«

»

,,Versuri eftine şi bune” – Ovidiu Vasile&Alin Cucuruzan

Ovidiu VasileSoare de lemn

Se înalţă arbori falnic înspre soare nestingher
Absorbind căldura-n sevă şi lumina de pe cer.
Pomi vlăstar de aur verde ce respiră-n sens opus
Un pământ udat cu lacrimile ploilor de la apus.

Doborât ajunge trunchiul, iar copacul se smereşte,
Împăcat fiind cu soarta hotărâtă omeneşte.
Moare-n trup lăsând în urmă ca fiinţă muritoare
Elementele în sevă şi căldura de la soare.

Energie din lumina soarelui ce l-a scăldat
Zilele din lunga-i viaţă cât a stat încoronat.
Focul arde revărsându-i, stropul soarelui din trunchi
Încălzindu-ne fiinţa aşezată în genunchi.

Căci în infinita-i slavă soarele şi-a rezervat
Pentru nopţile cu lună în copaci micul regat.
De-asta poartă ei coroană, pentru că sunt viceregi,
Şi pământului fac umbră respectând nescrise legi.

Şi de-aceea poate codrul frate cu românul este,
Cruce necioplită-n lemnul ce lumină răspândeşte.
Concentrat de energie, soare metamorfozat,
Adormit domneşte-n arbori ce aşteaptă la tăiat.

***

Rugă

De mă voi stinge când se stinge ziua
Să mă lăsaţi până la miezul nopţii,
Să mă întorc încet în nefiinţă,
Să mă împărtăşesc din sfânta taină a morţii.

De voi sfârşi cu roua dimineţii în privire
Să mă lăsaţi cu vântul şi cu cântul,
Să-mi puneţi un pahar de apă lângă creştet
Să-mi răcorească buzele şi gândul.

De voi muri cu soarele pe frunte
Să-mi puneţi trandafiri – perdea de umbră,
Să-mi joace rozele pe faţă dansul vieţii
Şi să-mi sfârşesc, încet, şi ruga de pe urmă.

***

Derivă

În liberă cădere mă-ndepărtez de toate
Şi conştiinţa-i vie dar moartă jumătate.
Căci viaţa e doar una şi mare e deruta,
Când ironia sorţii deschide paraşuta.

În agonie lungă o lacrimă se zbate,
Pe colţ de ochi să fie lentilă primitivă,
Ca să distingi lumina aprinsă de păcate
Şi fără ţintă duhul pluteşte în derivă.

Mă clatin pe picioare trăind ca muritorii,
Culeg podoaba lumii şi-i vând corola florii
Şi-n loc de aripi albe şi nimb strălucitor,
Îmi port pe cap tichia de clown judecător.

***

Când a plecat la cer Poetul

„Iubiţi-vă” zis-a Poetul
„Pe tunuri, pe arme, pe flori
Pe cruci, pe morminte de-a dreptul
Pe valul zadarnicei mări”

„Nu voi mai nimic de la lume
O rugă ş-o cruce-n pământ
Nu voi epitafuri postume
Mormântul e doar un mormânt”

„Cu slova slujitu-mi-am ţara
Nu am argumente în plus
Nici Christul Vrâncean nici mioara
Nu-ţi zic deşi-s multe de spus”

„Viaţa mea fu o răscoală
O luptă, un zbucium, un fum
Creaţia mea e egală
Cu voi ce rămâneţi antum”.

***

Anotimpul smereniei

Tu, eşti un fel de umplutură
Într-un atât de mare gol,
Preaplinul tău este doar ghidul
Matricei timpului la sol.

Un singur an, o primăvară
Şi te trezeşti gata născut,
O dată sau a doua oară
Trăieşti doar tu, necunoscut.

Tu, nu vrei viaţă socială
Şi nici nu crezi că ai putea
Să te suporţi pe tine însuţi,
Iar zilele te vor durea.

Şi-ţi blestemi nopţile şi ziua
În care-ai îndrăznit să taci,
Cum tace mielul la tăiere
Că oricum n-aveai ce să faci.

Oricum la nimenea nu-i pasă
Degeaba-i spui durerea ta,
Căci ea te doare doar pe tine,
Tu eşti al ei şi ea-i a ta.

***
Pustii

Zorile ce astăzi mor
Se-ngroapă tainic în lumină
În Azi, Acum, amăgitor,
În bolta cerului senină.

Şi umbrele născute-acum
Zadarnic cearcă să ascundă
Crepuscul îmbrăcat în fum,
Căldura soarelui fecundă.

Ca zorile, încet, ne disipăm
Dispreţuind lumina ce ne-mbracă
Şi de-ntuneric, orbi, ne-ncătuşăm,
Vederea ni-ii înceţoşată şi opacă.

Arbitrii surzi ai cântecului vieţii,
Un vers pustiu ne macină timpanul
Şoptind crispat prin buze vineţii,
Lumina ne e ochilor duşmanul.

Pustii şi muţi, pribegi prin ger,
În întuneric rătăcim bezmetici
Şi aşteptăm stingher lângă stingher
Să n-auzim, să nu vedem. Eretici.

Şi ce-i al tău nu-mparţi cu nimeni
Doar suferi, până la sfârşit,
Mai râzi forţat, să vadă lumea
Şi plângi pe-ascuns, nefericit.

Şi uite-aşa, se face toamnă
Din vara vieţii care trece,
Iar tu, rămâi la iarnă singur
Un sloi necredincios şi, rece.

Rămânem trişti, uscaţi şi gârboviţi,
Îngenuncheaţi, oftând din ce în ce mai greu
În negrul colb punând a noastre frunţi,
Încă cerşim iubirea fără Dumnezeu.

1 comment

  1. Sava Sifora

    „Cu slova slujitu-mi-am ţara” Un ţel nobil. Mult succes !

Lasă un răspuns