«

»

Stela Gaşpari: Virgil Răzeşu – „35”

 Virgil Razesu - Ura si invidia                                                                   „Carte, cinste cui te-a scris”
35

După ce, în primăvară, doctorul Virgil Răzeşu ne-a bucurat cu două apariţii editoriale, „Glontele cu parfum de crini”, un roman şi „Umbra noastră cea de toate zilele”, o carte de atitudine care reproduce dosarul său de securitate, acesta recidivează la mijlocul toamnei cu o nouă carte, „35”, dedicată ediţiei cu acelaşi număr al Reuniunii Chirurgilor din Moldova, recent desfăşurată la Piatra Neamţ.
În deschiderea reuniunii, autorul şi-a exprimat satisfacţia faptului împlinit, avizându-i pe cei prezenţi că volumul aflat în mapele lor nu este doar un gest de protocol, întrucât cartea aparţine tuturor chirurgilor români, este scrisă de cei care au luat, an de an, drumul Neamţului, pentru a-şi exprima propriile gânduri şi experienţe.
Prezentându-şi cartea, Virgil Răzeşu apelează, inspirat, la un proverb chinezesc: „Oricât de bună ar fi sămânţa pe care ai semănat-o, nu aştepta roadele înainte de împlinirea vremii” şi consideră că, pentru sine, vremea aceea chiar s-a împlinit şi ea îl îndeamnă să în¬oarcă privirile către viaţa ce s-a scurs şi să se întrebe dacă a trăit-o cum se cuvine sau nu.

Cu înţelepciunea oferită de o viaţă trăită cu demnitate, în dragoste şi preţuire pentru semeni, autorul ne oferă o scriere cu o ţinută editorială demnă de remarcat dar, mai ales, densă în fapte şi semnificaţii, într-o inspirată cascadă, ilustrată cu numeroase imagini alb-negru şi color, instantanee ale faptelor petrecute.

