«

»

Petruş Andrei – poezia toamnei

Cântec de toamnă

Toamna asta ca niciuna
Se anunţă-a fi mai lungă
Primenind în ceruri luna
Până-n suflete s-ajungă.

Toamna asta aurie
Se anunţă a fi mai caldă
Că, în fotă şi în ie,
Peşti de aur în râu scaldă.

Toamna asta-atât de blândă
Se anunţă a fi frumoasă
Ca o dragoste plăpândă
Sub o salcie pletoasă.

Într-o dulce armonie
Toamna vine în Cetate
Cu un văl de poezie
Peste-a lumii răutate.

Şi-i păcat acum să suferi
Şi-mpotriva firii-i parcă
Doar un lac cu galbeni nuferi
Mai cutremură o barcă.

Toamna asta capricioasă
Se anunţă a fi mai bună
Cât adună lumea-n casă
Şi poeţii dimpreună.

Toamna asta precupeaţă
Cu arome ne îmbie
Îndulcind cu dor de viaţă
Un crâmpei de veşnicie.

Și prind glas de-argint poeţii
Că e toamnă cu dulceaţă
Să dea poezie vieţii
Iară poeziei viaţă.

*

Două frunze-şi spun ,,Adio!”

Un mugur îşi deschide pleoapa
Sfios, cum face o copilă,
Un altu-a răsărit aproape
De parcă-ar ţese o idilă.

Pufoşi şi dulci se ţin în ramuri,
Luminii blânde îi pun preţul
Şi în priviri le creşte teama
Ca, nu cumva, să-i prindă-ngheţul.

Udaţi de ploi, bătuţi de vânturi
Iar nopţile vegheaţi de lună,
Pe creanga albă de mesteacăn
Cresc două frunze împreună.

În miezul arzător al zilei
Sau într-o margine de noapte
Când, din senin, se iscă vântul,
Se mângâie cu calde şoapte.

Şi, ca-ntr-un vis, ele-şi duc traiul
Cât mai departe de cărare,
Plutind asupra lor din ceruri
O sfântă binecuvântare.

Când toamna vine cu asprime
Să-şi ceară drepturi sus şi tare.
Cuprinse-s frunzele plăpânde
De-o-nfrigurată aşteptare.

Şi una spune-ntâi ,,Adio!”
Sfios, cum spune o copilă,
De sus, din ram când se desprinde
Cu o covârşitoare milă.

Cealaltă însă-ndurerată
Se lasă şi ea ca să cadă,
În negru-alb jelesc copacii
Şi le plâng fulgii de zăpadă.

*

Când bate bruma…

Când bate bruma florile-n răzoare
Şi visuri cad ca frunzele uscate,
Se întrerupe cântul, din păcate,
Şi-acordul cel mai de pe urmă moare.

Din toată viaţa asta trecătoare
Numai puţine nu-ţi mai sânt uitate
Dar îţi vor fi cu toatele iertate
Când ai să pleci în viaţa viitoare.

Te cearcă doar o ultimă căinţă
Că laşi în urmă numai suferinţă
Şi un cuvânt ce-i scris pe jumătate.

Cu toate că ţi-ai mântuit cântarea
Şi se aşterne praful şi uitarea,
Prin timp,un sunet când şi când străbate.

*

Blândeţea toamnei

Vine toamna ca o veste bună
Care trece peste punţi de chin,
Ca o rază după o furtună,
Ca un zâmbet peste un suspin.

Vine toamna ca o mângâiere,
Fiecare simte mâna lui Iisus,
Iar în zări crepusculul de miere
Curge-n faguri drămuit de sus.

Noapte creşte-n geamuri luna plină,
În odaie parcă-i viscolit
Şi în marea asta de lumină
Sună cânt de greier răscolit.

,,Doamne sfinte, toamna mai lungeşte,
Iar în viaţa bietului creştin
Cupa de pelin i-o îndulceşte
Şi din iarnă Tu-i mai ia puţin”.

*

Culege vântul…

Culege vântul frunze risipite
Şi păsările-n stoluri le adună
Ca să orânduiască pe sub lună
Şiraguri de mătănii miruite.

Un clopot spart a despărţire sună
Şi zilele-s mai reci şi mai grăbite,
Mai înainte chiar de-a fi trăite
Le împleteşte vremea-ntr-o cunună.

Să te gândeşti la clipa vieţii tale
C-ajungi şi într-a lacrimilor vale
Şi nu mai ai nimic până la urmă.

Doar Dumnezeu cel Bun îi ştie şirul
Şi, când ţi-i mai aproape cimitirul,
El, cu blândeţe, firul ei îl curmă.

