«

»

Alin Cucuruzan – „Versuri eftine şi bune”

Glasul Tău, Ioane

Mi-e greu de glasul tău, Ioane.
Căci glasul tău e plâns de ţară.
Mi-e Dunărea puţină şi murdară.
Mi-i strâmtă ţara şi mă doare.

Mi-s ochii stinşi de plâns şi jeluire.
Mă înec c-un dumicat de pâne-amară.
Şi-ndur ocările. A câta oară?
Şi-un clopot prinde glas de tânguire.

Citeşte, Ioane, din Pravila Sfântă,
O rugă spre Tatăl cu toţi să-nălţăm.
Ascultă-ne, Doamne. Genunchii plecăm
Şi pavăză ţinem o cruce la grindă.

Auzi, Ioane, clopotul cum cântă.
E ceas de rugă şi de închinare.
Nu mai coboară Domnul în altare,
Şi nu ne-aude ruga Maica Sfântă.

Ne-am răzleţit si suntem singuri în pustie,
Ne-mping de colo-colo neamuri proaste,
Ne-mpung rânjind cu hangerul în coaste,
Ne rup de datina străbună şi de glie.

S-a mântuit şi veacul, a mai trecut o eră,
Acum, că ne cunoaştem şi sunteţi voi şi eu,
S-o faceţi mai degrabă, istoria disperă,
E timpul să mai puneţi pe cruce, un evreu.

Ne-am împietrit în spaime şi eresuri,
Ne-am depărtat de drumul drept şi sfânt,
Ni-ii rugăciunea simplă vorbă-n vânt
Şi viaţa-i frunză prinsă între vârtejuri.

***
Şi să zâmbeşti

Şi dacă totuşi vrei să pleci,
Mă lasă să mă-nchid cu ochii tăi,
S-adorm uşor în mutele văpăi,
Să n-aud poarta sufletului când o treci.

Mai lasă-mă să te iubesc întârziat,
Să trec prin visul tău din când în când,
Prin părul tău ca soarele arzând
Şi să mă simt pierdut şi destrămat.

Să trec îngenuncheat prin furci şi smoală
Ca să-ţi mai văd o dată chipul blând.
Să mă întorc spre ceruri, suspinând,
Ş-un colţ de noapte să mă legene, în poală.

Să-ţi şterg din vise chipul meu.
Să treci râzând spre noul început.
S-apună triste zilele de lut.
Şi să zâmbeşti, şi să zâmbeşti mereu.

***
La moartea altei flori

Mariei Cheovari, in memoriam

În seara aceasta, ochii ei
Nu mai sunt albaştri,
Cerul a suflat peste ei
Praf de nor plumburiu.
Floarea s-a închis,
Pentru puţin timp.
A deschis, apoi,
O altă corolă, o altă minune
Într-o altă lume.
O altă poveste
Şoptită în lacrimi
Îşi face acum loc
În inima noastră.
Cerul va îmbrăca
De acum,
O altă nuanţă de alb.

***
Veacurile Albei

La Alba în veac mai răsună
Un clopot cu glas de aramă,
Unirea cu patria mumă,
La arme căci ţara te cheamă.

Prin dacice suliţi, Zalmoxe,
Mai vino-ntre noi şi ne-ndrumă,
Credinţa-ntăreşte-o în oaste
Şi vina de veacuri ne curmă.

Andrei n-a venit în pustie
La daci să-şi încerce norocul,
Iubirea de semeni şi glie
N-au stins-o nici apa nici focul.

Dobrogea, Muntenia, Oltul
Pe Mircea ni-l cântă-n colinde,
La Cozia-n munţi, Voievodul,
Se roagă în strană fierbinte.

Ardealul mai plânge pe ţarini,
Un Vodă Mihai cel Viteaz,
Moldova lui Ştefan din datini
Ni-i smulsă cu josnic ucaz.

Străin vei fi dea pururi,
Străin între străini,
Un paşaport de traistă
Şi-o floare între spini.
Preademnule de milă
Din veşnice istorii,
În faşa Europei
Şi-n căile erorii.

Pământule ne iartă
Şi nu-ţi opri rotirea,
De vină e systemul,
Derivă-i… stăpânirea
În fine şi iertarea
Căci munţii noştri iartă,
De-asemenea şi Marea.

Când Iancu ne-ndeamnă la luptă
Pe Horea îl cheamă la steag,
Crişana de ţară ni-i ruptă,
Oaşul lui Pintea-i beteag.

Unirea lui Cuza vesteşte
Şi ţara întreagă ia foc,
Ardealul Unirea-şi doreşte,
Unirea sau viaţă deloc!

La Alba Unirea proclamă
Lucaciu şi Pop de Băseşti,
Ce dat-au duşmanilor vamă
A dacilor sfinte poveşti.

Zalmoxe zâmbeşte din ceruri
Căci Dacia iar e întreagă,
Din Prut până-n Olt şi pe Crişuri
Simţirea română ne leagă.

***
Nuntă

Un nume ş-o viaţă,
Sămânţa minune
Din visul genune
Iscată din ceaţă.

Floare de viaţă,
Ploi şi culoare,
Viţă de soare,
Încă se-nalţă.

Fată-mireasă,
Văl şi cunună,
Zorii se-ngână,
Du-mă acasă.

***
Şi viaţa e moarte

Bizare minuni,
Cristale de gheaţă,
Albastru şi viaţă,
Iar noaptea, tăciuni.

Astrală genune,
Vâltoare şi foc,
Noroc-nenoroc,
Şi rele şi bune.

Viaţă şi moarte,
Etern şi soroc,
Sămânţă de foc,
Şi vise deşarte.

Şi jocul e joc
Şi viaţa e moarte.

***
Nemurirea mea pe 30 de arginţi

M-aţi blestemat
Şi m-aţi fi crucificat
Dacă nu mi-ar fi luat alţii viaţa
Înainte.
Stau şi acum
Singur, printre Sfinţi
Şi aştept a doua venire.

Doar Iisus vă poate explica

De ce a trebuit să fiu eu acela.
Nu există nemurire mai ieftină
De 30 de arginţi.
Dacă nu aş fi fost
Flămând
Cine ar fi întins pâinea
În blid după El?
Ştiţi măcar cât mă chinuie faptul că
M-a ales pe mine?
Întrebaţi un catar
Sau un Papă.

 

1 comment

  1. ovdiuvasile

    În versuri albe sau cu rimă nouă
    Pentru că muzele ne-au dat canonul
    Ne spovedim în ochii minţii, vouă
    Smeriți îngenunchem şi iată omul

    Nişte oameni acolo cu mame, cu nevoi
    Am vrea să dăm totul, dar n-avem ce da
    Doar flacări nestinse şi focul din noi
    Poezie şi cântec, nimic altceva…

    Cu respect Ovidiu Vasile

Lasă un răspuns