«

»

Constantin Enianu – Artă şi victime: Joseph Mallord William Turner

La Expoziţia anuală a Academiei Regale din Londra, în mai 1840, toată lumea era în consens cu prezentarea unui tablou: „Îngenuncherea legii“ de Edward Lancier, unde în rolul învăţatului judecător e reprezentat un pudel. Criticii au căzut de acord: tabloul e perfect, executat cu gust şi rafinament. În aceeaşi expoziţie putea fi văzut şi tabloul „Corabie cu sclavi“, de Joseph Mallord William Turner, în privinţa căruia criticii au fost unanim de acord că era un dezastru. Cum se face că posteritatea îl consideră o capodoperă, iar criticii de atunci, un accident coloristic prelins pe o pânză ? Pictorul a redat o scenă îngrozitoare cu sclavi ucişi cu cruzime de corăbii şi apoi aruncaţi în mare. De ce un tablou care ar fi trebuit să emoţioneze a fost descris drept o absurditate detestabilă ? Toţi iubitorii de artă credeau că-l cunosc pe Turner, fiindcă el părea la fel de „englez“ ca şi o ceaşcă de ceai la un five-o’clock, el fiind şi preferatul galeriei naţionale. Dar, iată că exista şi un Turner, care nu a fost cunoscut: pictorul haosului, al tulburării şi al apocalipsei, autorul unor tablouri dezlănţuite şi ambigue, pe care un critic de atunci le-a numit generic „o pictură a nimicului“. Acesta se putea identifica cu extremele unui poet în pragul nebuniei. Dar, posteritatea fiind dreaptă, consideră că Turner trebuie cunoscut şi preţuit pentru călătoria sa vizionar-creatoare.
Cu 40 de ani înainte de fiasco-ul tabloului „Corabie cu sclavi“, tânărul Turner, fiul unui bărbier, era numit deja viitorul mare pictor englez. Penelul lui arunca o pulbere magică peste peisajele britanice, din care au apărut tablourile sale de o calitate inestimabilă. „Anglia ducea o luptă crâncenă împotriva Franţei şi nimeni nu recrease mai clar romantismul Albionului. La doar 26 de ani, Turner devenise deja membru al Academiei Regale. Acum trebuia să picteze un tablou, în cinstea admiterii lui. Şi a pictat ceva şocant: Castelul Dolbardern, din Snowdonia, aparţinând unui prinţ medieval, Owen Gough, care murise atunci. Castelul era de fapt o adunătură de pietre pe un deal. Dar Turner amplifică melodrama, pune în evidenţă fundalul dezolant şi transformă castelul în personificarea viteazului prinţ însuşi. Un simbol tragic al libertăţii încătuşate, iar, presupunând că oamenii nu înţelegeau sensul mesajului pictural, i s-a adăugat de către autor şi un fel de poem: «Cumplită e tăcerea pustiirii acolo unde natura îşi înalţă munţii către singurătatea cerului impunător. Acolo, Owen cel închis de mult, tânjea şi mâinile-şi frângea în dor de libertate».”(Simon Shama, „Puterea Artei”)(*). Turner voia să creeze atmosferă, nu doar să descrie, întrucât pentru el, Anglia reprezenta o parte biologică, ceva instinctual, un amestec de apă, aer şi lumină. Un amestec elementar, eroic, legendar. Tabloul i-a asigurat prestigiul în cadrul Academiei. Dar el ar fi trebuit să prevină lumea că nu se mulţumea doar să delecteze. Turner şi-ar fi putut asigura uşor o existenţă decentă, mulţumindu-i pe alţii. Dar în imaginaţia lui bogată, fierbea deja ceva măreţ şi sângeros. Însă, mai întâi, trebuia să-şi asigure subzistenţa. Nu era pregătit să creeze tablouri obscure. Se bucura doar să fie J.M.W. Turner, membru al academiei. Aşadar, curg tablourile simultan cu banii. Apoi, cumpără o casă în Londra şi tablouri, pentru el şi tatăl său, pe care îl transformă fără jenă într-un fel de „sclav“. Tatăl lui îi pregăteşte pânzele, are grijă de galerie, se ocupă de grădină şi se bucură de faima şi averea fiului său. Convenţiile de familie însă nu înseamnă prea mult pentru Turner. Acasă la el nu există o doamnă Turner, considrând că arta şi căsătoria nu au loc împreună. Aşa că îşi ca amantă pe Sarah Damby, văduva unui prieten, cu care face şi doi copii. În taină, Sarah e şi muza imaginaţiei sale erotice, desenele lui etalând şi cât aprecia sexul. Abia când testamentul lui a fost făcut public, lumea a aflat de Sarah Danby şi de copii, latura erotică rămânând ascunsă pe tot timpul vieţii sale.

