul raiului a fost convertit în mărunţişul avuţiei perisabile, pe care nu o domini, care te domină. Un basm găsit în “Povestea lumii de demult…”, cules de Tudor Pamfilie, e relevant în acest sens. Cică după ce i-a gonit din rai pe Adam şi Eva, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de aceştia văzându-i cât se chinuie. De aceea le-a dat meşteşugul de a face pământul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai mult de o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar într-o zi, pe când Eva era însărcinată cu primul copil, Cain, vine diavolul la ei şi zice: „- Voi mai aveţi grâu? – Doar pentru câteva săptămâni…! – Ei, dar de ce nu araţi mai mult, căci o să aveţi copii?”. Cei doi au căzut pe gânduri. Eva găseşte sfatul chibzuit, aşa că îl convinge, încă o dată, pe Adam să încalce porunca lui Dumnezeu. Adam se apucă şi ară un ogor întreg, seamănă însutit. Dumnezeu vede, pustieşte lanul şi spune: „Tu, omule nesăţios… De azi înainte poţi ara cât îţi place, şi eu îţi voi da iarăşi cât îmi va plăcea mie. Voi robi să fiţi nesăbuinţei voastre…!”.

Notă. Cartea de faţă adună, în cea mai mare parte, dialogul realizat cu părintele Iustin Pârvu în perioada 2005-2007 şi care a fost publicat, secvenţial, în alte două cărţi: „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi cîştigate” şi „Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire”. Aşezarea integrală a dialogului, într-o coerenţă tematică şi de idei, plecînd de la biografie şi ajungând pînă la „previziunile” părintelui Iustin Pârvu în ceea ce priveşte evoluţia societăţii noastre, am considerat-o necesară, ca o oglindă în care se reflectă sporadic, dar exemplar, personalitatea unei valori credibile a ortodoxiei contemporane. Istoria unui secol şi credinţa au fost trăite şi simţite „la prima mână” de părintele Iustin Pârvu, de asta mărturiile pe care le lasă, în dialogul nostru, sunt probe pentru „patericul” atât de necesar confirmării şi afirmării Bisericii în vremurile din urmă, nealese, schismatice. Dialogurile au fost realizate în nopţile de luni, în două perioade din 2005 şi 2006, (ianuarie-aprilie 2005; septembrie 2005-noiembrie 2006) cu multe reveniri ulterioare pentru definitivarea întrebărilor şi răspunsurilor, pentru nuanţarea multor lucruri spuse sau sugerate. Unele teme, cum ar fi iubirea, moartea, păcatul, alcoolismul, invidia, mândria ş.a. apar de mai multe ori în dialogul nostru, ele au revenit în discuţie de la o întâlnire la alta, de fiecare dată baza de pornire fiind, însă, provocată de alte conjuncturi, de alte situaţii. Cartea va apărea în aceste zile la Editura Doxologia, Iaşi.

Adrian Alui Gheorghe 

Lasă un răspuns