Autorul se dovedeşte profund implicat în viaţa cetăţii în care trăieşte de cincizeci de ani şi în care s-a împlinit ca profesionist şi cetăţean şi dedică o parte consistentă istoriei medicinii din zona de la poalele Ceahlăului, de la începuturi până în zilele noastre. Apelând la o amplă documentaţie, autorul trece în revistă momentele cu impact deosebit asupra dezvoltării societăţii şi, implicit, a medicinii locului, evocă cu deosebit respect ctitorii şi făuritorii vetrei medicale nemţene, ca şi personalităţile care au contribuit la progresul ei de-a lungul timpului. Nu se poate trece peste recursul său la obiectivitatea cu care suntem datori să judecăm timpul şi se ridică împotriva celor, nu puţini care, negând cu înverşunare tot ce s-a petrecut în timpul regimului de tristă amintire, de aproape jumătate de secol, neagă propria lor activitate.
Este de la sine înţeles că cea mai mare pondere a cărţii este rezervată cronicii celor 35 de reuniuni chirurgicale nemţene desfăşurate până în prezent. Dar autorul nu ne oferă o relatare seacă, aridă, a derulării acestora, ci o înnobilează cu fapte şi evenimente, trecând-o prin filtrele propriei sensibilităţi şi conferindu-i veşmântul uman, cu toate împlinirile, satisfacţiile şi dezamăgirile sale. Cartea însăşi devine un document deosebit de elocvent pentru viaţa cetăţii şi chiar a întregii ţări.
Autorul evidenţiază în mod deosebit pragul care desparte cronica celor 35 de reuniuni, reprezentat de evenimentele din decembrie 1989 şi face ample şi pertinente consideraţii asupra celor două perioade, net diferite din toate punctele de vedere.
Înainte de ’89 contactul cu chirurgia de pe alte coordonate geografice era absent pentru majo¬rita¬tea profesioniştilor noştri, dominaţi nu numai de lipsurile materiale cunoscute, ci şi de îngrădirea accesului la progresele specialităţii. Ceea ce ne parvenea erau doar ecouri distorsionate despre ce realizau alţii. Reuniunile nemţene se numărau printre puţinele modalităţi de documentare, şi astfel căpătau o importanţă capitală pentru realizarea progresului cu care eram datori faţă de specialitate. Ele facilitau un schimb de experienţă necesar şi benefic şi asigurau elementele de progres chirurgical. Organizarea manifestărilor respective nu era lipsită de tot felul de piedici sau dificultăţi, materiale sau de altă natură. Dar, cu insistenţă, dragoste şi eforturi deosebite, organi¬za¬torii reuşeau să asigure reuniunilor un nivel academic deosebit şi să contribuie la menţinerea spiri¬tu¬lui de breaslă şi nu mai puţin a ceea ce se poate numi familia chirurgicală.
După ’89, odată cu deschiderea către medicina vestică şi, mai ales, către fraţii noştri de dincolo de Prut, explozia informatică şi elementele de chirurgie modernă au devenit realităţi incontestabile, imediate, care şi-au pus amprenta pe configuraţia generală a reuniunilor noastre, care au căpătat o altă personalitate. Concomitent, condiţiile generale de organizare şi desfăşurare s-au schimbat, au fost dominate de libertatea de acţiune şi au depins mai puţin de factori aleatori, continuând să faciliteze comunicarea şi schimbul dintre generaţii, ca şi apariţia unor noi echipe, la fel de dornice de afirmare ca şi cele din trecut. Iar ceea ce trebuie remarcat este că audienţa şi interesul pentru ele au rămas aceleaşi.
Interesant este capitolul „O samă de cuvinte”, inspirat după bătrânul Neculce, în care autorul oferă cuvântul unora dintre participanţii constanţi la reuniunile nemţene. Aceştia îşi exprimă sentimentele şi trăirile legate de acest cuprinzător fenomen. Iată câteva. Profesorul Nicolae Constantinescu de la Bucureşti : „A existat şi există în reuniunile de la Piatra Neamţ ceva inefabil, deci care nu poate fi exprimat prin cuvinte şi aceasta este atmosfera academică, mediul fertil pentru confruntările de idei, în care tonul iniţial era dat de doctorul Răzeşu şi era preluat de către toţi ceilalţi”. Profesorul Romeo Scerbina, Chişinău : „Pentru mine, Reuniunile Chirurgilor din Moldova Iacomi – Răzeşu” reprezintă cele mai fericite prilejuri, atât pentru viaţa chirurgicală şi ştiinţifică cât şi pentru cea spi¬rituală, de care noi, cei din Basarabia, avem nevoie pentru a ne încărca „bateriile” cu românism, ca să supravieţuim în realitatea moldoveană”. Profesorul Irinel Popescu : ”Prin forţa împrejurărilor, nu m-am numărat printre participanţii lor constanţi. Însă con¬vingerea la care am ajuns a fost că despre aceste manifestări ştiinţifice ar putea să scrie orice chi¬rurg din România, chiar şi unul care n-a participat niciodată. Atât erau de cunoscute şi, aş spune, de îndrăgite !”.
Fraza frumoasă şi curată cu care autorul ne-a obişnuit în scrierile sale face şi de această dată deosebit de plăcută lectu
ra şi ne prilejuieşte satisfacţia de a-i descoperi, în fiecare pagină, dragostea şi preţuirea pentru limba noastră, pe care o socoteşte printre cele mai frumoase şi mai bogate.

„35”, ultima carte a doctorului Virgil Răzeşu face dovada profesionistului profund implicat în pro-ble¬ma¬tica propriei specialităţi, a istoricului şi a cronicarului timpului său, oferindu-ne o interesantă şi amplă frescă a ultimei jumătăţi de secol a unei societăţi în permanenţă prefacere şi agitaţie, cu adânci repercusiuni asupra vieţii personale şi colective.

Stela Gaşpari
Piatra Neamţ

Lasă un răspuns