Joseph Mallord William Turner 041

Joseph Mallord William Turner 041 (Photo credit: Wikipedia)

„Turner a decis să-şi trăiască viaţa înconjurat de fantasme ascunse, iar când se plimba pe malul Tamisei, se lăsa pradă unei alte fantezii: că trăia într-o ţară din care sărăcia, foametea şi nenorocirile dispăruseră. Tamisa era locul unde romantismul Angliei i se revela, liric şi intens. Un loc de o seninătate aproape narcotică. Acesta e Turner care caută plăcerea şi vrea să fie pe gustul publicului. S-ar fi putut muţumi cu această lume de vis, măgulind orgoliul Angliei din vremea regenţei. Dar tocmai când se plimba prin acest paradis, pictorul şi-a dat seama că trebuie să fie evidenţiat şi faptul că există şi o Anglie aflată în suferinţă. Aşa că, ceva din el voia să reprezinte această Anglie. Asta se întâmpla la începutul secolului XIX, cei mai zbuciumaţi ani din istoria Angliei moderne, când ţara de vis şi cea din realitate erau mai departe ca oricând.”(*). Regatul englez era prezentat ca model de ordine şi stabilitate. În realitate, era afectat de şomaj în masă, de foamete şi furie, de maşini distruse la sate şi la oraşe. Războaiele lui Napoleon continuau mereu. Erau vremuri tulburi, radicale. Astfel, Turner înfăţişează pe pânze o Anglie sălbatică, fară ceai şi picnic, cu drumuri noroioase. Privitorul lor le percepe fără nici un sentiment. Se văd lucrurile aşa cum sunt. De ce a pictat Turner aşa ceva ? Fiindcă în Yorkshire s-a împrietenit cu cineva care îi va schimba concepţia, Walter Faukes. Viziunea acestuia despre Anglia nu e tocmai una roz, iar el nu este tocmai un gentilom de la ţară obişnuit. E activist politic, rămăşiţă a vechii guvernări Tory. Iar cauza pentru care militează el e cruciada epocii: interzicerea comerţului cu sclavi. Furia lui Fawkes pătrunde în imaginaţia lui Turner. „Într-o zi din anul 1810, Turner a plecat la plimbare cu fiul lui Fawkes pe dealurile din Yorkshire. În timp ce se plimbau, i-a prins furtuna. Amândoi s-au oprit să facă schiţe, iar Turner i-a spus băiatului că peste doi ani va vedea tabloul şi se va numi «Hannibal traversând Alpii». O furtună de vară în Yorkshire devine, aşadar, un adevărat cataclism în Alpi. O furtună de zăpadă, sub un soare lucind bolnăvicios. Armata lui Hannibal e victima, silită să treacă prin Alpi. Soldaţii sunt atacaţi de munteni înfiorători, iar o adevărată tornadă domină totul, ca o pasăre de pradă uriaşă. Turner reuşeşte ceva extraordinar. Nu reprezintă doar un tablou, ci un eveniment la scară cosmică. Tabloul e foarte popular. Multă lume e interesată să-l vadă.”(*). Totuşi, lumea apreciază pictura nu pentru că reprezentă o scenă antică, ci fiindcă e şi un tablou modern, redând o scenă contemporană a unui alt invadator care a traversat Alpii, căutând gloria: Napoleon Bonaparte. „Turner îl reduce pe acesta la dimensiunile unui personaj minuscul, aflat în fundalul picturii şi semănând mai mult a gândac decât a elefant. Dar Turner este şi pesimist. Deşi vrea ca Napoleon să fie învins, reprezintă în mod neaşteptat bătălia de la Waterloo. În 1817, pictează el armata victorioasă de la Wellington, în elegantele sale uniforme stacojii ? Nu, Turner ne oferă un covor «întunecat» de cadavre, printre care soţiile, iubitele şi copiii îi caută pe cei dragi. O reprezentare de iad. În loc să-l glorifice pe victoriosul duce, el pare să ilustreze cunoscutul dicton «o bătălie câştigată e aproape la fel de rea ca şi una pierdut㻓(*). Refuzul lui Turner de a bate toba patriotismului l-a costat sprijinul protectorilor. Dar tabloul a marcat începutul unei arte britanice care descrie suferinţele victimelor.Turner însă ştia totul despre viaţa oamenilor de rând. Nu era gentilom. Se născuse pe străzile insalubre de lângă Covent Garden. Aici întâlnea tot timpul oameni care trăiau în mizerie. Totuşi acesta nu i-a făcut niciun tablou „manifest revoluţionar“. Tablourile lui sunt mult mai mult, mult mai neliniştitoare de atât. Ele ilustrează adevărul tragic al neputinţei oamenilor de rând în faţa atrocităţilor şi dezastrelor. Asemenea oameni sunt mereu în pragul nenorocirii, iar cineva din viaţa lui îl şi depăşise: mama lui. „Mary Turner devenise o harpie furibundă. Înnebunise, poate, în urma morţii surorii mai mici a lui Turner. În 1880, ea a fost închisă în azilul de la Bedlam, dispărând din viaţa pictorului şi murind după patru ani, uitată de toţi. Dar dacă Turner a părăsit-o, e posibil să fi fost urmărit de imaginea ei ? Furia lui Mary a devenit tunetul întunecat şi aurul fierbinte al cerurilor lui Turner ? Un lucru e clar: un simţ tragic al fragilităţii existenţei umane îi încarcă toate capodoperele. Personajele care îi populează tablourile istorice sunt deseori «nevertebrate», marionete răsucite de forţa destinului. Aceste personaje erau un manifest clar pentru cineva educat în spirit academic. Însă deşi era membru în Academia Regală de aproape 20 de ani, Turner se dovedea cel ciudat, în lumea sigură a artei britanice. Şi nu doar subiectele pictate îi atrag critici, ci felul în care pictează. Se poate spune, de exemplu, că abstracţiunile sale amintesc de haosul primordial. Ce să se aştepte de la micul parvenit, cu accent de sărac şi casă de bogătaş ? Turner are ceva necioplit, o anume «aromă» socială.”(*).

