«

»

Gestul lipsit de demnitate – reprimarea vieții


„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime”
– Massimo Bontempelli

Astăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani…”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.
SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra¬gic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat. Motivațiile atribuite de obi¬cei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beția, suferințele trupești etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi și autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultățile vieții, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieții lor, pentru a da la o parte greutățile reale sau imaginare. Lipsa moralității duce la săvârșirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferențierea intențiilor, deciziilor, acțiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înțelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lașitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea – fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn ființei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulțumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri și reprimarea vieții? De ce atunci când gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fața spre trecut, spre lupta, puterea moșilor, strămoșilor noștri? Au avut ei condiții mai bune de viață? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutățile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viață, i-au făcut loc în inimile lor. Și-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!
Am citit că într-una din universitățile unui stat din America, la o investigare amănunțită a studenților care au în-cercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viață, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănă¬toși fizic și psihic, aveau condiții bune de trai, se înțele¬geau bine cu familia, participau activ la viața obștească și aveau toate motivele să fie mulțumiți de rezultatele școlare” și că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul – „nici nu se pu¬nea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punându-și întrebarea: ce a putut atunci să de¬termine o persoană, mulțumită de viață, să încerce să se si¬nucidă? Răspunde: „Necunoașterea sensului vieții”, dorința firească pentru viață fiind înlocuită cu atracția pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de sin¬gurătate interioară, disperare, tristețe. Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții, este forța motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare și i-a spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”
Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverși filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredință decât credință, cu atât va fi mai multă neexistență decât existență”.
Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuiește cum ai putea să părăsești cu sufletul împăcat o viață pe care mulți o îmbrățișează și de care se țin precum cei ce sunt furați de șuvoiul apei se agață de buruieni și de pietre… Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară”.
Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăți ale vieții întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm și să găsim forța interioară cu care să le ținem piept, căci „fericirea se obține cu voință”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieții, ne va face să ne abținem de la anumite lucruri, acțiuni, să fim binevoitori cu semenii și să ascultăm de poruncile divine.
Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiați de prezent și nici neliniștiți din cauza viitorului”. De aceea religia ne învață că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simțim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. ” (Filipeni 4:6)
Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulțumit cu el însuși fără să aștepte nimic din altă parte, observând doar niște lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele, este de-ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea și virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta ”.
Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Și cum puterea omului constă în inteligență, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el și-a înfrânat afecțiunile, dar din contra, puterea de a-și înfrâna afecțiunile, naște din beatitudinea însăși”.
Filozoful german Immanuel Kant susținea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, c

Lasă un răspuns