*

Presară toamna aur pe coline

Presară toamna aur pe coline
Iar dinspre Nord se-anunţă triste veşti,
Petruş Andrei ce milă mi-e de tine
Că-mbătrâneşti şi tot naiv tu eşti.

Din suflet ai pictat câte-o bucată
Cu un albastru crud de Voroneţ
Şi verde din paleta cea bogată
A câmpului, în blânde dimineţi.

Iar roşu ai luat de pe coline
Din macii care se aprind în grâu,
Coral din buze ca cireşe pline,
Sidef din ochi ca undele de râu.

Şi ţi-ai cioplit un templu de cuvinte,
Ţi-au fost străine crime şi orori,
În viaţa asta un poet cuminte
Iar, după ea, din nou pământ de flori.

*

Bacoviană

Verde stins, verde stins…
Pe al frunzelor covor
Nici o lacrimă de dor,
Mugur, suflete învins.

Luminează cu-al tău chip,
Lună, lună,
Luntrea prinsă de furtună
Şi-azvârlită pe nisip.

Un caval sună cu jale
Sus, la stână,
Lacrimi susură-n fântână,
Zi cu noapte
Se îngână
În a patimilor vale.

Verde stins, verde stins…
Nici o lacrimă de dor,
Mugur, suflete învins,
Pe al frunzelor covor.

*

Bacoviană

,,Toamnă – frunză-ngălbenită”,
Tremurăm și rebegim,
Arborii au hepatită
Și cu toții țin regim.

Streșinii îi curge nasul
Ca dintr-un calorifer
Iară cioara-și drege glasul
Sub posomorâtul cer.

Soarele pe-o mare moartă
E opacizat și vechi
Vadul cu-ncălțarea spartă
Scoate apă prin urechi.

Pomii în procesiune
S-au gătit de parastas
Plopu-ngân-o rugăciune
Chiar lângă iconostas.
Frigul își întinde gheara
Ne-mblânzit și nemilos
Teiul cu un chip ca ceara
Toată frunza și-o dă jos.

Luna trece îmbrobodită
Pe supt nourii apoși
După o conjunctivită
A rămas cu ochii roși.

Iară norii scoși din smoală
Lenea-și poartă-mpinși de vânt
Aducând un fel de boală
Cum în cer și pe pământ.

Și cum părăsesc odaia
Să mă duc până în târg
Ca la semn, pornește ploaia
Și, din start, plouă cu sârg.

Plouă mai să ne înece,
Plouă cum n-am mai văzut,
Așa ploaie-atât de rece
De trei veacuri n-a căzut.

Vin puhoaiele cu droaia,
Din văzduh pâraie curg
Și mă rog ca să stea ploaia
La iubita mea s-ajung.

Plouă ca să-mi facă-n ciudă,
M-aș ascunde-ntr-un sicriu
Ca-n Bacovia mă udă
Și ca-n Topârceanu scriu.

Galbenă, mama natură –
Un eden având edem –
Parcă-ar fi luat cianură
Ispășind un crunt blestem.

,,Toamnă – lungă agonie”,
Trist și solitar tablou,
O funebră melodie
Pe-o ruină de cavou.

*

E toamna asta…

E toamna asta cum n-a fost nici una…
Cât creşte noaptea pe-atât ziua scade
Iar greierii se-ntrec în serenade
Şi cântă-ntruna cât îi ţine struna.

E-un anotimp atât de cumsecade
Că s-a făcut mult mai frumoasă luna
Decât cum este ea întotdeauna
În tronul ei de aur alb când şade.

Alteţa sa cu pletele-i bălaie
Revarsă-n jur a razelor văpaie
Pe când şi-aruncă-n mare-mbrăcămintea.

O prinde-atât de bine pe regină
Păşind pe nori şi-mprăştiind lumină
Încât poeţii tineri îşi pierd mintea.

*

Note de toamnă

Toamnă, un tablou votiv
Ce sfinţeşte-n portativ.
Pleacă păsări, cade bruma,
De pe zări coboară turma.
Codru-atins de bătrâneţe
Se îmbracă în tristeţe
Şi, de-o vreme, seri de-a-rândul
E împovărat şi gândul
Că şi-n suflet vin să cearnă
Primii fulgi din altă iarnă.

1 comment

  1. stefancaliga@yahoo.com

    Paleta tematica este armonioasa iar versurile „curg’ placut si lin…
    Din cate se pare avem de a face cu o „tanara speranta”!
    La mai mare !

Lasă un răspuns