Joseph Mallord William Turner 052

Joseph Mallord William Turner 052 (Photo credit: Wikipedia)

Se spune că atunci când Turner a vizitat Franţa, pictorul Delacroix a fost surprins că el arată ca un ţăran cu mâinile nespălate. Dar pictorul nu era murdar din cauza mizeriei, ci a vopselelor. Şi, surprinzător, îşi expunea mâinile cu mândrie profesională. În aceeaşi idee, când un tânăr gentilom care voia să devină pictor i-a cerut părerea, Turner i-a apucat mâinile albe, delicate, spunându-i: „Nu eşti artist.“ Turner îşi folosea toate degetele pentru a crea. Avea o unghie pe care o lăsa intenţionat netăiată pentru a putea tăia suprafaţa vopsită. El nu mângâia pânza, ci o apăsa şi o măcina, scuipa în vopsea şi o scutura bine. Această frământare euforică a vopselelor li se părea criticilor atât de revoltătoare. Unul dintre ei chiar s-a plâns că urmăreşte mereu să fie nemaipomenit.
Turner nu era interesat de ce devenea Anglia: un imperiu al realităţii comerciale şi prozaice. Era evident că avea nevoie de mult mai mult: de un loc unde imaginaţia să zboare în voie. Şi exista un loc unde se impunea să nu fii tradiţional şi serios: Veneţia. Timp de 20 de ani, Turner şi-a făcut din acest oraş fratele-geamăn. Aici era fermecat. Din câteva linii, a reuşit să surprindă toate strălucirile acestui loc. Din nou criticii l-au acuzat: peisajele sale nu sunt recognoscibile. Dar în acest oraş, unde totul era fluid şi alunecos, această nerecunoaştere a obiectelor cronospaţiale devenea element de glorie. Turner ar fi putut fi liniştit de Veneţia, ar fi putut deveni creator de nesfârşite imagini senzuale. Dar frumuseţea ei statică l-a făcut să se gândească la altceva. „Turner privea Veneţia şi vedea chipul morţii. Aproape toată viaţa sa, pictorul fusese sănătos tun. Acum e bolnav, slăbeşte şi suferă, simte pe propria piele străvechiul ciclu al vieţii şi al morţii. Propria sa mortalitate îl devorează, iar tatăl său indispensabil nu mai este în viaţă, nici prietenul Fawkes. Din coşmarurile bolii lui se naşte o grozăvie biblică: un cal alb, care aleargă şi aduce infernul. Turner pictează ieşirea din acest coşmar. El nu cedează uşor, precum un romantic măcinat de tuberculoză. Maestrul îşi adună energiile, punându-şi obsesiile la lucru: transformă ciclurile vieţii şi morţii, suferinţa şi mântuirea, tema celei mai importante perioade a lui.”(*).
Turner se apropie de bătrâneţe, iar când vede valurile care lovesc coasta, în Kent, simte ritmurile distrugerii şi creaţiunii. Poate că plaja Margante nu pare locul ideal de meditaţie asupra destinului. Dar pentru Turner, era mai mult decât un mal unde vii ca să iei aer. Marea nu mai e numai purtătoare de putere şi avere, ci e scena unde se joacă spectacolul istoriei britanice. Uneori, reprezintă un spectacol aprig şi învolburat. Alteori, e o poveste care alină în vremuri revoluţionare. Din toate acestea apare coloristic corabia „veterană“ din bătălia de la Trafalgar, „Temerarul“. „Corabia e refăcută ficţional, pentru o călătorie eroică de adio, înainte de a se dezmembra. În tabloul lui Turner, catargul e încă în picioare, iar velele sunt ridicate. Însă micul motor cu aburi care îl deplasează nu e un «personaj» negativ, ci doar realitatea, în noua Anglie, naţiune aruncată în iureşul revoluţiei industriale. Turner creează doza perfectă pentru un public cu inima împărţită între afecţiunea pentru trecut şi anticiparea viitorului.”