«

»

„Limba română este patria mea”

Eu nu mă spăl de poporul meu !
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne!
poporul meu nu se spală de mine!
Eu nu mă spăl
de poporul meu!
Dacă-mi vine alt miros
decât mirosul lui,
mă spăl pe mâini
numai de propriile mele mâini
şi mă las legat
de boarea de zăpadă
a poporului meu.
Mărul se poate spăla
numai de măr,
de pomul mărului nu! De pom nu!
Apără, Doamne, poporul român
şi nu te spăla de el!
Pe maica mea
care m-a născut pe mine
am dăruit-o poporului român.
Dăruieşte-ţi, Doamne,
pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,
poporului român!

(Nichita Stănescu, Eu nu mă spăl de poporul meu)
***

Pentru ea

Pentru ea la Putna clopot bate
Pentru ea mi-i teamă de păcate,
Pentru ea e bolta mai albastră –
Pentru limba noastră.
Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre!
Pentru ea ninsori se cern din spaţii
Pentru ea puternici sunt Carpaţii
Pentru ea e caldă vatra poamei –
Pentru limba mamei.
Pentru ea noi văruim peretii,
Pentru ea mai sunt răniti poetii,
Pentru ea cresc florile visării –
Pentru limba ţării.

Grigore Vieru

***
„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.”
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” (Nichita Stănescu)
“Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.” (Nichita Stănescu, Respirări)

***

                                          LIMBA NOASTRĂ

Limba noastră, ca petalele unui trandafir,
am găsit-o într-un colţ, aruncată
la garderoba unui teatru.
M-am înfiorat când am văzut-o;
ofilită,
călcată în picioare
de încâlţări murdare
dar cu etichete străine.
Limba noastră doineşte singură
şi suferă
sperând la o vitaminizare
pur Românească.
Limba noastră rămâne Sfântă
Deoarece,
acolo sus, în cer,
cineva
I-a dat binecuvântarea
încă de la facerea lumii.

                                                                                                   Mariana Gurza

***
“… Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savanţilor lingvişti, a învăţătorilor de limbă şi literatură, ea aparţine poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălţându-i strălucitoarea fiinţă, adică aparţine strămoşilor noştri. Şi mai ales celor care vin după noi. Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi corect şi frumos, pomenim astfel pe străbuni, pe cei pe care au creat… societatea cuvintelor civilizate. Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului, uiţi ceva din istoria poporului tău.
Locuim o istorie vie. Victorioase vorbe, dar şi dureros rănite de-a lungul vieţii lor în istorie, fac parte din curgerea sângelui prin trup, din, cum ar spune Cantemir, nedezrupta-continuaţie, parte din aerul nostru, devenit prin ele un aer personal. Iată de ce, dragă cititorului, fiinţa mea, care e a fiinţei strămoşilor mei, este atinsă-n adânc de – cum să-i spunem? – hai să-i zicem îngândurare, dar să înţelegem durere.
Avem un grai cu ochi umezi de dor şi istorie… Un grai cu tâmple îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.
Frumos trebuie să vorbim cu toţii – elevul, studentul, agronomul, inginerul, dascălul de fizică, muncitorul simplu – pentru că maturitatea culturii publice, a spiritului poporal, spunea marele Eminescu, se manifestă cu deosebire în limba sa şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înălţimea şi domină terenul întreg. Frumos nu în sensul în care înţeleg unii să vorbească, adică de-a folosi la fiecare pas câteva neologisme pe care nu le înţeleg ceilalţi, iar uneori nici vorbitorul chiar, ci în accepţia superioară, adică de-a logodi plastic, armonios în vorbirea orală ori scrisă cele mai obişnuite cuvinte. Să fiu înţeles drept, nu ne războim cu neologismele. Limba este o fiinţă vie, mereu în dezvoltare, şi ea trebuie mereu să fie sensibilă la toate înnoirile economice, sociale, culturale ale vieţii. Adică trebuie să altoiască în cuprinsul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînţeles, după firea şi legile ei. Limba noastră, spunea acelaşi Eminescu, nu este nouă. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica.
Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicând.”
Grigore Vieru – “Limba este însăşi istoria vie” 1988

 

Lasă un răspuns