(*). Tabloul poate fi perceput ca fiind foarte versatil, întrucât pare că stimulează orice stare în care se află privitorul. Dispoziţia eligiacă, de exemplu, face ca pictura să redea apusul Angliei lui Nelson, iar o îmbogăţire de pe urma industriei, duce la impresia că pictura înfăţişează răsăritul imperiului industrial. Dar imaginaţia neliniştită a lui Turner nu se mulţumeşte cu atât. El ştie că adevărul e mult mai tumultuos, iar marea are de spus poveşti cumplite.
În anii 1830, o problemă înfierbânta societatea britanică: sclavia. Imperiul Britanic interzisese sclavia pe tot teritoriul său. Dar în ţările hispanice şi în SUA, ea nu numai că supravieţuise, ci şi prospera. În 1840, la Londra urma să se desfăşoare o convenţie care să protesteze împotriva acestei realităţi. „Turner fusese iniţiat de mult în problemă de către Walter Fawkes. El a vrut să-şi expună opinia prin pictură, înfigând astfel un ghimpe în coroana mulţumirii de sine. Pictorul s-a întors în urmă cu 60 de ani, la unul din cele mai ruşinoase episoade din istoria imperiului.”(*).
În 1781, corabia britanică de sclavi „Sonne“ se afla lângă Jamaica, după o călătorie profitabilă în Africa. Dar în adâncuri, oceanul fierbea. Sclavii mureau într-un număr mai mare ca de obicei. Căpitanul Luke Collingwood se găsea în faţa unui potenţial dezastru. Încărcătura sa era asigurată, dar ar fi primit asigurarea numai dacă sclavii morţi ar fi pierit pe mare, nu la sosire. Aşa că el a coborât în cală şi a început să aleagă sclavii care aveau să fie „pierderi pe mare“. Un număr de 132 de africani, bărbaţi, femei şi copii, cu mâinile şi picioarele legate cu lanţuri, au fost aruncaţi în apele bântuite de rechini ale Caraibelor. „Oroarea stârnită de tragedia de pe «Sonne» a fost momentul când mii de englezi au abandonat indiferenţa, devenind militanţi împotriva comerţului cu sclavi. Turner s-a implicat şi el, pictând, precum Prospero, o furtună de dimensiuni apocaliptice, un taifun. Corabia se zăreşte în mijlocul unui coşmar împletind teroarea şi păcatul, silueta ei părând blestemată şi fantomatică. Valurile sunt populate de monştri, un fel de piranha obsceni şi lacomi. Un tablou care răscoleşte visceral şi revoltă spiritul omenesc. Deşi criticii epocii au considerat tabloul eşecul absolut al artei întotdeauna sfidătoare a lui Turner, acesta era, de fapt, cel mai mare triumf de modelare a spaţiului. Fiindcă furia de roşu şi galben strălucitor n-ar avea acest impact în lipsa faliei pe care pictorul a tăiat-o adânc în ocean. În centrul tabloului, aceasta încremeneşte valurile negre, ca şi cum mâna furiei divine ar fi trecut pe deasupra apei. Este ziua martiriului, a răsplatei şi a judecăţii. Dar şi o scenă pe care Turner trebuie s-o fi socotit, optimist, o răzbunare. În urma ei, păcatul e răscumpărat, iar sclavia, învinsă, deoarece Turner a pictat şi o fâşie de albastru senin, în colţul din dreapta sus a tabloului.”(*).

J.M.W. Turner self-portrait, oil on canvas, ci...

J.M.W. Turner self-portrait, oil on canvas, circa 1799 (Photo credit: Wikipedia)

Turner a devenit calul de bătaie al zoililor în urma acestei creaţii, considerându-l un moşneag nebun, pierdut în furtuna tabloului său ridicol. Iar titlul complet al acestuia, în opinia lor, era şi mai penibil: „Corabie cu sclavi, aruncându-i peste bord pe muribunzi, în faţa taifunului“. Revista vremii, „Punch“, s-a alăturat corului de râsete. Ea a inventat chiar un tablou caricatural, numit „Taifun pierdut în tornadă, peste un maelstrom vijelios“, „Norvegia, corabie în flăcări, şi eclipsă cu efect de curcubeu“. Criticii nu au înţeles însă un singur lucru, care face tabloul capodopera artei britanice din secolul XIX: îmbinarea perfectă dintre formă şi mesaj. Răsplata martiriului sclavilor avea să fie libertatea. Turner şi-a acordat sieşi libertate, folosindu-şi culorile şi penelul pentru a surprinde momentul sacru. Pe lângă aceste scene de tumult oceanic, pictorul ştia să picteze şi scene de un calm desăvârşit, care dă senzaţia că acestea le putea face şi în somn. Abia când furtuna culorilor lui urmăreşte ceva mai măreţ şi mai puternic decât simpla delectare a simţurilor, abia când atinge adevărul istoriei şi eternităţii, Turner atinge măreţia desăvârşită. În acel moment transformă nu numai arta britanică, ci şi pe cea universală. Şi a făcut-o pe deplin, întrucât arta lui a ajuns până în prezent, merge spre viitor, iar victimele sale, criticii neinspiraţi, rămân în trecut.

English: "Wreckers, Coast of Northumberla...

English: „Wreckers, Coast of Northumberland,” oil on canvas, by the English artist J. M. W. Turner. Courtesy of the Yale Center for British Art. (Photo credit: Wikipedia)

 

Lasă un răspuns